Capitolul VI

CLOPOTUL SCAFANDRULUI.

În faţa unei destăinuiri atât de neaşteptate, Dick Sand nu mai putea răspunde nimic! De altfel, doamna Weldon îţi relua imediat locul lângă micul Jack. Fără îndoială că nu voia să spună mai mult, şi tânărul elev-marinar nu avu curajul să o mai reţină.

Aşadar, doamna Weldon ştia despre ce e vorba. Probabil că cele petrecute în timpul drumului, sau poate chiar numai cuvântul «Africa», rostit în ajun de vărul Benedict, o făcuseră să înţeleagă totul.

«Doamna Weldon ştie totul… îşi spunea mereu în gând Dick Sand. Dar poate că e mai bine aşa. Dacă această femeie curajoasă nu-şi pierde nădejdea, apoi nu trebuie să mi-o pierd nici eu!»

De-abia aştepta să se lumineze mai curând de ziuă, ca să poată cerceta împrejurimile acestui sat de termite. Un fluviu care să se verse în Atlantic, un curs de apă repede – atât avea nevoie să găsească, pentru a putea transporta micul grup; şi parcă presimţea că un asemenea fluviu se află pe aproape. În primul rând, însă, trebuia să aibă grijă ca nu cumva să dea peste băştinaşii care poate şi plecaseră în urmărirea lor, călăuziţi de Harris şi Negoro.

Dar nu era nici un semn că se crapă de ziuă. Nici o rază de lumină nu se furişa prin deschizătura de jos a conului. Bubuiturile tunetului se auzeau înfundat prin grosimea zidurilor, arătând că furtuna nu se potolise încă. De câte ori îşi încorda auzul, Dick auzea răpăitul furios al ploii la temelia furnicarului. Stropii grei nu mai cădeau pe pământ tare, aşa că trase concluzia că toată câmpia fusese inundată.

Se făcuse aproape unsprezece noaptea când Dick Sand simţi că este cuprins de un fel de toropeală, poate chiar de somn. În orice caz, avea să se odihnească. Dar când era pe cale să se lase pradă acestei destinderi, îi trecu prin minte gândul că deschizătura de jos s-ar putea astupa prin îngrămădirea argilei îmbibate de apă. Dispărând astfel orice mijloc de comunicare cu aerul din exterior, respiraţia celor zece persoane ar fi viciat aerul din interior, încărcându-l de acid carbonic.

Dick Sand se lăsă să lunece până atinse pământul pomostit cu argila primului etaj de alveole. Pe jos era încă uscat. Prin deschizătură, aerul pătrundea cu uşurinţă şi, odată cu el, şi scânteierea fulgerelor, şi zgomotele furtunii, pe care potopul de ploaie nu putea s-o potolească.

Dick Sand văzu că totul era în ordine. Părea că nici o primejdie nu ameninţă deocamdată aceste termite omeneşti, care luaseră locul coloniei de nevroptere. Tânărul se hotărî să se odihnească vreo câteva ceasuri, lăsându-se furat de somnul care-l toropea. Dar, ca o ultimă prevedere, se culcă pe mormanul de argilă pe care-l bătătoriseră la temelia conului, aproape de deschizătura îngustă. În felul acesta, dacă afară s-ar fi petrecut ceva, ar fi fost primul care s-o ştie şi să-i anunţe pe ceilalţi. Se va scula apoi în revărsat de zori şi va porni să cerceteze câmpia.

Dick Sand se culcă rezemat cu capul de perete, cu puşca în mână, şi adormi de îndată.

N-ar fi putut spune cât stătuse în toropeala asta, când se trezi simţind ceva rece. Se sculă şi, cuprins de o mare nelinişte, îşi dădu seama că apa pătrundea în furnicar, şi încă atât de repede, încât peste câteva clipe avea să ajungă până la culcuşul lui Tom şi Hercule.

Dick Sand îi trezi din somn pe cei doi şi le arătă noua complicaţie. Felinarul fu aprins şi interiorul conului se lumină pe dată. Apa se oprise la o înălţime de aproape cinci picioare şi nu mai creştea.

Ce se întâmplă, Dick? întrebă doamna Weldon.

— Mai nimic, răspunse tânărul. A fost inundată partea de jos a conului. Cred că vreun râu din apropiere s-a revărsat peste câmpie din pricina ploii.

— Asta-i bine! spuse Hercule. E cea mai bună dovadă că râul se află pe aproape.

— Da, răspunse Dick Sand. Râul ăsta o să ne ducă pe coastă. Fiţi liniştită, doamnă Weldon; apa n-o să poată ajunge până la dumneavoastră şi nici până la Jack, Nan sau vărul Benedict.

Doamna Weldon nu răspunse. Cât despre vărul Benedict, el dormea ca o adevărată termită.

În timpul acesta, negrii aplecaţi deasupra pânzei de apă în care se oglindea lumina felinarului aşteptau ca Dick Sand, care măsura înălţimea apei, să le spună ce trebuiau să facă.

Dar Dick Sand nu spuse o vorbă, ci se îngriji numai să pună alimentele şi armele la adăpost, ferindu-le din calea apei.

— Apa a pătruns prin deschizătură? întrebă Tom.

— Da, răspunse Dick Sand, şi acum împiedică aerul din interior să se reîmprospăteze.

— N-am putea face o gaură în perete, deasupra nivelului apei? întrebă bătrânul negru.

— Ba da… Tom, dar dacă înăuntru sunt cinci picioare de apă, afară trebuie să fie vreo şase-şapte, dacă nu şi mai mult.

— De ce crezi asta, domnule Dick?

— Cred asta pentru că apa, pătrunzând în furnicar, a comprimat aerul în partea de sus. El constituie acum un fel de piedică la ridicarea ei. Dar dacă facem în perete o gaură prin care să iasă aerul, apa ar continua să urce până ar atinge nivelul pe care îl are afară, sau, dacă apa este mai sus de gaură, nivelul ei s-ar urca aici până când ar presa din nou aerul. Iată-ne, deci, ca nişte scafandri, într-unul din acele clopote cu care se cercetează adâncimile mărilor…

— Atunci, ce-i de făcut? întrebă Tom.

— Să chibzuim bine înainte de a lua vreo hotărâre. Lipsa de prevedere ne-ar putea costa viaţa, răspunse Dick Sand.

Observaţia tânărului marinar era foarte justă. Avusese dreptate să asemuiască furnicarul cu un clopot de scafandru. Numai că, în asemenea aparate, aerul este împrospătat fără încetare cu ajutorul unor pompe, iar scafandrii respiră destul de bine şi nu au altceva de îndurat decât oboseala pricinuită de rămânerea mai îndelungată într-o atmosferă supusă la alte presiuni decât presiunea normală.

Dar aici, spaţiul fusese redus cu aproape o treime prin însăşi năvala apei, iar aerul nu ar fi putut fi împrospătat decât dacă se stabilea o legătură cu exteriorul printr-o gaură făcută în perete. Dar n-ar fi fost oare mai rău dacă străpungeau peretele, pentru că ar fi urmat să întâmpine după aceea toate primejdiile de care vorbise Dick Sand?

Lucru sigur este că apa din interior se menţinea la acelaşi nivel. Numai două cauze ar fi putut s-o facă să-l depăşească: sau perforarea peretelui, dacă nivelul apei ar fi fost mai înalt afară decât înăuntru, sau creşterea continuă a nivelului apei dinafară. În amândouă cazurile, în interiorul furnicarului n-ar mai fi rămas decât un spaţiu strâmt, în care aerul neîmprospătat ar fi fost comprimat din ce în ce mai mult.

Dar nu s-ar fi putut, oare, ca întreg furnicarul să fie smuls de pe pământ şi răsturnat de inundaţie, punând în cea mai mare primejdie pe cei ce se aflau într-însul? Nu, căci furnicarul, asemenea bordeielor de castori, era bine închegat cu pământul la temelia lui.

Lucrul cel mai de temut era, aşadar, ca furtuna să continue şi astfel inundaţia să ia proporţii tot mai mari. Dacă apa din câmpie ar fi atins înălţimea de treizeci de picioare, conul ar fi fost acoperit de o pătură de apă groasă de optsprezece picioare, socotite de la vârful lui în sus. care ar fi împins aerul dinăuntru cu o presiune de o atmosferă.

Dar pe măsură ce se gândea mai bine, Dick Sand se temea tot mai mult că inundaţia va creşte. Părea că înecul nu se datoreşte numai potopului dezlănţuit din nori. Aproape sigur că un curs de apă din împrejurimi, umflat de ploaie, ieşise din albie şi se revărsase peste câmpia care se afla la un nivel mai jos. Dacă aşa stăteau lucrurile, cine putea să-l asigure că furnicarul nu fusese cu totul acoperit de apă şi că vor mai putea ieşi din el măcar prin partea de sus, pe care ar fi putut s-o dărâme destul de repede şi de uşor?

Neliniştit la culme, Dick Sand se întreba ce să facă. Să mai aştepte, sau să încerce dezlegarea problemei, ştiind prea bine la ce se putea aştepta?

Era ora trei noaptea. Stăteau cu toţii nemişcaţi, tăcuţi şi ascultau. Zgomotele de afară nu mai pătrundeau decât foarte slab prin deschizătura astupată. Totuşi, un vuiet surd, dar puternic şi necurmat, arăta că lupta stihiilor nu încetase.

În clipa aceea, bătrânul Tom le atrase atenţia că nivelul apei creştea încetul cu încetul.

— Ai dreptate! răspunse Dick Sand. Deşi aerul n-are pe unde să iasă afară, nivelul apei se urcă, pentru că apele cresc şi presează aerul din ce în ce mai mult.

— Până acum, încă nu-i primejdie, spuse Tom.

— Fără îndoială, răspunse Dick Sand, dar cine ştie când se va opri?

— Domnule Dick, spuse Bat, vrei să mă duc afară să văd ce se întâmplă? Mă las la fund şi am să încerc să mă strecor prin deschizătură…

— Mai bine să încerc chiar eu, răspunse Dick Sand.

— Nu, domnule Dick, nu! răspunse iute bătrânul Tom. Lasă-l pe feciorul meu şi ai încredere în dibăcia lui. În caz că nu se mai întoarce, prezenţa dumitale aici e mai necesară. Pe urmă, vorbind mai încetişor, adăugă: Nu-i uita pe doamna Weldon şi pe micul Jack!

— Fie!… răspunse Dick Sand. Du-te, Bat. Dacă furnicarul e acoperit cu apă, nu mai încerca să intri din nou. O să căutăm să ieşim şi noi ca tine. Dar dacă vârful conului este încă deasupra apelor, caută să-l dărâmi, lovindu-l cu toporişca asta. Când te vom auzi, asta va fi un semnal ca şi noi să facem la fel, pe dinăuntru. Ne-am înţeles?

— Da, domnule Dick, răspunse Bat.

— Du-te, băiete, adăugă bătrânul Tom, strângând mâna fiului său.

După ce trase aer mult în plămâni, Bat se scufundă în masa lichidă, a cărei adâncime era mai mare de cinci picioare. Era o treabă destul de grea, căci trebuia să găsească pe dibuite deschizătura de la temelia furnicarului, să se furişeze prin ea şi apoi să iasă la suprafaţa apelor dinafară. Acţiunea aceasta trebuia făcută repede.

Trecură aproape treizeci de secunde. Dick Sand credea că Bat a reuşit să iasă afară, când negrul se ivi din nou.

— Ei?! strigă Dick Sand.

— Deschizătura e astupată de dărâmături! răspunse Bat, după ce-şi trase răsuflarea.

— Astupată? repetă Tom.

— Da! răspunse Bat. Probabil că apa a înmuiat întăritura de argilă. Am pipăit pereţii cu mâna, de jur-împrejur. Nu mai există nici o gaură!

Dick Sand clătină din cap. Se aflau închişi ermetic în acest con, care poate că era acoperit în întregime de apă.

— Dacă nu mai există nici o deschizătură, spuse atunci Hercule, să facem una.

— Aşteaptă! răspunse tânărul marinar, oprindu-l pe Hercule, care se pregătea să sară în apă cu toporişca în mână.

Dick Sand chibzui câteva clipe, apoi spuse:

— Vom face altfel. Cel mai important lucru e să ştim dacă apa acoperă furnicarul sau nu. Dacă am face o mică deschizătură în vârful conului, am putea şti ce se petrece afară. Dar, în caz că furnicarul e în întregime acoperit de apă, ea ar năvăli înăuntru şi am fi pierduţi. Să încercăm tatonând.

— Dar repede! spuse Tom.

Într-adevăr, apa continua să urce încet. În interiorul conului atinsese înălţimea de şase picioare. Cu excepţia doamnei Weldon, a fiului ei, a vărului Benedict şi a lui Nan, care se refugiaseră în firidele de sus, toţi ceilalţi erau cufundaţi până Ia brâu în apă. Trebuiau să se grăbească.

Dick Sand se hotărî să facă o gaură în peretele de argilă, la un picior deasupra nivelului apei dinăuntru, deci la şapte picioare de la pământ. Dacă prin gaura aceasta se stabilea o legătură cu aerul dinafară, însemna că vârful furnicarului ieşea deasupra apei. Dacă, dimpotrivă, gaura ar fi fost sub nivelul apei din exterior, aerul presat dinăuntru ar fi ţâşnit afară şi, în acest caz, gaura ar fi trebuit imediat astupată, căci altfel apa ar mai fi crescut până la nivelul orificiului. După aceea, experienţa ar trebui repetată, făcându-se încercarea la o înălţime mai mare cu un picior, şi aşa mai departe. Dar dacă nu s-ar fi dat de aerul din exterior nici prin sfredelirea părţii de sus a vârfului, asta ar fi însemnat că apa din câmpie are o înălţime de peste cincisprezece picioare şi că întregul sat de termite dispăruse, fiind înecat! Şi atunci, ce şansă le mai rămânea prizonierilor din furnicar ca să scape de cea mai îngrozitoare moarte, moartea prin asfixiere?

Deşi ştia toate acestea, Dick Sand nu-şi pierdu sângele rece nici o clipă. În acelaşi timp, însă, îşi dădu bine seama de toate consecinţele pe care le-ar fi putut avea experienţa lui. Dar nu era cu putinţă să mai aştepte. Ameninţarea de a se asfixia toţi în acest spaţiu strâmt, din ce în ce mai strâmt, în această atmosferă încărcată de acid carbonic, creştea necontenit.

Unealta cea mai nimerită de care se putea servi Dick Sand pentru a face o gaură în perete era o vergea de curăţat puşca, prevăzută la un capăt cu ghinturi. Învârtind repede vergeaua, argila ar fi fost găurită. Deschizătura nu putea să aibă un diametru mai mare decât cel al vergelei, dar era suficient pentru ca aerul să poată pătrunde înăuntru.

Hercule ţinea sus felinarul, care îşi arunca razele spre Dick Sand. Mai aveau câteva lumânări, aşa că nu se temeau că le va lipsi lumina.

La câteva clipe după ce tânărul începuse să sfredelească, vergeaua trecu prin perete şi imediat se auzi un bolborosit înfundat, ca acela tăcut de bulele de aer care trec printr-o pătură de apă. Aerul ţâşnea afară şi, în acelaşi timp, nivelul apei din con creştea, oprindu-se abia când atinse deschizătura, ceea ce dovedea că fusese sfredelită prea jos, adică sub masa lichidă.

— Trebuie să o luăm de la început! spuse liniştit tânărul, după ce astupa repede gaura cu un pumn de argilă.

Apa din con nu mai creştea, dar spaţiul liber se redusese cu încă vreo opt şchioape. Respirau cu toţii din ce în ce mai anevoios, deoarece oxigenul se împuţinase şi mai mult. Lucrul acesta se putea vedea şi după lumina felinarului, care devenise mai roşcată, pierzându-şi o parte din strălucire.

Dick Sand făcu o a doua gaură, prin acelaşi procedeu, la un picior deasupra primei. Dacă nici această experienţă nu izbutea, apa urma să se urce şi mai mult în interiorul conului… dar experienţa trebuia încercată.

În timp ce Dick Sand mânuia vergeaua, vărul Benedict exclamă deodată:

— Ei, drace! Iată… iată… iată de ce!

Hercule ridică felinarul şi-l lumină pe vărul Benedict, a cărui figură exprima cea mai deplină satisfacţie.

— Da! repetă el. Iată de ce au părăsit furnicarul aceste termite inteligente! Presimţiseră inundaţia! Ah! Instinctul, prieteni, instinctul! sunt mai deştepte ca noi termitele astea, mult mai deştepte!

Asta era singura învăţătură trasă de vărul Benedict din situaţia în care se aflau!

În clipa aceea, Dick Sand scoase vergeaua care străpunsese peretele. Se auzi un gâlgâit, şi apa se mai înălţă cu încă un picior. Gaura răspunsese tot sub nivelul apei din exterior.

Se aflau într-o situaţie îngrozitoare. Doamna Weldon îl luase pe micul Jack în braţe, căci apa se ridicase până aproape de ei. Se sufocau toţi în acest spaţiu strâmt. Urechile le vâjâiau. Felinarul nu mai arunca decât o lumină foarte palidă.

— Oare tot conul să fie sub apă? murmură Dick Sand.

Trebuia să afle neapărat acest lucru şi, de aceea, socotea necesar să facă o gaură chiar în vârful calotei.

Dacă şi această încercare dădea greş, îi aştepta asfixia, moartea imediată. Aerul dinăuntru ar fi ţâşnit prin deschizătură şi apa ar fi umplut tot furnicarul!

— Doamnă Weldon, spuse atunci Dick Sand, vă daţi seama de situaţie. Dacă mai zăbovim, nu vom mai avea aer. Dacă nici cea de a treia încercare nu ne reuşeşte, apa va umple şi spaţiul rămas. Singura noastră nădejde e ca vârful conului să fie deasupra apei. Vreţi să facem şi această ultimă încercare?

— Da, Dick! răspunse doamna Weldon.

În clipa aceea, felinarul se stinse, fiindcă oxigenul se împuţinase şi mai mult. Doamna Weldon şi tovarăşii ei se treziră cufundaţi în întunericul cel mai adânc.

Dick Sand se urcase pe umerii lui Hercule, care se prinsese cu mâinile de pereţii uneia din firidele laterale şi stătea în apă până la gât. Doamna Weldon, Jack şi vărul Benedict se ghemuiseră în ultimul cat.

Dick Sand începu să scobească peretele şi vergeaua pătrunse uşor prin argilă. Dar deoarece peretele era aici mai gros şi mai tare, era mai greu de găurit. Dick Sand se grăbea, dar era totuşi grozav de neliniştit, căci prin această deschizătură strâmtă putea pătrunde fie aerul – adică viaţa, fie apa – adică moartea!

Deodată se auzi un şuierat ascuţit. Aerul comprimat ieşea prin deschizătură… dar o rază de lumină pătrunse în furnicar. Apa se înălţă cu încă vreo opt degete şi apoi se opri, fără ca Dick Sand să fie nevoit să astupe gaura. Între nivelul apei dinăuntru şi cel al apei din exterior se stabilise un echilibru. Aşadar, vârful conului ieşea deasupra apei. Doamna Weldon şi tovarăşii ei erau salvaţi!

După un «ura» puternic, în care se putea distinge glasul tunător al lui Hercule, cuţitele fură puse la lucru. Calota începu să se fărâmiţeze încetul cu încetul. Deschizătura devenea din ce în ce mai mare. Prin ea intrau valuri de aer curat şi, odată cu ele, primele raze ale soarelui care răsărea. După ce vârful conului va fi tăiat, va fi uşor pentru cei dinăuntru să se caţăre până sus pe el, de unde vor încerca să ajungă la vreun loc mai înalt din apropiere, unde să fie feriţi de inundaţie.

Dick Sand se urcă primul în vârful furnicarului…

Şi scoase un ţipăt.

Prin văzduh se auzi acel zgomot caracteristic, foarte cunoscut celor ce călătoresc prin Africa: şuieratul săgeţilor slobozite din arc.

Dick Sand avusese timp să observe o tabără la vreo sută de paşi de satul furnicilor şi, la zece paşi de con, în câmpia inundată, nişte bărci lungi, pline cu băştinaşi.

Norul de săgeţi plecase dintr-una din aceste bărci, în clipa în care capul tânărului ieşise afară din furnicar.

Dick Sand explică totul tovarăşilor săi, în câteva cuvinte. Luând puşca, el se urcă din nou în vârful conului, urmat de Hercule, Acteon şi Bat, şi cu toţii deschiseră focul asupra bărcii care se apropia.

Se prăbuşiră mai mulţi băştinaşi. Urlete şi împuşcături răspunseră focurilor de puşcă trase de cei din furnicar. Dar ce puteau face Dick Sand şi tovarăşii lui împotriva a o sută de războinici africani, care-i înconjuraseră din toate părţile?

Furnicarul fu luat cu asalt. Doamna Weldon, fiul ei, vărul Benedict şi toţi ceilalţi fură târâţi afară şi, fără a avea vreme să-şi spună măcar un cuvânt sau să-şi strângă pentru ultima oară mâinile, se văzură despărţiţi unii de ceilalţi, desigur potrivit unor porunci primite cu mult înainte.

O primă luntre îi luă pe doamna Weldom, pe micul Jack şi pe vărul Benedict, şi Dick Sand îi văzu dispărând în mijlocul taberei. El, împreună cu Nan, cu bătrânul Tom, cu Hercule, Bat, Acteon şi Austin fură aruncaţi într-o altă luntre, care se îndreptă spre colină.

În prima luntre se aflau douăzeci de băştinaşi. În urma ei veneau alte cinci. Orice rezistenţă era imposibilă. Cu toate acestea, Dick Sand şi tovarăşii lui o încercară. Răniră câţiva soldaţi din caravană şi desigur că ar fi plătit această împotrivire cu viaţa, dacă păzitorii lor nu ar fi avut porunca să-i cruţe.

Distanţa până la colină fu străbătută în câteva minute. Dar în clipa când barca trase la ţărm, Hercule se smuci de nu-l mai putu ţine nimeni şi sări pe pământ. Doi băştinaşi se repeziră asupra lui, dar uriaşul învârtea arma ca pe o măciucă şi băştinaşii căzură la pământ, cu capetele sfărâmate.

În clipa următoare, Hercule dispărea în desişul pădurii, în mijlocul unei ploi de gloanţe, în timp ce Dick Sand şi tovarăşii lui, debarcaţi pe colină, erau puşi în lanţuri, ca nişte sclavi.