Capitolul X.

O ZI DE MARE TÂRG.

Gestul lui Dick Sand fusese atât de iute, încât nu putuse fi împiedicat de nimeni. câţiva băştinaşi se aruncară asupra lui şi erau gata să-l masacreze, când apăru Negoro.

La un semn al portughezului, băştinaşii se dădură la o parte, luând cu ei cadavrul lui Harris. Alvez şi Coimbra cerură ca Dick Sand să fie ucis imediat, dar Negoro le spuse în şoaptă că nu aveau nimic de pierdut dacă mai aşteptau câtăva vreme. Dădu apoi ordin ca tânărul marinar să fie dus de acolo şi supravegheat îndeaproape.

În sfârşit, Dick Sand îl vedea din nou pe Negoro, pentru prima oară după plecarea de la ţărm. De data aceasta, însă, Dick Sand ştia că ticălosul acesta era singurul vinovat de pierderea lui Pilgrim. Trebuia să-l urască mai mult decât pe complicele său. Şi totuşi, după ce-l pedepsise cum se cuvenea pe american, nu mai voia să-i adreseze lui Negoro nici măcar un cuvânt.

Harris spusese că doamna Weldon şi copilul ei muriseră! Nu-l mai interesa nimic, orice i s-ar fi întâmplat. Fu târât undeva. Unde? Puţin îi păsa.

Legat fedeleş, Dick Sand fu zvârlit în fundul unei barăci fără ferestre, un fel de temniţă, în care negustorul Alvez îi închidea pe sclavii condamnaţi la moarte pentru răzvrătire sau lovire. Din locul unde se afla nu mai putea avea nici o legătură cu cei dinafară. Dar acum nu-i mai părea rău. îi răzbunase pe cei pe care-i iubea şi care nu mai erau în viaţă. Era pregătit să înfrunte orice l-ar fi aşteptat.

Se înţelege de la sine că Negoro nu-i oprise pe băştinaşii care voiau să răzbune uciderea lui Harris pentru că ar fi vrut să-l ocrotească pe Dick Sand; dimpotrivă, voia să-l ucidă în chinuri groaznice. Fostul bucătar al vasului îl avea în mână pe căpitanul de cincisprezece ani. Nu-i mai lipsea decât Hercule, pentru ca să se poată răzbuna din plin.

După două zile, adică la 28 mai, se deschise târgul, marele «lakoni», unde urmau să se întâlnească negustorii din interior cu băştinaşii din provinciile învecinate. Târgul acesta din Angola nu se făcea numai pentru vânzarea de sclavi; aici veneau o sumedenie de oameni, cu tot felul de produse ale acestei Africi atât de roditoare.

E greu de închipuit forfota care începuse încă din zori în marea «citoka» din Kazonde. Era îmbulzeală mare, vreo patru-cinci mii de persoane, în care erau cuprinşi şi sclavii lui Jose-Antonio Alvez. Printre aceştia se aflau şi Tom cu tovarăşii lui. Bieţii oameni aveau să fie mai căutaţi decât alţii de către aceşti samsari de carne omenească, tocmai pentru că ei nu erau negri din Africa.

Alvez se afla în fruntea tuturor. însoţit de Coimbra, el oferea negustorilor din interior diferite loturi de sclavi, din care aceştia aveau să formeze o caravană. Printre negustori puteau fi zăriţi unii metişi din Ujiji, principalul târg de sclavi de lângă lacul Tanganyika, şi arabi, care erau mult mai meşteri decât metişii în acest fel de comerţ. Nici băştinaşii nu lipseau. Se înghesuiau aici copii, bărbaţi, femei, acestea din urmă neguţătoare pătimaşe şi care ar fi putut da lecţie semenelor lor de rasă albă, în ce priveşte negustoria. în pieţele marilor oraşe, chiar într-o zi de târg, nu s-ar fi putut auzi mai mare larmă şi nici nu s-ar fi putut face mai multe afaceri! La oamenii din ţările civilizate, poate că nevoia de a vinde predomină faţă de tendinţa de a cumpăra. La aceşti băştinaşi din Africa, oferta este făcută cu tot atâta pasiune ca şi cererea.

Pentru băştinaşi, târgul este zi de sărbătoare. Chiar dacă nu-şi puneau cu toţii veşmintele cele mai frumoase, din simplul motiv că nu aveau veşminte, cel puţin purtau podoabele cele mai de preţ. Bărbaţii îşi răsuceau părul în diferite chipuri, împărţindu-l în patru părţi şi ungându-l cu un soi de pământ roşu şi cu ulei. Pe lângă părul lor propriu, foloseau cozi false, răsucite pe creştet în formă de melci, prinzându-le cu ajutorul unor pene roşii, cu diferite broşe, ace de fier sau din fildeş. Cei mai eleganţi dintre ei purtau adesea, înfipt în părul creţ, câte un cuţit de tatuaj. Coafura aceasta părea o adevărată broderie din pricina mărgelelor colorate pe care şi le împleteau în păr. Femeilor le plăcea să-şi împartă părul în mici moaţe rotunde, de mărimea unei cireşe. Altele îl purtau în formă de colac de cârlionţi, ale căror vârfuri formau un desen în relief, sau de cârlionţi care atârnau de-a lungul feţei. Cele cu gusturi mai simple – ba poate şi mai frumoase – îşi lăsau părul pe spate, ca englezoaicele, sau tăiat pe frunte, în formă de breton, ca franţuzoaicele. Şi aproape întotdeauna, pe deasupra acestei coafuri, fiecare femeie îşi dădea cu un amestec de grăsime, argilă şi «nkola» – ulei roşu din lemn de santal. Văzându-le de departe, ai fi zis că femeile acestea elegante purtau pe cap o construcţie de ţiglă roşie.

Nu trebuie să ne închipuim însă că împodobirea se mărginea numai la pieptănătură. La ce-ar folosi urechile, dacă n-ar atârna de ele beţigaşe de lemn preţios, inele de alamă sau tigve mici, care le serveau drept tabachere? Uneori, din pricina greutăţii, lobul urechii se lungea, ajungând până în dreptul umerilor. La urma urmei, băştinaşii din Africa nu au buzunare, şi, de altfel, cum ar putea să aibă? De aici nevoia de a-şi pune unde pot, şi cum pot, cuţitele, pipele şi alte obiecte de care se folosesc de obicei. Gâtul, braţele, încheieturile mâinilor, pulpele picioarelor şi gleznele erau destinate să poarte brăţări de aramă şi de bronz, şiraguri de mărgele roşii numite «samc-same» sau «talakas», care erau foarte la modă. Bogătaşii exagerau această dorinţă de împodobire şi păreau adevărate moaşte împopoţonate şi mişcătoare.

Pe lângă aceasta, dacă natura dăruise dinţi indigenilor, păi nu o făcuse pentru ca să-şi smulgă incisivii de sus şi de jos sau să-i pilească în formă de ac sau arcuiţi ca dinţii şerpilor? Dacă unghiile creşteau la capătul degetelor, nu trebuiau oare lăsate să crească peste măsură, încât bieţii oameni abia să se mai poată folosi de mâini? Dacă trupul omului e învelit în piele neagră sau brună, păi pielea aceasta nu-i hărăzită să fie încrustată cu tot felul de tatuaje sau «temmbos» reprezentând arbori, păsări, semilune sau linii ondulate, care l-au făcut pe Livingstone să creadă că poate recunoaşte în ele unele asemănări cu vechile desene egiptene? Aceste tatuaje ale părinţilor, care se fac introducându-se o materie albastră în scrijelitură, sunt reproduse apoi aidoma pe trupurile copiilor, slujind drept semn de recunoaştere între triburi sau familii. La nevoie, poţi să-ţi gravezi blazonul pe piept, dacă nu poţi să ţi-l vopseşti pe trăsură!

Acesta era felul de a se împodobi al băştinaşilor. Cât despre veşmintele propriu-zise, ele se rezumau, pentru bărbaţi, la un şorţ din piele de antilopă, lung până la genunchi, sau chiar la o fustă de ierburi împletite şi vopsite în culori vii, iar pentru femei, la o cingătoare de mărgele care susţinea pe talie o fustă verde, brodată cu mătase şi împodobită cu mărgele de sticlă sau cochilii de melci, sau câteodată la un fel de şorţ din «lambba» – ţesătură din iarbă, vărgată în albastru, negru şi galben, foarte căutata de locuitorii din Zanzibar.

Fireşte, asemenea veşminte purtau numai băştinaşii care făceau parte din «înalta societate». Ceilalţi, negustori sau sclavi, umblau aproape despuiaţi. De obicei femeile purtau poverile cu mărfuri de vânzare. Fie veneau în piaţă ducând în cârcă un fel de coşuri uriaşe, pe care le susţineau cu ajutorul unor curele trecute peste frunte. După ce-şi descărcau marfa, se ghemuiau în coşul gol.

Uimitoarea rodnicie a ţării se putea vedea din tot soiul de produse alimentare de prima calitate, pe care le găseai din belşug la acest târg. Fuseseră aduse aici, spre vânzare, mari cantităţi din acel orez din care se recoltează o sută de boabe la un fir, porumb care, dând trei recolte pe an, aduce două sute de boabe la bobul însămânţat, susan, piper de Urua, mai tare decât cel din Cayenne, manioc, mei, anumite fructe cu miros de mosc, sare şi ulei de palmier. Sute de capre, de berbeci şi de porci, mari cantităţi de păsări de curte şi peşte erau oferite cumpărătorilor. Fot felul de oale, foarte simetric lucrate, atrăgeau privirile prin culorile lor ţipătoare. Băuturi felurite, al căror nume era strigai cu glas piţigăiat de micii băştinaşi, ispiteau pe amatori: vin de banane, numit «pombe» – o licoare foarte puternică şi căutată o bere dulce numită «malofu», făcută din banane şi dintr-un amestec de miere şi apă fermentată cu hamei.

Dar ceea ce dădea importanţă târgului de la Kazonde era comerţul de stofe şi fildeş.

În ceea ce priveşte stofele, găseai mii de metri de «şukkas», de «mericani» – stambă de culoare deschisă, adusă aici tocmai de la Salem din Massachusetts – «kaniki» – pânză de bumbac albastru, lată de aproape doi metri şi jumătate – «sohari» – stofă în pătrăţele albe şi albastre, cu marginea roşie şi cu mici dungi albastre, care era mult mai ieftină decât cea numită «diulis», din mătase de Surate, cu fondul verde, roşu sau galben; aceasta costa de la şapte până la optzeci de dolari bucata de trei coţi, când era ţesută cu aur.

Fildeşul fusese adus aici din toate părţile Africii centrale, urmând să ia drumul pieţelor de desfacere din Khartoum, Zanzibar şi Natal, unde numeroşi negustori se ocupau în mod exclusiv cu această ramură a comerţului african.

E greu de făcut socoteala câţi elefanţi sunt ucişi pentru a se ajunge la cele cinci sute de mii de kilograme de fildeş care se exportă anual în Europa şi mai cu seamă în Anglia. Numai acestei ţări îi trebuiesc 40 000 kg. Coasta occidentală a Africii furnizează singură aproape 140 de tone din această materie preţioasă. În medie, o pereche de colţi de elefant are o greutate de 28 de livre şi valorează până la 1 500 de franci, dacă socotim după preţurile din 1874, dar există perechi care cântăresc până la 165 de livre. Amatorii de fildeş puteau vedea la târgul din Kazonde exemplare minunate, dintr-un fildeş translucid, uşor de lucrat, cu coajă brună, care îşi păstrează culoarea şi nu se îngălbeneşte cu timpul, ca fildeşul provenit din alte părţi.

Dar în ce chip se efectuau diferitele operaţiuni comerciale dintre vânzători şi cumpărători, şi care era moneda curentă? Fireşte, pentru traficanţii de sclavi, singura monedă o constituia sclavul. Băştinaşii plăteau însă cu boabe de sticlă, de fabricaţie veneţiană, numite «cacio-colos», când erau albe ca varul, «bubulus», când aveau o culoare neagră, şi «sicundereces», când băteau în trandafiriu. Asemenea mărgele, înşirate pe câte zece rânduri sau «khetes», erau văzute în şiraguri duble la gâtul femeilor, formând un «fundo» – podoabă foarte căutată. Măsura cea mai obişnuită pentru această podoabă era «frasilah». Adică 70 de livre. Livingstone, Cameron şi Stanley au avut întotdeauna grijă să aibă din belşug o asemenea monedă. În lipsa mărgelelor de sticlă, erau folosite pentru schimb «pise» – o monedă din Zanzibar de patru centime – şi scoica «viunguas», cu care se făceau plăţile, mai cu seamă pe coasta de răsărit.

Cam aşa arăta marele târg. Către amiază, însufleţirea mulţimii atinse culmea; larma era asurzitoare. Ar fi greu de arătat prin cuvinte furia vânzătorilor care nu-şi putuseră desface marfa sau mânia pe care o arătau prin gesturi şi răcnete cumpărătorii păcăliţi. Din această pricină izbucneau adesea încăierări, pe care nu le potolea nimeni, pentru că, bineînţeles, în piaţă nu se aflau poliţişti pentru păstrarea ordinii.

Către amiază, Alvez porunci să fie aduşi în piaţă sclavii pe care voia să-i vândă. Mulţimea se mări cu încă două mii de nenorociţi de toate vârstele, pe care negustorul îi ţinea în barăci de mai multe luni. «Stocul» acesta de marfă nu arăta prea rău. Odihna îndelungată şi o hrană mai substanţială îi făcuseră pe prizonieri să arate destul de bine, aici la «lakoni». cât priveşte pe ultimii sosiţi, aceştia se aflau într-o stare jalnică. Alvez ştia că i-ar fi putut vinde pe un preţ mai bun dacă i-ar mai fi ţinut o lună în barăci. Dar cererile care îi veneau de la negustorii de pe coasta orientală erau atât de mari, încât se hotărî să-i scoată la vânzare în starea în care se aflau.

Hotărârea aceasta însemna o adevărată nenorocire pentru Tom şi prietenii lui. Havildarii îi împinseră în mijlocul pieţii împreună cu un grup mai mare de prizonieri. Ca şi ceilalţi sclavi, erau legaţi zdravăn cu lanţuri, şi privirile le erau pline de mânie şi ruşine.

— Domnul Dick nu-i aici… spuse Bat, după ce-şi roti ochii prin piaţă, îndelung.

— Nu! răspunse Acteon. Se vede că nu-l scot la vânzare.

— Au să-l omoare, dacă n-au făcut-o până acum! adăugă bătrânul negru. cât despre noi, n-avem decât o singură nădejde: să fim cumpăraţi toţi de acelaşi negustor. Ne-am mai mângâia cu gândul că suntem toţi laolaltă.

— Ah, să te ştiu departe de mine, muncind ca sclav, bietul meu tată! exclamă Bat, înăbuşindu-şi plânsul.

— Nu… spuse Tom. N-au să ne despartă! Şi poate chiar să izbutim…

— Dacă ar fi aici Hercule! exclamă Austin.

Dar uriaşul nu mai dăduse nici un semn de viaţă. Din ziua când trimisese scrisoarea prin câine, nu mai aflaseră nimic nici despre Hercule şi nici despre Dingo. Era oare de invidiat soarta lui Hercule? Sigur că da! Chiar dacă pierise în vreo împrejurare oarecare, nu-i fusese dat să poarte lanţurile sclaviei!

Între timp începuse vânzarea. Bărbaţi, femei şi copii erau plimbaţi în grupuri prin faţa mulţimii de către oamenii lui Alvez, cărora puţin le păsa dacă despărţeau mame de puii lor. Se poate vorbi astfel despre sclave şi pruncii lor, căci negustorii aceştia se purtau faţă de ele cum s-ar fi purtat cu nişte vite de povară.

Tom şi tovarăşii lui fură trecuţi în felul acesta de la un cumpărător la altul. Un agent mergea înaintea lor, strigând preţul cu care urmau să fie vânduţi. Samsarii arabi sau metişi din provinciile centrale îi opreau ca să-i examineze cu atenţie. Nu găseau la ei niciunul din semnele caracteristice rasei africane, care se modificaseră la aceşti negri născuţi în a doua generaţie pe pământul Americii. Negrii aceştia viguroşi, cu totul deosebiţi de cei aduşi de pe meleagurile fluviului Zambezi sau Lualaba, aveau o mare valoare în ochii lor. Îi pipăiau, îi întorceau şi pe o parte şi pe alta, le cercetau dinţii, aşa cum fac geambaşii când vor să cumpere cai. Ca să-şi dea seama de felul cum merg, aruncau departe un băţ şi-i sileau să alerge după ei.

Metoda aceasta era folosită de toţi cumpărătorii şi nici un sclav nu scăpa de astfel de «examene» umilitoare. Să nu se creadă însă ca aceşti nenorociţi rămâneau nepăsători văzându-se trataţi astfel. În afară de copii, care nu puteau înţelege în ce stare de degradare fuseseră aduşi, toţi ceilalţi, bărbaţi şi femei, se simţeau umiliţi. Nu erau scutiţi de altfel nici de insulte, nici de lovituri. Coimbra, pe jumătate beat, şi agenţii lui Alvez îi tratau cu cea mai mare brutalitate. Şi nu erau întâmpinaţi mai bine nici de noii lor stăpâni, care-i cumpăraseră dând în schimb stofe sau mărgele! Sclavii erau despărţiţi cu brutalitate unii de alţii, mama de copil, soţul de soţie, fratele de soră, neîngăduindu-li-se nici măcar să-şi ia rămas bun sau să se îmbrăţişeze, deşi la acest «lakoni» se vedeau pentru cea din urmă oară.

Cerinţele comerţului de sclavi erau diferite şi, de aceea, bărbaţii urmau să fie vânduţi în loturi separate de cele ale femeilor. Negustorii care cumpărau bărbaţi nu cumpărau şi femei. Acestea erau îndreptate mai ales spre ţările arabe, unde domnea poligamia, fiind schimbate pe fildeş. Cât despre bărbaţi, care erau sortiţi muncilor grele, aceştia erau trimişi spre locurile de îmbarcare, pentru a fi exportaţi fie în coloniile spaniole, fie pe pieţele din Mascat şi Madagascar. Despărţirile acestea dădeau loc la scene zguduitoare între cei ce erau smulşi unul de lângă altul şi care nu aveau să se mai vadă vreodată.

Tom şi tovarăşii lui urmau să împărtăşească soarta celorlalţi sclavi. Dar, la drept vorbind, nu se temeau de această eventualitate. Pentru ei era mai bine să fie duşi într-o colonie cu sclavi, căci acolo tot ar mai fi putut să spună cine sunt şi să-şi ceară drepturile, pe când aici, pierduţi în cine ştie ce colţ al continentului african, n-ar mai fi putut nădăjdui să-şi câştige iarăşi libertatea.

S-a întâmplat aşa cum doriseră. Ba chiar avură marea mângâiere de a nu fi despărţiţi. Pentru cumpărarea lor s-a dus o luptă mare între mulţi negustori din Ujiji. Jose-Antonio Alvez îşi freca mâinile. Preţul sclavilor urca mereu. Mulţimea se îngrămădise în jurul lor, ca să-i vadă pe aceşti sclavi preţuiţi la o valoare încă necunoscută pe piaţa din Kazonde şi a căror provenienţă Alvez avusese grijă s-o ascundă. Cum Tom şi tovarăşii lui nu cunoşteau limba ţării, nici măcar nu puteau să protesteze.

Noul lor stăpân, un bogat negustor arab, urma să-i trimită peste câteva zile spre lacul Tanganyika, de unde trebuiau să se îndrepte, împreună cu alte convoaie de sclavi, spre exploatările din Zanzibar.

Dar aveau să ajungă oare vreodată acolo, când urmau să străbată cele mai nesănătoase şi mai primejdioase ţinuturi ale Africii centrale? O mie cinci sute de mile de străbătut în asemenea condiţii, nevoiţi să treacă prin regiuni stăpânite de triburi care se războiau necontenit şi să îndure un climat ucigător! Va avea oare bătrânul Tom puterea să suporte toate aceste suferinţe nemaipomenite? Nu va cădea şi el pe drum aşa cum căzuse sărmana Nan?

Totuşi erau laolaltă! Lanţul care-i lega pe toţi patru li se părea mai puţin greu de purtat. Negustorul arab îi duse într-o baracă aparte: ţinea să păstreze în cele mai bune condiţiuni «marfa» aceasta, pe care spera să ia un preţ bun la târgul din Zanzibar.

Tom, Bat. Acteon şi Austin părăsiră deci piaţa, aşa că nu mai avură putinţa nici să vadă şi nici să afle ceva despre scena cu care avea să se încheie marele «lakoni» din Kazonde.