Capitolul VII.

O TABĂRĂ PE MALURILE COANZEI.

Înfăţişarea ţinutului se schimbase. Inundaţia prefăcuse într-un lac întins câmpia unde se ridicau aşezările termitelor. Vreo douăzeci de furnicare străpungeau cu vârfurile lor pânza de apă.

Toate acestea se datorau fluviului Coanza, care se revărsase în timpul nopţii, deoarece afluenţii lui ieşiseră din albie.

Coanza, unul din fluviile Angolei, se varsă în Oceanul Atlantic la vreo sută de mile de punctul unde se scufundase Piligrim. Locotenentul Cameron avea să treacă peste acest fluviu, câţiva ani mai târziu, mai înainte de a ajunge la Benguela. Coanza e hărăzită să devină principala cale de transport în interiorul acestei părţi a coloniei portugheze. Încă de pe acum, vaporaşele circulă pe cursul inferior al fluviului, dar peste zece ani ele vor începe să circule şi pe cursul superior. Dick Sand avusese dreptate, deci, să caute spre nord vreun curs de apă navigabil. Pârâul al cărui curs îl urmase era unul din afluenţii Coanzei. Dacă nu ar fi avut loc acest atac neaşteptat, care nu putea fi prevăzut, ar fi dat peste fluviu la o milă mai departe de locul unde se aflau. Atunci, el şi tovarăşii lui s-ar fi putut îmbarca pe o plută uşor de construit şi, coborând pe Coanza, ar fi avut mari şanse să ajungă până la târgurile portugheze unde se opresc vapoarele. În felul acesta, salvarea lor ar fi fost asigurată.

Dar nu se întâmplase aşa.

Tabăra zărită de Dick Sand era aşezată pe o înălţime din apropierea furnicarului în care soarta îl aruncase ca într-o capcană. În vârful acestei înălţimi creştea un sicomor uriaş, care ar fi putut adăposti cu uşurinţă cinci sute de oameni sub frunzişul lui des. Cel ce nu a văzut cu ochii lui aceşti arbori uriaşi din Africa centrală cu greu poate să şi-i imagineze. Crengile lor formează o adevărată pădure, în care te poţi rătăci. Ceva mai încolo, nişte bananieri uriaşi, din acea speţă ale cărei seminţe nu se transformă în fructe, completau peisajul.

La umbra acestui sicomar, ascunsă ca într-un adăpost tainic, poposise o caravană. Era chiar aceea a cărei sosire o vestise Harris lui Negoro. Acest uriaş convoi de băştinaşi, luaţi cu forţa din satele lor de către agenţii negustorului de sclavi Alvez, se îndrepta spre târgul din Kazonde. De acolo, sclavii erau trimişi, după cum se simţea nevoia, ori în barăcile de pe coasta de vest, ori spre N'yangwe sau spre regiunea marilor lacuri, pentru a fi îndreptaţi fie spre târgurile de sclavi din Egiptul superior, fie spre plantaţiile din Zanzibar.

După ce au sosit în tabără, Dick Sand şi tovarăşii lui au fost trataţi ca orice sclavi. Bătrânul Tom, Bat, Austin, Acteon şi Nan, care erau negri, au fost socotiţi, deşi nu aparţineau rasei africane, ca nişte prizonieri băştinaşi. După ce au fost dezarmaţi, cu toată împotrivirea lor, au fost legaţi, cu gâtul într-un fel de jug, doi câte doi. Jugul era o prăjină lungă de vreo şase-şapte picioare, cu capetele terminate în formă de furcă şi închise cu un resteu de fier. În felul acesta, ei erau siliţi să meargă unul în urma celuilalt, fără să se poată depărta la dreapta sau la stânga. Ca o prevedere suplimentară, au fost legaţi de brâu cu un lanţ greu… Braţele le aveau libere pentru a putea duce poveri, picioarele tot libere, pentru a putea merge, dar n-ar fi putut fugi. Urmau să străbată astfel sute de mile, sub loviturile de bici ale vreunui havildar. Acum stăteau întinşi ceva mai la o parte, istoviţi de lupta pe care o duseseră cu negrii; nu mai puteau face nici o mişcare! De ce nu reuşiseră să-l urmeze pe Hercule, care fugise? Şi totuşi, ce nădăjduia fugarul? Oricât de voinic ar fi fost, ce se putea alege de el în această regiune neprimitoare, unde foamea, singurătatea, fiarele sălbatice, băştinaşii – într-un cuvânt, totul era împotriva lui? N-o să ajungă odată şi odată chiar să-i pară rău că nu a împărtăşit soarta tovarăşilor lui? Dar nici aceştia nu se puteau aştepta să fie trataţi cu blândeţe de către conducătorii arabi sau portughezi ai caravanei, a căror limbă nu o înţelegeau şi care nu comunicau cu ei decât prin priviri şi gesturi ameninţătoare.

Dick Sand nu era legat de nici un sclav. Era un alb şi fără îndoială că nu îndrăzniseră să se poarte cu el aşa cum se purtau cu ceilalţi. Era dezarmat, cu mâinile şi picioarele libere, dar un havildar nu-I slăbea din ochi. Tânărul privea prin tabără şi se aştepta în fiecare clipă să-i vadă apărând pe Harris sau pe Negoro… Dar aştepta degeaba. Totuşi, nu avea nici cea mai mică îndoială că aceşti doi ticăloşi conduseseră atacul împotriva furnicarului.

Era absolut convins că doamna Weldon, micul Jack şi vărul Benedict fuseseră duşi în altă parte tot din ordinul americanului sau al portughezului. Nevăzând pe niciunul din ei, bănui că cei doi complici îşi întovărăşeau poate victimele. Unde îi duceau? Ce voiau să facă cu ei? Aceasta era grija lui cea mare. Căci Dick Sand nu se mai gândea la situaţia lui, ci doar la salvarea doamnei Weldon şi alor săi.

Caravana, care poposise sub sicomorul uriaş, era formată din nu mai puţin de vreo opt sute de persoane, dintre care vreo cinci sute de sclavi, bărbaţi şi femei, două sute de soldaţi, hamali,şi hoţi cu sarcina specială de a face rost de hrană prin jefuirea ţinuturilor pe unde treceau, la care se adăugau gardienii, havildarii şi căpeteniile caravanei.

Aceste căpetenii erau arabi sau portughezi. E greu de închipuit cruzimea cu care se purtau aceste fiinţe neumane faţă de captivi, îi loveau fără încetare, iar pe aceia dintre sclavi care cădeau istoviţi, şi deci nu mai puteau fi vânduţi, îi împuşcau sau îi înjunghiau. Se făceau ascultaţi prin teroare; rezultatul acestei purtări era că, la sosirea caravanei, cincizeci la sută din sclavi lipseau din socotelile negustorului, fie că unii putuseră să scape, fie că oasele celor care muriseră în chinuri se înşiruiau de o parte şi de alta a lungilor drumuri care duc din interior spre coastă.

Agenţii de origine europeană, în majoritate portughezi, nu sunt decât nişte netrebnici lepădaţi de ţara lor de origine: ocnaşi condamnaţi, care evadaseră, negustori de negri, care nu fuseseră încă prinşi şi spânzuraţi – într-un cuvânt, lepădăturile societăţii. Negoro şi Harris tăceau şi ei parte din această tagmă, aflându-se în slujba unuia dintre cei mai mari negustori de sclavi din Africa centrală, Jose-Antonio Alvez, binecunoscut de ceilalţi negustori din provincia Angola şi despre care locotenentul Cameron ne-a dat informaţii foarte curioase.

Soldaţii care-i escortează pe prizonieri sunt de obicei băştinaşi în slujba negustorilor. Dar aceştia din urmă nu erau singurii care dădeau loviturile banditeşti prin care îşi procurau sclavi. Şefii de triburi duceau între ei războaie sălbatice pentru acelaşi scop. Învinşii – adulţi, femei şi copii – erau luaţi sclavi şi vânduţi de către învingători negustorilor, pentru câţiva coţi de stambă, praf de puşcă, arme, mărgele trandafirii sau roşii, şi uneori – după cum spune Livingstone – în epocile de foamete, pentru câteva boabe de porumb.

Privindu-i pe soldaţii care escortau caravana bătrânului Alvez, îţi puteai face o idee destul de exactă despre ceea ce însemnau poterele africane. Era o adunătură de tâlhari. îmbrăcaţi sumar, purtând pe umeri puşti cu cremene, ale căror ţevi erau împodobite cu multe inele de aramă. Cu o asemenea escortă, la care se adăugau hoţii de aceeaşi teapă, agenţii aveau deseori mult de furcă. Soldaţii discutau ordinele, dacă să le îndeplinească sau nu, impuneau locurile şi orele de popas şi-i ameninţau mereu pe agenţi că-i lasă baltă. De aceea, agenţii erau nevoiţi de multe ori să le îndeplinească pretenţiile.

Deşi sclavii, bărbaţi şi femei, erau siliţi să ducă greutăţile, în timp ce caravana se afla în mers, totuşi exista şi un număr de hamali. Hamalii aceştia purtau numele de «pagazis», şi ei duceau în spate baloturile cu obiecte de preţ, în primul rând fildeşul. Uneori, dinţii de elefant sunt atât de groşi – unii cântăresc până la şaizeci de livre încât e nevoie de doi «pagazis» pentru transportarea lor la agenţiile de unde această marfă preţioasă este dusă la târgurile din Khartoum, Zanzibar şi Natal. La sosire, aceşti «pagazis» erau plătiţi potrivit învoielii şi se alegeau cu vreo douăzeci de coţi de pânză de bumbac sau de stofă, numită «merikani», puţin praf de puşcă, un pumn de «cauris»{39}, câteva mărgele sau chiar câţiva sclavi – din cei care s-ar fi vândut mai greu – atunci când vânzătorul n-avea altă monedă.

Printre cei cinci sute de sclavi din caravană se aflau puţini oameni în vârstă. Aceasta se explica prin faptul că la sfârşitul fiecărei «razii» satul era incendiat, orice băştinaş de peste patruzeci de ani fiind măcelărit fără milă şi spânzurat de cel mai apropiat copac. Numai tinerii de ambele sexe şi copiii erau vânduţi la târguri. De-abia dacă a zecea parte din numărul învinşilor supravieţuiau acestor vânători de oameni. Aşa se explică înspăimântătoarea depopulare care preschimba în pustietăţi întinsele ţinuturi ale Africii centrale.

Îmbrăcămintea adulţilor şi copiilor din această caravană se rezuma doar la câteva fâşii de împletitură, făcută din scoarţa unor arbori, pe care băştinaşii o numesc «mbuzu». Nu se putea închipui spectacol mai jalnic decât turma aceasta de fiinţe omeneşti: femei pline de răni din pricina loviturilor de bici ale havildarilor, copii gălbejiţi, slabi, cu picioarele sângerânde, pe care mamele se străduiau să-i ducă în braţe, deşi duceau şi alte poveri, tineri strâns legaţi unul de altul prin furca aceea mai chinuitoare decât lanţurile ocnaşilor. Pe bună dreptate, starea acestor nenorociţi, abia trăgându-şi sufletul, cu glasurile aproape stinse, starea acestor «schelete de abanos», după expresia lui Livingstone, ar fi înduioşat chiar şi inima fiarelor sălbatice. Dar toate aceste mizerii nu-i impresionau câtuşi de puţin pe aceşti arabi nemiloşi sau pe portughezii care, după spusele locotenentului Cameron, sunt şi mai cruzi{40}.

Se înţelege de la sine că prizonierii erau păziţi cu străşnicie atât în timpul marşului, cât şi al popasului. Dick Sand înţelese repede că nici măcar nu trebuia să încerce să fugă. Dar atunci cum avea s-o poată găsi pe doamna Weldon? Nu mai încăpea nici o îndoială că Negoro o răpise şi pe ea, şi pe fiul ei Jack. Portughezul voia s-o despartă de tovarăşii ei, din motive pe care tânărul marinar nu le cunoştea încă. Era sigur că Negoro este amestecat şi în întâmplările de acum; i se frângea inima la gândul atâtor primejdii care o ameninţau pe doamna Weldon.

«Ah! îşi spunea el. Când mă gândesc că i-am avut pe aceşti doi ticăloşi în faţă, în bătaia puştii mele, şi că nu i-am ucis…!»

Era unul din gândurile care-l frământau fără încetare. Moartea binemeritată a lui Harris şi a lui Negoro i-ar fi cruţat de multe nenorociri nu numai pe ei, ci şi pe toţi aceştia pe care vânzătorii de oameni îi tratau acum ca sclavi.

Dick Sand îşi dădea seama de toată grozăvia situaţiei în care se aflau doamna Weldon şi micul Jack. Nici mama, nici copilul nu se puteau bizui pe vărul Benedict. Bietul om de-abia dacă se putea ajuta pe sine! Fără îndoială că toţi trei erau târâţi în vreun loc ascuns al provinciei Angola. Dar cine ducea în braţe copilul încă bolnav? «Mama lui! Cu siguranţă că mama lui! îşi spunea Dick Sand. Pentru micul Jack, ea va găsi puterea necesară! Va face aşa cum fac şi aceste sclave nenorocite. Şi oare se va prăbuşi şi dânsa ca aceste sclave? Ah! Dacă aş mai da o dată ochii cu călăii…!»

Dar era prizonier! Nu era altceva decât un sclav făcând parte din această turmă pe care havildarii o mânau spre interiorul Africii! Nu ştia nici măcar dacă Negoro şi Harris conduc ei înşişi convoiul din care făceau parte victimele lor! Dingo nu se mai afla printre ei, pentru a da de urma portughezului, pentru a da de veste că-i prin apropiere. Doar Hercule putea veni în ajutor nefericitei doamne Weldon. Dar putea nădăjdui într-o asemenea minune?

Cu toate acestea, Dick Sand nu-şi pierdea nădejdea. Îşi spunea întruna că negrul cel voinic este liber. Şi nu se îndoia de devotamentul lui. Era sigur că Hercule va face tot ce va fi omeneşte cu putinţă pentru a o salva pe doamna Weldon. Da, Hercule va încerca să dea de urma doamnei Weldon, va încerca să-l găsească pe Dick şi poate să-l răpească din lagăr sau să-l elibereze cu forţa! În timpul popasurilor de noapte, profitând de faptul că nu se deosebea de aceşti prizonieri, fiind negru ca şi ei, n-ar fi putut Hercule oare să înşele vigilenţa soldaţilor de pază, să ajungă până la Dick, să-l răpească şi să fugă cu el în pădure? Ce n-ar face ei, împreună, pentru salvarea doamnei Weldon! Cursul unui fluviu repede le-ar da putinţa să ajungă până la coastă, şi Dick Sand ar încerca din nou să pună în practică, cu noi posibilităţi de succes şi cu o mai adâncă cunoaştere a greutăţilor, planul pe care atacul băştinaşilor îl zădărnicise.

Tânărul elev-marinar se lăsa în voia gândurilor, fiind cuprins când de temeri, când de nădejdi. Dar nu se dădea bătut! Dimpotrivă: datorită firii sale energice, se pregătea să se folosească de cea mai mică posibilitate pe care i-ar fi oferit-o evenimentele.

În primul rând, voia să ştie spre ce târg de sclavi se îndrepta convoiul acesta de robi. Dacă se ducea spre vreunul din târgurile din Angola, apoi mai aveau de mers doar câteva zile: dar dacă mai aveau de făcut sute de mile prin Africa centrală? Târgul principal al vânzătorilor de sclavi era cel din N'yangwe, în Manyema, situat pe acel meridian care desparte continentul african în două părţi aproape egale. Pe acolo se întindea ţinutul marilor lacuri pe care Livingstone îl străbătea tocmai atunci. Dar de la tabăra de pe malurile Coanzei şi până la acel târg era un drum foarte lung; ar fi trebuit să treacă luni şi luni de zile ca să ajungă până acolo!

Acesta era unul din gândurile care-l munceau mereu pe Dick Sand. Chiar în cazul în care doamna Weldon, Hercule, ceilalţi negri şi el însuşi ar fi izbutit să scape din N'yangwe, ar fi fost foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să ajungă la coastă, înfruntând primejdiile unui drum atât de lung.

Dick Sand avea dreptate să creadă că se apropia de destinaţie. Deşi nu înţelegea limba folosită de conducătorii caravanei, care vorbeau când araba, când vreun dialect african, auzea pomenindu-se tot mai des în discuţie numele unui important târg de sclavi din regiune. Era vorba de Kazonde. Dick Sand ştia că în târgul acela comerţul de sclavi era în floare. Era firesc, deci, să tragă concluzia că acolo se va hotărî soarta prizonierilor, fie în folosul regelui acelui district, fie în folosul vreunui bogat negustor de sclavi din regiune. Şi nu se înşela. Deoarece se interesa de tot ce se întâmplă în domeniul geografiei, Dick Sand cunoştea destul de bine tot ceea ce se ştia în legătură cu Kazonde. De la Sf. Paul de Loanda şi până la acel târg de sclavi nu erau mai mult de patru sute de mile şi, prin urmare, de la lagărul aşezat pe malurile Coanzei şi până acolo puteau fi cel mult două sute cincizeci de mile. Dick Sand făcea această socoteală cu aproximaţie, luând drept punct de comparaţie drumul străbătut de mica ceată condusă de Harris. În împrejurări obişnuite, pentru călătoria aceasta nu ar fi fost nevoie de mai mult de zece-douăsprezece zile de drum. Chiar socotind un timp de două ori mai lung, deoarece era vorba de o caravană istovită de drum, Dick Sand ajunse la concluzia că durata călătoriei de la Coanza până la Kazonde era de trei săptămâni. Ar fi vrut să le comunice şi lui Tom şi tovarăşilor lui toate aceste lucruri. Faptul că nu erau târâţi în centrul Africii, într-unui din acele ţinuturi blestemate din care nu mai poţi nădăjdui să scapi, ar fi fost o mângâiere pentru ei. Doar câteva cuvinte, spuse în treacăt, ar fi fost de ajuns pentru a le anunţa ceea ce ei nu ştiau. Dar oare va putea să le spună aceste cuvinte?

O întâmplare fericită făcuse ca Tom şi cu Bat – tatăl şi fiul – ca şi Acteon şi Austin să fie legaţi împreună doi câte doi. Acum se găseau la extremitatea din dreapta a taberei, unde erau păziţi de un havildar şi vreo zece soldaţi.

Dick Sand avea putinţa să facă mişcări, nefiind legat; se hotărî deci să micşoreze puţin câte puţin distanţa de cincizeci de paşi ce-l despărţea de grupul în care se aflau tovarăşii lui. Începu deci să se apropie.

Probabil că bătrânul Tom ghicise ce voia să facă Dick Sand, căci şopti câteva cuvinte, atrăgând celorlalţi atenţia să fie cu luare-aminte. Nu se mişca niciunul, ca şi când nu s-ar fi petrecut nimic, dar erau toţi numai ochi şi urechi.

În curând, Dick Sand străbătu cei vreo cincizeci de paşi cu un aer indiferent. Chiar din locul unde se afla acum ar fi putut să strige numele de Kazonde, în aşa fel încât să fie auzit de Tom, comunicându-i în acelaşi timp şi care va fi durata probabilă a călătoriei. Dick Sand socoti însă că ar fi mai bine să le poată da mai multe amănunte şi să se înţeleagă cu ei asupra felului cum să se poarte în timpul călătoriei. Continuă deci să se apropie de ei. Cu inima plină de nădejde, Dick Sand ajunse la câţiva paşi de cei patru; dar atunci, ca şi când i-ar fi înţeles gândurile, havildarul se repezi deodată la el. Auzind zbierătele pline de furie ale acestuia, vreo zece soldaţi veniră în goană într-acolo şi Dick Sand fu târât înapoi cu forţa, în timp ce Tom şi ai lui erau duşi în cealaltă extremitate a taberei.

Înfuriat la culme, Dick Sand se aruncă asupra havildarului. Rupse în două puşca, pe care aproape izbutise să i-o smulgă din mâini, dar vreo şapte-opt soldaţi tăbărâră asupra lui, aşa că fu silit să-i dea drumul. Furioşi, soldaţii l-ar fi măcelărit cu siguranţă dacă unul din conducătorii caravanei, un arab înalt cu o înfăţişare cruntă, n-ar fi intervenit. Acest arab era chiar şeful Ibn Hamis, despre care vorbise Harris. El rosti câteva cuvinte, pe care Dick Sand nu le putu înţelege, şi soldaţii fură nevoiţi să lase prada din mâini şi să se depărteze.

Din cele întâmplate reieşea limpede că se dăduse poruncă strictă ca, pe de o parte, tânărul elev-marinar să nu fie lăsat să schimbe vreo vorbă cu tovarăşii lui, iar, pe de alta, să-i fie cruţată viaţa. Cine altul decât Harris sau Negoro ar fi putut da astfel de ordine?

În clipa aceea – erau orele 9 din ziua de 19 aprilie – răsunară semnalele răguşite date dintr-un corn de cudu{41} şi apoi bătăi de tobă. Popasul luase sfârşit. Toţi conducătorii – soldaţi, hamali şi sclavi – se sculară în picioare. După ce baloturile fură luate în cârcă, mai multe grupuri de prizonieri se strânseră sub conducerea unui havildar, care desfăşură un steag în culori vii. Semnalul de plecare fusese dat.

Văzduhul fu străbătut de cântece. Dar erau cântecele învinşilor, nu ale învingătorilor. Şi iată ce spuneau ei în aceste cântece – ameninţare plină de credinţă naivă, adresată asupritorilor lor, călăilor lor: «M-aţi mânat voi spre ţărm, dar când o să fiu mort, n-o să mai am jug şi atunci o să vin eu înapoi să vă ucid!»