Capitolul XI.

UN PUNCH{42} OFERIT REGELUI DIN KAZONDE.

Către ora patru după-amiază, un zgomot asurzitor din zeci de tobe, ţimbale şi alte instrumente de origine africană se auzi către capătul uliţei principale. Şi deodată forfota se înteţi în toate colţurile pieţei. O jumătate de zi de zbierăte şi încăierări nu stinsese glasurile şi nu obosise mâinile şi picioarele acestor negustori îndrăciţi. Mai rămăseseră nevândute încă multe loturi de sclavi şi neguţătorii se ciorovăiau pentru ele cu o înflăcărare despre care Bursa din Londra n-ar putea să ne dea decât o idee imperfectă, chiar într-o zi în care acţiunile ar fi în creştere mare.

Dar în clipa în care văzduhul vui din toate părţile de zgomotul asurzitor al tobelor, tocmelile fură întrerupte şi agenţii putură să-şi tragă sufletul.

Regele din Kazonde, Moini Lungga, cinstea cu vizita lui marele «lakoni». Era urmat de un alai numeros de femei, «funcţionari», soldaţi şi sclavi. Alvez şi ceilalţi negustori îi ieşiră în întâmpinare, potopindu-l cu tot felul de linguşeli, lucru la care ţinea foarte mult această brută încoronată.

Moini Lungga coborî în mijlocul pieţei dintr-o lectică veche, fiind ajutat de zeci de braţe.

Regele avea vreo cincizeci de ani, dar i-ai fi dat cu uşurinţă optzeci. Părea o maimuţă bătrână, aşteptându-şi moartea de pe o zi pe alta. Pe cap purta un fel de coroană regească, împodobită cu gheare de leopard vopsite în roşu şi înfrumuseţată cu nişte smocuri de păr albicios. Aceasta era coroana regilor din Kazonde. De cingătoare îi atârnau două şorţuri din piele de cudu brodate cu perle, mai murdare şi mai scorojite decât şorţul unui fierar. Pe piept avea tatuaje numeroase, care mărturiseau străvechea nobleţe a regelui. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Moini Lungga, genealogia sa se pierdea în negura vremurilor. La glezne, la încheieturile mâinilor şi pe braţe, «maiestatea sa» purta brăţări de aramă, încrustate cu cristal de stâncă, iar în picioare era încălţat cu nişte cizme de lacheu, cu carâmbi de piele galbenă, răsfrânţi, pe care i le dăruise Alvez cu vreo douăzeci de ani în urmă. În mâna stângă avea un baston cu măciulie argintată, iar în dreapta, o apărătoare de muşte cu mânerul bătut în perle. Unul din slujitori îi ţinea deasupra capului o umbrelă cârpită cu zeci de petice, parcă toate tăiate, din pantalonii vreunei paiaţe. De gâtul monarhului atârna un lanţ de care era prinsă o lupă, iar pe nas i se proţăpea o pereche de ochelari – erau ochelarii şi lupa vărului Benedict – obiecte cărora acesta le ducea dorul şi care fuseseră furate din buzunarul lui Bat. Iată portretul acestui monarh negru, în faţa căruia tremura toată provincia Angola, pe o distanţă de o sută de mile împrejur.

Moini Lungga pretindea că-i de origină divină, prin simplul fapt că stătea pe un tron regal; dacă vreunul din supuşii lui ar fi pus la îndoială aceasta, l-ar fi trimis imediat pe lumea cealaltă, ca să se convingă singur. Mai spunea şi că el nu e supus nici uneia din necesităţile vieţii pământeşti,odată ce este de esenţă divină. Mânca pentru că aşa voia el, bea numai pentru că-i făcea plăcere. De altfel, nici n-ar fi putut să bea mai mult decât bea. «Miniştrii» şi «funcţionarii» lui, nişte beţivi fără leac, ar fi trecut pe lângă el drept nişte oameni cumpătaţi. Era o maiestate alcoolizată în ultimul grad şi mereu îmbibată cu bere tare, cu pombe şi mai ales cu un anumit rachiu cu care avea grijă Alvez să-l aprovizioneze din belşug.

Regele acesta avea în haremul lui neveste de tot soiul şi de toate vârstele. Cele mai multe dintre ele îl însoţeau acum în vizita pe care o făcea la «lakoni». Prima soţie, Moina, care purta şi titlul de regină, era o zgripţuroaică de vreo patruzeci de ani, de sânge regal, ca şi colegele sale. Ea purta pe umeri un fel de şal lat, în culori ţipătoare, o fustă împletită din ierburi şi brodată cu mărgele, salbe şi brăţări peste tot unde puteau să atârne, şi o pieptănătură în etaje, ca o ramă uriaşă pentru ţeasta ei cât o tărtăcuţă; pe scurt – o dihanie. Celelalte soţii, care erau sau verişoarele, sau surorile regelui, erau mult mai sărăcăcios îmbrăcate, dar mai tinere decât Moina; ele mergeau în urma ei, gata să-şi îndeplinească la un semn al stăpânului funcţia lor de mobile umane, căci într-adevăr aceste nenorocite nu sunt nimic altceva. Dacă regele vrea să stea jos, două din aceste femei se apleacă la pământ şi îi slujesc drept scaun, în timp ce picioarele i se odihnesc pe alte trupuri de femei, ca pe un covor de abanos!

În urma lui Moina Lungga veneau «funcţionarii», conducătorii de oşti şi vracii. Dar ceea ce te izbea de la început era faptul că tuturor acestor sălbatici, care se împleticeau aidoma stăpânului lor, le lipsea vreo parte oarecare a corpului: unuia o ureche, altuia un ochi, nasul sau o mână. Niciunul nu era teafăr. Şi aceasta se datora, fireşte, faptului că la Kazonde nu se cunoşteau decât două soiuri de pedepse: mutilarea sau moartea, totul depinzând, bineînţeles, de cheful regelui. Pentru cea mai mică greşeală urma o amputare oarecare. Cei mai nenorociţi erau cei cărora li se tăiaseră amândouă urechile, fiindcă nu mai puteau purta cercei.

Căpitanii de «kilolos» – guvernatorii districtelor – numiţi pe viaţă sau pe patru ani, purtau tichii din piele de zebră, iar drept uniformă aveau nişte ilice roşii. În mână ţineau un fel de bastoane unse la cap cu leacuri magice.

Armamentul de atac şi apărare al soldaţilor era compus din arcuri de lemn împodobite cu ciucuri, cuţite cu lama subţire şi încovoiată ca limba de şarpe, suliţe ascuţite şi scuturi din lemn de palmier împodobite cu desene. Pentru uniforme, vistieria maiestăţii sale nu trebuia să facă nici o cheltuială pentru că nici un soldat nu purta uniformă.

Alaiul regal se termina cu vracii şi muzicanţii.

Vracii, numiţi «mgannga», sunt medicii acestei ţări. Sălbaticii cred orbeşte în ghicit, descântece şi amulete – figurine de argilă vopsite în alb şi roşu, reprezentând animale fantastice sau figuri de bărbaţi şi de femei sculptate în lemn. De altfel, şi vracii erau tot atât de schilodiţi ca şi ceilalţi curteni. Fără îndoială că asta era răsplata dată de monarh vracilor pentru leacurile care nu fuseseră bune de nimic.

Muzicanţii – bărbaţi şi femei – scoteau sunete piţigăiate din nişte morişti de lemn, băteau în tobe zgomotoase sau ciocăneau cu beţişoare prevăzute la capăt cu o bilă de cauciuc, în «marimeba» – un fel de ţimbal format din două rânduri de tigve de dimensiuni diferite – făcând o hărmălaie asurzitoare pentru orice om care avea o pereche de urechi normale.

Pe deasupra acestei mulţimi care alcătuia alaiul regal fluturau câteva steaguri, iar în vârful suliţelor rânjeau craniile albite ale căpeteniilor rivale pe care Moini Lungga le învinsese.

În clipa când Moini Lungga coborî din lectică, izbucniră aclamaţii de pretutindeni. Soldaţii din paza caravanelor îşi descărcară sâneţele lor vechi, ale căror detunături slabe nici nu reuşiră să se audă de hărmălaia mulţimii. Havildarii, după ce-şi frecară gura şi nasul cu praf de chinoros, pe care-l purtau într-un săculeţ legat la gât, începură să facă mătănii în faţa regelui. Se apropie apoi şi Alvez, oferind regelui o cantitate de tutun proaspăt – «iarba liniştitoare», cum i se spune prin aceste meleaguri. De altfel, Moini Lungga chiar avea mare nevoie să fie calmat, fiindcă, nu se ştie de ce, era foarte morocănos.

Odată cu Alvez veniră să se prosterneze în faţa puternicului suveran din Kazonde Coimbra, Ibn Hamis şi negustorii arabi şi metişi. «Marhaba!» rosteau negustorii arabi, urându-i astfel bun sosit în limba folosită în Africa centrală. Unii băteau din palme, ploconindu-se până la pământ, iar alţii se spoiau cu noroi pe faţă – cel mai puternic semn de slugărnicie faţă de acest monarh hidos.

Moini Lungga abia catadicsea să se uite la această gloată şi păşea cu picioarele crăcănate, ca şi când pământul pe care călca ar fi avut clătinări de ruliu şi tangaj. Se plimbă aşa sau, mai degrabă, se învârti printre grupurile de sclavi; şi dacă negustorii se temeau ca nu cumva să-i vină gândul de a-şi trece câţiva sclavi pe numele lui, apoi şi sclavilor le era tot atât de frică să nu cadă în mâinile unei asemenea brute.

Negoro nu-l părăsise nici o clipă pe Alvez; stătea lângă acesta şi-i spunea vorbe linguşitoare regelui. Vorbeau în limba băştinaşilor, dacă se poate spune că «vorbeau», când de fapt Moini Lungga lua parte la conversaţie doar bolborosind nişte monosilabe care-şi găseau cu greu drum printre buzele-i umflate de alcool. Cu toate că era beat turtă, nu înceta să-i ceară prietenului său Alvez să-i împrospăteze provizia de rachiu, pe care o terminase de curând.

— Regele Lungga este binevenit la târgul din Kazonde! spuse negustorul.

— Mi-e sete!… răspunse monarhul.

— Şi o să aibă partea lui de câştig la toate afacerile care s-au încheiat în acest mare «lakoni», adăugă Alvez.

— Dă-mi să beau! răspunse Moini Lungga.

— Prietenul meu Negoro e fericit că-l vede din nou pe regele din Kazonde, după o absenţă atât de îndelungată.

— Dă-mi să beau! repetă beţivul, a cărui întreagă făptură răspândea o dezgustătoare duhoare de alcool.

— Prea bine! Aduceţi pombe şi hidromel! strigă Jose-Antonio Alvez, ştiind prea bine unde voia Moini Lungga să ajungă.

— Nu!… Nu!… răspunse regele. Rachiu de la prietenul meu Alvez şi… am să-i dau pentru fiecare picătură din apa lui de foc…

— O picătură din sângele unui alb! exclamă Negoro, după ce-i făcuse lui Alvez un semn, pe care acesta îl înţelesese şi-l aprobase.

— Un alb! Să ucidem un alb! răspunse Moini Lungga, ale cărui instincte sălbatice se treziseră la propunerea portughezului.

— Un agent al lui Alvez a fost ucis de acest alb, continuă Negoro.

— Da… Agentul meu Harris, răspunse negustorul. Trebuie ca moartea lui să fie răzbunată.

— Să-l trimitem regelui Massongo, în Zairul de Sus, la assuaşi. Au să-l facă harcea-parcea şi-au să-l mănânce de viu! Assuaşii n-au uitat gustul cărnii de om! exclamă Moini Lungga.

Massongo domnea, într-adevăr, peste un trib de canibali. De altfel este foarte adevărat, din păcate, că în anumite provincii ale Africii centrale canibalismul se practică încă pe faţă. Şi Livingstone spune asta în notele lui de călătorie. Cameron a întâlnit astfel de canibali la Moene Bugga.

Dar oricât de crud ar fi fost felul de moarte pe care-l propusese regele pentru Dick Sand, el nu-i putea conveni lui Negoro, care nu voia să-şi dea victima din mână.

— O, rege, nu uita că albul mi-a ucis tovarăşul aici! spuse el.

— Şi că aici trebuie să moară, adăugă Alvez.

— Unde vrei tu, Alvez, răspunse Moini Lungga. Dar nu uita: o picătură de apă de foc pentru o picătură de sânge.

— S-a făcut! răspunse negustorul. Am să-ţi dau apă de foc! Azi o să vezi singur că-şi merită numele! Ba chiar o s-o facem să ardă… Jose-Antonio o să-l cinstească pe regele Moini Lungga cu un punch…!

Beţivul strânse mâinile prietenului său Alvez. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Femeile şi curtenii împărtăşeau delirul care-l cuprinsese. Nu mai văzuseră niciodată rachiu arzând şi, fără îndoială, se gândeau că o să-l bea aprins.

Sărmanul Dick Sand! Ce chinuri groaznice îl aşteptau! Când te gândeşti la efectele oribile sau groteşti ale beţiei în ţările civilizate, îţi poţi da seama până unde poate împinge alcoolul aceste fiinţe înapoiate.

Deodată se lăsă seara, o seară fără amurg, ziua fiind înlocuită aproape brusc de întunericul nopţii. Era ora cea mai potrivită pentru aprinderea alcoolului.

Alvez avusese într-adevăr o idee grozavă când se gândise să-i ofere un punch lui Moini Lungga şi să-l robească şi mai mult acestui viciu, făcându-l să dorească rachiul sub o formă nouă. De la o vreme, Moini Lungga începuse să spună că apa de foc nu-şi îndreptăţeşte pe deplin numele. Poate că sub forma aceasta de flăcări avea să-i gâdile mai plăcut limba, care aproape că-şi pierduse simţul gustului.

Programul din seara aceea cuprindea, aşadar, mai întâi o beţie şi apoi o ucidere prin chinuri cumplite.

Dick Sand urma să iasă din temniţa lui întunecată numai în momentul când trebuia să fie dus spre locul unde avea să fie chinuit până la moarte. Ceilalţi sclavi, vânduţi sau nu, au fost închişi din nou în barăci. în piaţă nu mai rămăseseră decât negustorii, havildarii şi soldaţii, gata să ia parte şi ei la beţie, dacă regele şi curtea le-ar fi îngăduit.

Sfătuit de Negoro, Alvez orândui bine lucrurile.

Fu adus şi aşezat în mijlocul pieţei un cazan mare de aramă, care putea să cuprindă pe puţin o sută de litri. în vas vărsară butoaie care conţineau un alcool de calitate inferioară, dar foarte bine contrafăcut. Nu se făcu economie nici de scorţişoară, nici de piper, nici de alte mirodenii care puteau să mărească efectul acestei băuturi îngrozitoare.

Făcură toţi cerc în jurul regelui Moini Lungga, care înaintă, împleticindu-se, spre cazan. S-ar fi spus că acest vas plin cu alcool îl fascina şi că era gata-gata să se azvârle în el. Dar Alvez, mărinimos, îl opri şi îi puse în mână o făclie aprinsă.

— Foc! strigă el, căutând să pară nemaipomenit de satisfăcut.

— Foc! răspunse Moini Lungga, trăgând prin alcool capătul făcliei.

Ce vâlvătaie şi ce efect grozav se produse în momentul în care flăcările albăstrui se întinseră pe toată suprafaţa vasului! Pentru a-l face şi mai pişcător, Alvez amestecase în alcool şi câţiva pumni de sare de mare. Din pricina aceasta, când izbucni vâlvătaia, pe chipurile celor de faţă se aşternu acea paloare verzuie pe care oamenii îşi închipuie că ar avea-o strigoii. Curtenii, beţi dinainte, începură să urle şi să gesticuleze, apoi, luându-se de mâini, încinseră o horă uriaşă în jurul regelui din Kazonde.

Alvez amesteca cu un uriaş polonic de metal lichidul ce arunca scânteieri gălbui asupra acestor maimuţe cuprinse de delir.

Moini Lungga tăcu câţiva paşi înainte, luă polonicul din mâinile negustorului, îl afundă în cazan, apoi îl scoase plin de; punch în flăcări şi îl duse la buze. Groaznic a fost atunci urletul scos de regele din Kazonde!

O flacără izbucni pe neaşteptate: se produsese efectul numit «combustie spontană». Regele luase foc, de parcă ar fi fost un bidon de benzină. Deşi răspândea puţină căldură, focul ardea puternic.

În faţa acestei privelişti, dansul se opri pe dată. Un sfetnic al lui Moini Lungga se aruncă asupra regelui, pentru a-l stinge, dar cum nu era mai puţin îmbibat de alcool decât stăpânul lui, luă şi el foc. De altfel, întreaga curte a lui Moini Lungga era în primejdie să ia foc din aceeaşi pricină!

Alvez şi Negoro se fâstâciseră şi nu ştiau în ce chip ar putea să vină în ajutorul «maiestăţii sale». Cuprinse de spaimă, femeile o rupseră la fugă. Cât despre Coimbra, el o zbughi repede, şttiind bine cât era de inflamabil.

Regele şi sfetnicul său se prăbuşiseră la pământ, zvârcolindu-se în prada unor chinuri groaznice.

În materialele îmbibate mult cu alcool, arderea se; face cu o flăcăruie plăpândă şi albăstruie, dar care nu poate fi stinsă cu apă. Chiar dacă focul este stins la suprafaţă, el continuă să ardă în adâncul ţesuturilor. Când alcoolul a pătruns în toate ţesuturile, nu mai există nici o posibilitate de a opri arderea. După câteva clipe, Moini Lungga şi sfetnicul său îşi dădură duhul, dar leşurile lor ardeau în continuare. Curând, pe locul unde se prăbuşiseră nu se mai vedeau decât câţiva pumni de scrum, două-trei vertebre din şira spinării, degetele de la mâini şi de la picioare, pe care focul nu le mistuie când arde repede, dar pe care le acoperă cu un fel de grăsime arsă, care duhneşte îngrozitor. Era tot ce mai rămăsese din regele Kazondei şi din sfetnicul lui.