Capitolul XII.

O ÎNMORMÂNTARE REGEASCĂ.

A doua zi, la 29 mai, oraşul Kazonde căpătase o înfăţişare neobişnuită. Cuprinşi de spaimă, băştinaşii nu cutezau să mai iasă din colibele lor. Niciodată nu se mai întâmplase ca un rege, care-şi zicea coborâtor din zei,sau chiar un simplu sfetnic să piară de o moarte atât de îngrozitoare. Fireşte, băştinaşii mai arseseră şi în trecut alţi semeni de-ai lor, ba cei mai bătrâni nu puteau să uite chiar de unele preparative culinare din perioada canibalismului. Ştiau, aşadar, cât de încet arde un trup omenesc; dar iată că regele lor împreună cu sfetnicul lui arseseră de parc-ar fi fost de paie. Lucrul acesta li se părea de neînţeles şi, într-adevăr, era firesc să li se pară aşa!

Jose-Antonio Alvez sta pitit acasă. Pesemne se temea să nu i se ceară socoteală de cele întâmplate. Negoro îi povestise tot ce se petrecuse în piaţă şi-l sfătuise să se păzească. Dacă ar fi fost învinuit de moartea lui Moini Lungga, s-ar fi găsit într-o situaţie neplăcută, din care poate că n-ar fi scăpat cu una, cu două.

Dar Negoro avu o idee bună. Urmându-i sfatul, Alvez răspândi zvonul că moartea regelui din Kazonde este supranaturală şi că marele Manitu nu o hărăzea decât aleşilor săi. Locuitorii oraşului, atât de înclinaţi spre superstiţii, acceptară cu uşurinţă această minciună gogonată. Focul ţâşnit din trupul regelui şi al sfetnicului său fu socotit foc sfânt. Nu mai rămânea decât ca lui Moini Lungga să i se facă o înmormântare demnă de un om înălţat în rândul zeilor.

Înmormântarea aceasta, cu tot ceremonialul ei obişnuit la triburile africane, era un prilej bun pentru Negoro ca să scape şi de Dick Sand. Dacă exploratorii Africii centrale şi mai ales locotenentul Cameron nu ar fi povestit lucruri care azi nu mai pot fi puse la îndoială, de bună seamă că nimeni n-ar fi crezut că moartea regelui Moini Lungga avea să prilejuiască atâta vărsare de sânge.

Moştenitoarea firească a regelui din Kazonde era regina Moina. Procedând imediat la ceremonia înmormântării, ea făcea un act de autoritate, putând în felul acesta să o ia înaintea celor ce râvneau tronul, printre aceştia găsindu-se mai ales regele din Ukusu, care ţinea să ştirbească drepturile regilor din Kazonde. Şi apoi Moina, prin însuşi faptul că devenea regină, scăpa de soarta crudă rezervată în asemenea împrejurări celorlalte soţii ale mortului şi în acelaşi timp se descotorosea şi de rivalele mai tinere, de care ea, ca primă soţie, avusese întotdeauna să se plângă. De altfel, o asemenea hotărâre se potrivea de minune cu firea crudă a acestei zgripţuroaice. Porunci să se vestească prin sunete de corn de cudu şi bătăi de marimeba că înmormântarea regelui mort avea să aibă loc în seara următoare, cu tot ceremonialul cuvenit.

Nici cei de la curte, nici oamenii din gloată nu cutezară să cârtească. Alvez şi ceilalţi negustori n-aveau de ce se teme de înscăunarea reginei Moina. Cu câteva; daruri şi câteva linguşeli, aveau să ştie ei să facă din ea tot ce voiau. Problema moştenirii tronului fu deci soluţionată fără nici un incident. Numai în harem vestea stârni mare groază, şi nu fără motive.

Pregătirile pentru înmormântare începură chiar în ziua aceea.

La capătul uliţei celei mari din Kazonde curgea un râu adânc şi năvalnic, afluent al lui Coango. Apa acestui râu trebuia abătută, pentru ca în albia secată să se sape mormântul regelui. După înmormântare, avea să i se redea râului cursul lui firesc.

Băştinaşii începură să construiască un dig, silind râul să-şi croiască o albie vremelnică prin câmpia Kazondei. La sfârşitul ceremoniei funebre, digul acela avea să fie dărâmat, torentul luându-şi din nou vechea lui matcă.

Negoro hotărâse ca Dick Sand să nu lipsească dintre victimele care urmau să fie sacrificate pe mormântul regelui. El fusese martor la furiei de nestăpânit a tânărului elev-marinar atunci când Harris îi adusese la cunoştinţă moartea doamnei Weldon şi a micului Jack. Negoro, netrebnic fără curaj, nu s-ar fi expus la acelaşi risc ca tovarăşul său. Dar de un prizonier legat de mâini şi de picioare îşi spunea că nu trebuie să-i fie teamă şi hotărî deci să-i facă o vizită. Negoro era unul dintre acei netrebnici care nu se mulţumesc doar să-şi chinuiască victimele, ci le place şi să se desfete privindu-le cum se chinuiesc.

Aşadar, pe la amiază,intră în baraca în care Dick Sand era păzit de un havildar. Strâns legat, tânărul elev-marinar zăcea azvârlit într-un ungher al încăperii, lipsit de mâncare de aproape douăzeci şi patru de ore, istovit de suferinţele prin care trecuse, cu trupul săgetat de durerile pricinuite de legăturile ce-i pătrundeau în carne, de-abia putând să se întoarcă şi aşteptând moartea, oricât de crudă ar fi fost ea, ca o izbăvire care avea să pună, în sfârşit, capăt suferinţelor ce ie îndura.

Cu toate acestea, când îl zări pe Negoro, i se încrâncenat carnea pe el. Instinctiv făcu o sforţare ca pentru a rupe frânghiile care-l împiedicau să se năpustească asupra acestui mizerabil, ca să-i vină de hac. Dar nici măcar Hercule n-ar fi fost în stare să le rupă. Înţelese atunci că între ei trebuia să aibă loc o altfel de luptă. Se strădui deci să-şi păstreze cumpătul, mărginindu-se doar să-l privească dispreţuitor pe Negoro şi hotărât să nu-i facă cinstea de a-i răspunde, indiferent ce i-ar fi spus.

— Am socotit că este de datoria mea, începu Negoro, să-l salut pentru ultima dată pe tânărul meu căpitan şi să-i mărturisesc adânca mea părere de rău că aici nu mai poate comanda, aşa cum comanda pe bordul lui Pilgrim.

Şi fiindcă Dick Sand nu-i răspundea, Negoro continui:

— Dar ce-i cu dumneata, căpitane? Nu cumva nu-l mai cunoşti pe fostul dumitale bucătar? Dar iată că el vine să-ţi primească ordinele şi să te întrebe ce trebuie să servească la masă!

Rostind aceste cuvinte, Negoro îl lovea cu piciorul pe tânărul elev-marinar lungit la pământ.

— De altfel, adăugă el, voiam să te mai întreb şi altceva, tânărul meu căpitan. Ai putea oare, în sfârşit, să mă lămureşti cum de-ai reuşit să ajungi aici, în Angola, deşi voiai să dai peste coasta Americii?

Fără îndoială că Dick Sand nu mai avea nevoie de cuvintele portughezului pentru a înţelege că bănuiala sa era întemeiată. De mult îşi dăduse seama că busola de pe Pilgrim fusese măsluită de acest trădător. Dar întrebarea lui Negoro venea ca o mărturisire. Dick Sand nu răspunse nici de data aceasta decât printr-o tăcere dispreţuitoare.

— Trebuie să recunoşti, căpitane, continuă Negoro, că, din fericire pentru voi toţi, pe bord se afla un marinar, un marinar adevărat. Unde am fi ajuns fără el, Dumnezeu ştie! În loc să pieriţi toţi pe cine ştie ce colţ de stâncă unde v-ar fi aruncat furtuna, iată-vă ajunşi, datorită acestui marinar de treabă, într-un port primitor; şi dacă trebuie să fi ţi recunoscători cuiva, apoi lui trebuie să-i fiţi; tânărul meu căpitan, să ştii că greşeşti dispreţuindu-l pe acest marinar!

Spunând aceste cuvinte, Negoro, a cărui linişte aparentă nu era decât rezultatul unei sforţări uriaşe, se apropiase de Dick Sand. Chipul lui căpătase deodată o înfăţişare sălbatică, încât s-ar fi crezut că voia să-l înghită de viu. Mizerabilul nu mai putea să-şi stăpânească furia.

— Fiecare la rândul lui! răcni el furios la culme, văzând cât de liniştită era victima sa. Astăzi, eu sunt căpitanul, eu sunt stăpânul! Viaţa ta de elev-marinar, încă neîmplinită, se află în mâinile mele!

— Ia-o! îi răspunse Dick Sand fără şovăire în glas. Dar află că există un Dumnezeu care răzbună toate ticăloşiile, iar pedeapsa ta nu e departe!

— Dacă Dumnezeului ăsta îi pasă de oameni, apoi e timpul să se gândească şi la tine.

— Sunt gata să mă înfăţişez lui, răspunse liniştit Dick Sand, iar moartea nu mă înspăimântă.

— O să vedem noi! urlă Negoro. Nu cumva îţi închipui că o să găseşti ajutor aici, la Kazonde, unde Alvez şi cu mine suntem atotputernic? Eşti nebun! Crezi, poate, că mai sunt aici tovarăşii tăi, bătrânul Tom cu ceilalţi! Părăseşte gândul ăsta, băiete! Au fost vânduţi de mult şi trimişi în Zanzibar, dacă nu cumva or fi crăpat pe drum!

— Dumnezeu găseşte mii de feluri şi chipuri ca să facă dreptate, răspunse Dick Sand. Îi este de ajuns o unealtă oricât de umilă. Hercule e liber!

— Hercule! strigă Negoro, bătând din picior. Hercule a pierit de mult, sfâşiat de lei şi de pantere, şi nu-mi pare rău decât de un singur lucru, şi anume că aceste fiare sălbatice mi-au luat-o înainte.

— Dacă Hercule? e mort, răspunse Dick Sand, în schimb Dingo trăieşte. Un câine ca acesta, Negoro, este mai mult decât e nevoie pertru a-i veni de hac unui om de teapa ta! Te cunosc bine, Negoro, ştiu că eşti laş! Dingo te caută; are să te găsească, şi până la urmă o să te sfâşie!

— Mizerabile! strigă portughezul, scos din fire. Dingo a murit împuşcat de mine! E mort, aşa cum moartă e şi doamna Weldon, cum mort e şi fiul ei, şi aşa cum au să moară toţi cei ce-au scăpat cu viaţă de pe Pilgrim.

— Şi aşa cum ai să mori şi tu, curând-curând! răspunse Dick Sand, a cărui privire liniştită îl făcea pe portughez să pălească.

Turbând de furie, Negoro era gata să se repeadă asupra prizonierului dezarmat şi să-l sugrume cu mâinile lui. Se şi aruncase asupra lui, zgâlţâindu-l cu o furie sălbatică, dar se opri deodată, străfulgerat de un gând. Înţelese că, ucigându-şi victima, s-ar fi terminat totul, ceea ce ar fi însemnat s-o scutească de cele douăzeci şi patru de ore de chinuri pe care i le pregătise. Se ridică deci, şopti câteva cuvinte havildarului,îi porunci să nu scape din ochi prizonierul şi părăsi baraca.

În loc să-l doboare, scena aceasta îl făcu pe Dick Sand să-şi recapete din nou forţa morală. În acelaşi timp parcă îşi simţea şi trupul mai înviorat. Oare atunci când Negoro, cuprins de furie, îl zgâlţâise cu putere, nu slăbise puţin legăturile care-l împiedicau pe Dick Sand să facă până şi cea mai mică mişcare? Probabil că da, căci tânărul elev-marinar băgă de seamă că-şi putea mişca mâinile mai în voie. Îşi zise deci că ar putea izbuti să şi le elibereze cu oarecare sforţări. În situaţia în care se găsea, întemniţat şi păzit cu străşnicie, faptul că-şi simţea mâinile ceva mai libere nu însemna, fireşte, mare lucru; cel mult,nu se mai chinuia atât. Dar există împrejurări în viaţă când o uşurare oricât de mică înseamnă foarte mult.

Fără îndoială că Dick Sand nu mai avea nici o speranţă. Vreun ajutor de afară era cu neputinţă. Şi de unde oare ar fi putut veni? Aştepta acum sfârşitul cu resemnare. La drept vorbind, nici nu mai ţinea să trăiască! Îi treceau prin minte chipurile tuturor celor care-şi găsiseră moartea înaintea lui; şi nu mai avea altă dorinţă decât să-i întâlnească. Negoro îi repetase ceea ce îi spusese şi Harris: doamna Weldon şi micul Jack muriseră. Şi fără îndoială că Hercule, încolţit de atâtea primejdii, pierise şi el, poate chiar de o moarte crudă! Tom şi tovarăşii lui erau prea departe, pierduţi pentru totdeauna pentru el. În privinţa aceasta, Dick Sand nu mai putea avea nici o îndoială. Ar fi fost o nebunie să nădăjduiască altceva decât curmarea acestor suferinţe printr-o moarte care nu putea fi mai groaznică decât viaţa lui de acum. Se pregătea, aşadar, să întâmpine moartea cu seninătate.

Ceasurile treceau. Se lăsa noaptea. Îngustele şuviţe de lumină care se furişau prin împletitura de paie a barăcii începură să pălească. Ultimele zgomote din citoka se stinseră şi ele; spre deosebire de învălmăşeala din ajun, larma din piaţă fusese mai potolită în ziua aceea, încetul cu încetul, întunericul năpădi încăperea strâmtă a închisorii. O linişte deplină pogorî asupra micului oraş Kazonde.

După un somn odihnitor de două ceasuri, Dick Sand se trezi mai înviorat. Reuşi să-şi smulgă din frânghii unul din braţe, care şi începuse să se dezumfle, şi i se păru o fericire nespusă când putu să-l întindă în voie.

Trebuie să fi fost către miezul nopţii. Cu mâna încleştată în jurul gâtului unei sticle de rachiu, pe care o golise până la ultima picătură, paznicul căzuse într-un somn adânc. Dick Sand se hotărî să ia de la paznic armele, care puteau să-i fie de mare ajutor în cazul unei evadări, dar chiar în clipa aceea i se păru că aude un râcâit în partea de jos a uşii. Folosind mâna liberă, reuşi să se târască până spre prag, fără să trezească paznicul. Auzul nu-l înşelase. Râcâiturile se auzeau tot mai desluşit. S-ar fi zis că cineva scormonea pământul în dreptul uşii. Vreun animal? Sau un om?

«Hercule, de-ar fi Hercule!» îşi spuse tânărul elev-marinar.

Ochii i se aţintiră asupra paznicului, dar omul zăcea nemişcat, pradă unui somn de plumb. Apropiindu-şi gura de pragul uşii, cuteză să rostească numele lui Hercule. îi răspunse un geamăt, asemenea unui scheunat plin de jale.

«Nu este Hercule, îşi spuse Sand, este Dingo! M-a adulmecat până şi în această baracă! Îmi aduce oare vorbă de la Hercule? Dar dacă Dingo n-a murit, Negoro a minţit, şi atunci poate că…»

În clipa aceea, pe sub uşă se ivi o labă. Dick Sand o apucă şi recunoscu laba lui Dingo. Dar dacă avea un bilet, acesta nu putea să fie legat decât de gâtul animalului. Ce era de făcut? Ar fi putut oare să mărească gaura, într-atât încât Dingo să-şi poată trece capul? În orice caz, trebuia să încerce.

Dar abia începuse Dick Sand să scormonească pământul cu unghiile, că din apropiere porniră lătrături, care nu erau ale lui Dingo. Câinii tribului mirosiseră urma câinelui străin. Nemaiavând încotro, credinciosul animal o luă la fugă. Câteva detunături sfâşiară liniştea nopţii. Paznicul deschise ochii, încă buimăcit de somn. Fiindcă nu mai putea fi vorba acum de evadare, deoarece se dăduse alarma, Dick Sand se ghemui din nou în ungherul său şi, după o aşteptare chinuitoare, văzu ivindu-se zorile zilei care pentru el trebuia să fie cea din urmă.

În ziua aceea, oamenii însărcinaţi cu săparea mormântului avură mult de lucru. Numeroşi băştinaşi luau parte la aceste lucrări, sub supravegherea marelui sfetnic al reginei Moina. Până la ora hotărâtă, pregătirile trebuiau sfârşite, sub pedeapsa mutilării, căci regina se dovedea o demnă urmaşă a răposatului suveran, ale cărui procedee promitea să le urmeze punct cu punct.

O dată apele abătute din matca lor, săpară o groapă adâncă în albia secată a râului. Groapa măsura cincizeci de picioare în lungime, zece picioare în lăţime şi zece picioare în adâncime.

Spre sfârşitul zilei începură s-o căptuşească pe fund şi de-a lungul pereţilor cu femei vii, alese dintre sclavele lui Moini Lunjgga. De obicei, aceste nenorocite erau îngropate de vii. Dar datorită acestei ciudate şi poate miraculoase morţi a lui Moini Lungga, se hotărî se ca ele să fie înecate lângă trupul stăpânului lor{43}.

Datina cerea ca trupul regelui răposat să fie îmbrăcat cu veşmintele cele mai bogate, înainte de a fi culcat în mormânt. Dar cum, în cazul de faţă, din mândrul rege nu mai rămăseseră decât nişte biete ciolane pe jumătate arse, a fost nevoie să se procedeze într-alt mod. S-a făcut din răchită un fel de momâie, care reprezenta destul de frumos, ba poate chiar prea frumos, pe Moini Lungga. înlăuntrul acestei momâi au fost puse rămăşiţele pe care focul nu le misituise. Momâia fu îmbrăcată cu veşmintele regale – adică zdrenţele acelea pe care le cunoaştem. Dintre podoabe nu lipseau nici faimoşii ochelari ai vărului Benedict. Toată această mascaradă era de un caraghioslâc înfiorător.

Ceremonia urma să se desfăşoare la lumina făcliilor aprinse şi cu mult alai. Toată populaţia din Kazonde, băştinaşi sau nu, trebuia să ia parte.

Când începu să se însereze, un cortegiu lung coborî încet pe strada principală, venind dinspre citoka şi îndreptându-se spre locul de înmormântare. Urlete, dansuri funebre, vrăji şi descântece, duruit de tobe, pocnete ale vechilor flinte – nimic nu lipsea.

Jose-Antonio Alvez, Coimbra, Negoro, neguţătorii arabi, slugile lor îngroşaseră rândurile populaţiei din Kazonde. Nimeni nu părăsise încă târgul cel mare. Regina Moina n-ar fi îngăduit-o şi n-ar fi fost prea nimerit să înfrunţi ordinele celei care încerca să se obişnuiască cu meseria de regină.

Momâia în chip de rege, culcată într-un palanchin,era dusă sus de cei din ultimele rânduri ale convoiului. Regele era înconjurat de soţiile de al doilea rang, dintre care unele trebuiau să-l însoţească şi în mormânt. Regina Moina, în veşminte de ceremonie, mergea în urma a ceea ce am putea numi catafalc. Se înnoptase de-a binelea când convoiul ajunse pe malurile râului, dar făcliile de răşină aruncau asupra mulţimii fâşii strălucitoare de lumină.

Mormântul se vedea acum foarte bine. Fundul şi pereţii erau căptuşiţi cu trupuri negre, vii, care se zbăteau în lanţurile ce le ţintuiau de pământ. Cincizeci de sclave, mai toate tinere băştinaşe, aşteptau să fie acoperite de apele râului. Unele păreau resemnate şi stăteau ca mute, altele se zvârcoleau, scoţând vaiete jalnice.

Soţiile sortite pieirii fuseseră alese de către regină, care poruncise să fie înveşmântate ca de sărbătoare. Una dintre victime, aceea care purta titlul de a doua soţie, fusese aşezată în genunchi şi cu mâinile proptite în pământ, pentru a servi drept scaun regal aşa cum servise şi în timpul cât regele fusese în viaţă; a treia soţie sprijinea trupul regelui, în timp ce a patra stătea culcată la picioarele lui.

În faţa momâii, la celălalt capăt al gropii, era înfipt un stâlp vopsit în roşu. De acest stâlp era legat un om alb, sortit să se numere şi el printre victimele acestei înmormântări sângeroase. Albul acela era Dick Sand. Corpul lui, pe jumătate gol, mai păstra încă urmele chinurilor la care fusese supus din porunca lui Negoro. Legat de stâlp, îşi aştepta moartea ca un om care nu mai are nici o nădejde decât în lumea de dincolo de moarte. Dar încă nu sosise momentul ca digul care stăvilea apa să fie înlăturat.

La un semn al reginei, a patra soţie, aceea trântită la picioarele regelui, fu înjunghiată de călăul din Kazonde şi sângele ei se scurse în groapă. Acesta a fost semnalul pentru începerea unui măcel îngrozitor. Cincizeci de sclave căzură sub cuţitele gealaţilor. Albia râului se înroşi de sângele vărsat.

În cele din urmă, regina Moina făcu un semn şi stăvilarul care ţinea pe loc apele începu să se deschidă puţin câte puţin. Pentru a prelungi chinurile morţii, construiseră stăvilarul într-aşa chip, încât apa să pătrundă în groapă cu încetul, nu să năvălească, cum s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi spart digul. Moarte lentă, nu moarte rapidă.

Apa acoperi mai întâi covorul de sclave întinse pe fundul gropii. Se vedeau zvâcnirile deznădăjduite ale celor care încă mai luptau împotriva înecului. Dick Sand, cufundat în apă până la genunchi, încercă cu o ultimă sforţare să-şi rupă legăturile.

Dar albia se umplea tot mai mult cu apă. Capetele dispărură sub torentul care îşi luă din nou vechea matcă şi nimic nu mai arăta că în fundul acestui râu se afla un mormânt, în care mai mult de o sută de victime pieriseră în cinstea regelui din Kazonde.