Capitolul XIII.

ÎNTR-O FACTORIE{44}

Harris şi Negoro minţiseră atunci când spuseseră că doamna Weldon şi micul Jack muriseră. Amândoi, împreună cu vărul Benedict, se aflau la Kazonde.

După atacul de la furnicar, fuseseră târâţi dincolo de tabăra din Coanza de către Harris şi Negoro, întovărăşiţi de un grup de ostaşi băştinaşi.

Doamna Weldon şi cu micul Jack erau transportaţi într-un palanchin – «kitanda», cum i se zice prin partea locului. De ce această grijă din partea unui om ca Negoro?

Doamna Weldon nu cuteza să-şi răspundă la această întrebare.

Drumul de la Coanza până la Kazonde se scurse repede şi fără oboseală. Vărul Benedict, asupra căruia nenorocirile păreau să n-aibă nici o înrâurire, călca în pas cu ceilalţi. Pentru că era lăsat să caute mereu gângănii, alergând când la dreapta, când la stânga potecii, nici prin gând nu-i trecea să se plângă. Mica trupă ajunse la Kazonde cu opt zile înaintea caravanei lui Ibn Hamis. Doamna Weldon fu închisă cu copilul ei şi cu vărul Benedict în agenţia lui Alvez.

Trebuie să ne grăbim să spunem că micul Jack se simţea mult mai bine. Părăsind ţinuturile mlăştinoase, unde se îmbolnăvise de friguri, starea lui se îmbunătăţea treptat, şi acum era aproape însănătoşit. Fără îndoială că nici el, nici doamna Weldon nu ar fi putut îndura chinurile mersului pe jos în caravană. Dar datorită condiţiilor în care făcuseră această călătorie, în timpul căreia nu li se refuzaseră oarecări îngrijiri, se găseau acum într-o stare satisfăcătoare, cel puţin fiziceşte.

Cât priveşte pe tovarăşii lor, doamna Weldon nu mai ştia nimic de ei. Pe Hercule îl văzuse fugind în pădure, dar nu ştia ce se mai întâmplase cu el. Iar în legătură cu Dick Sand, doamna Weldon nădăjduia că, fiind alb, va fi poate cruţat, mai ales că Harris şi Negoro nu mai erau acolo ca să-l chinuiască. În schimb, fără îndoială că soarta lui Nan, Tom, Bat, Austin, Acteon fusese mult mai vitregă, ei fiind negri. Bieţii oameni! N-ar fi trebuit niciodată să calce pe pământul acestei Africi, unde îi aruncase trădarea!

Când caravana lui Ibn Hamis sosi la Kazonde, doamna Weldon nu putu afla despre ce era vorba, deoarece nu avea nici o legătură cu cei dinafară. Zgomotele din piaţă care pătrundeau până la dânsa nu-i spuneau nici ele nimic. Ea nu află că Tom cu ai săi fuseseră vânduţi unui negustor din Ujiji şi că urmau să plece în curând. Nu află nici de moartea regelui Moini, la înmormântarea căruia căzuse victimă şi Dick Sand, printre atâtea alte victime. Biata femeie se afla aşadar singură la Kazonde, la cheremul neguţătorilor de sclavi, în puterea lui Negoro şi, fiindcă nu-şi putea părăsi copilul, trebuia să-şi alunge până şi gândul salvator al morţii!

Soarta care o aştepta îi era cu totul necunoscută. În tot timpul călătoriei de la Coanza la Kazonde, Harris şi Negoro nu-i adresaseră o vorbă. De la sosire, ea nu-i văzuse nici pe unul, nici pe celălalt şi nici nu putea părăsi curtea care împrejmuia locuinţa bogatului negustor.

Mai este oare nevoie să se spună că vărul Benedict – copilul ei cel mare – nu-i fusese de nici un ajutor doamnei Weldon? E de la sine înţeles.

Când demnul savant află că nu se găseşte pe continentul american, după cum credea, nici prin minte nu-i trecu să se neliniştească, întrebându-se cum de se putuse întâmplă un asemenea lucru. Nu! Câtuşi de puţin! Prima lui reacţie fusese un gest de ciudă. Va să zică insectele acelea despre care îşi închipuia că le descoperise primul în America, musca ţeţe şi celelalte, nu erau altceva decât simple hexapode africane, pe care atâţia alţi naturalişti le găsiseră înaintea lui, pe locurile lor de baştină! Adio, deci, gloria de a-şi lega numele de aceste descoperiri! Într-adevăr, pe cine l-ar mai fi putut uimi o colecţie de insecte africane, din moment ce fuseseră colecţionate în Africa?

Dar, după prima dezamăgire, vărul Benedict îşi spuse că «pământul faraonilor» – cum se încăpăţâna să-l numească – poseda nemaipomenite bogăţii entomologice şi că nu pierduse nimic prin faptul că nu era pe «pământul incaşilor».

«Ei, îşi spunea el întruna şi o repeta chiar şi doamnei Weldon, care nici nu-l asculta, aici este patria manticorelor, adică a acelor coleoptere cu picioare lungi, păroase, cu elitre tăioase, cu mandibule enorme, dintre care cea mai interesantă este manticora buburoasă! Este patria calosomelor cu cap aurit, a goliaţilor de Guineea şi de Gabon, ale căror picioare sunt prevăzute cu ghimpi, a antidiilor pătate, care îşi depun ouăle în scoica goală a melcilor, patria scarabeilor sfinţi, pe care locuitorii din Egiptul de Nord îi venerau ca pe nişte zei! Aici s-au născut sfineşii aceia cu capete de morţi, răspândiţi acum în toată Europa, şi acei «idias bigoţi», de a căror înţepătură senegalezii de pe coastă se tem foarte mult. Da! Aici pot fi făcute descoperiri splendide, şi le voi face, dacă oamenii aceştia de treabă au să-mi dea voie».

Se ştie cine erau acei «oameni de treabă» de care vărului Benedict nici prin gând nu-i trecea să se plângă. De altminteri, după cum am mai spus, entomologul, în tovărăşia lui Negoro şi a lui Harris, se bucurase de oarecare libertate, de care Dick Sand îl lipsise cu desăvârşire în timpul călătoriei de la coastă la Coanza. Naivul savant fusese deci foarte mişcat de atitudinea prevenitoare a acestor «oameni de treabă».

Pe scurt, vărul Benedict ar fi fost cel mai fericit dintre entomologi, dacă n-ar fi suferit o pierdere pe care o simţea la tot pasul. E drept că mai avea cutia de tinichea, dar ochelarii nu-i mai împodobeau nasul şi lupa nu-i mai atârna de gât! Un naturalist fără lupă şi fără ochelari!… Aşa ceva nu se poate! Vărul Benedict era sortit să nu-şi mai revadă niciodată aceste două instrumente optice, dat fiind că fuseseră înmormântate împreună cu momâia în formă de rege. Din pricina aceasta, ori de câte ori găsea vreo insectă, era nevoit aproape să şi-o bage în ochi, pentru a deosebi chiar caracteristicile cele mai elementare. Aceasta era marea durere a vărului Benedict, care ar fi plătit oricât pentru o pereche de ochelari, dacă s-ar fi găsit un astfel de obiect în acel «lakoni» din Kazonde. Vărului Benedict i se îngăduise să umble în voie prin curtea în care se aflau colibele lui Jose-Antonio Alvez. Erau convinşi toţi că omul acesta nu era în stare să încerce să fugă. De altminteri, un gard foarte înalt despărţea factoria de celelalte cartiere ale oraşului; şi peste gardul acesta nu se putea sări uşor!

Dar dacă era bine înconjurat, ţarcul măsura de jur împrejur nu mai puţin de o milă. Copaci şi arbuşti caracteristici Africii, ierburi înalte, câteva pâraie, acoperişurile de paie ale barăcilor şi colibelor, toate acestea erau mai mult decât trebuia pentru a aduna cele mai rare insecte de pe continent, spre marea mulţumire a vărului Benedict. De altfel, chiar descoperise câteva hexapode şi era gata-gata să-şi piardă vederea tot străduindu-se să le studieze, fără ochelari. În sfârşit îşi mărise preţioasa sa colecţie şi pusese temelia unui vast studiu asupra entomologiei africane. Dacă steaua lui bună l-ar ajuta să descopere o insectă necunoscută de care să-şi lege numele, apoi n-ar mai dori nimic pe lumea asta!

Şi dacă această curte a lui Alvez era destul de mare pentru preumblările ştiinţifice ale vărului Benedict, ea părea nesfârşit de mare pentru micul Jack, căruia îi era de asemenea îngăduit să se plimbe în voie. Dar copilul acesta nu se arăta prea încântat de bucuriile atât de fireşti vârstei sale. Arareori se despărţea de maică-sa, care se temea mereu de vreo nenorocire şi se ferea să-l lase singur. Micul Jack vorbea adesea de tatăl său, pe care nu-l mai văzuse de atâta vreme! Spunea mereu că vrea să plece acasă. Întreba de toţi, de bătrâna Nan, de prietenul său Hercule, de Bat, de Austin, de Acteon şi de Dingo, care părea că-l părăsise şi el. Voia să-l revadă pe prietenul său Dick Sand. În mintea lui fragedă revenea necontenit amintirea celor petrecute. Dar la toate întrebările copilului, doamna Weldon nu putea să răspundă decât luându-l în braţe şi acoperindu-l cu sărutări. Tot ceea ce putea face era să-şi stăpânească plânsul!

Doamna Weldon nu scăpase din vedere că pe toată durata călătoriei de la Coanza fusese scutită de orice neplăceri şi nimic nu arăta că pe domeniile lui Alvez va fi supusă vreunui tratament mai aspru. În factorie nu se mai găseau decât sclavii din serviciul neguţătorului. Toţi ceilalţi sclavi fuseseră mai întâi închişi în barăcile din piaţă, apoi vânduţi negustorilor din interior. Magaziile negustorului de sclavi erau acum pline de stofe şi de fildeş. Stofele aveau să fie schimbate în provinciile din centrul Africii, iar fildeşul urma să fie exportat pe pieţele principale de pe continent.

Aşadar, era puţină lume la factorie. Doamna Weldon cu Jack locuiau într-o colibă, vărul Benedict într-alta. Cu slugile neguţătorului n-aveau nici o legătură. La prânz şi seara mâncau împreună. Hrana – carne de capră sau de oaie, legume, tapioca, mei şi fructe din ţinut – le era de ajuns. Halima, o tânără sclavă din serviciul doamnei Weldon, îi arăta, după priceperea şi în felul ei, o afecţiune poate cam sălbatică, dar fără îndoială sinceră.

Doamna Weldon îl vedea rar pe Jose-Antonio Alvez, care locuia în clădirea principală a agenţiei, şi deloc pe Negoro, care locuia în oraş. Această reţinere din partea lui Negoro o mira şi totodată o neliniştea.

«Ce urmăreşte? Ce aşteaptă omul acesta? se întreba mereu doamna Weldon. De ce ne-a adus la Kazonde?»

Aşa trecură cele opt zile până la sosirea caravanei lui Ibn Hamis, adică cu două zile înainte de ceremonia înmormântării, şi apoi alte şase zile.

În mijlocul tuturor acestor frământări, doamna Weldon nu putea uita să soţul ei se afla, de bună seamă, în prada unei deznădejdi amarnice, văzând că nici soţia, nici copilul nu sosesc la San Francisco. Domnul Weldon nu avea de unde să ştie că soţia sa avusese nefericita idee de a se îmbarca pe Pilgrim, şi probabil credea că se îmbarcase pe unul din vapoarele companiei transpacifice. Dar aceste vapoare soseau cu regularitate; şi nici doamna Weldon, nici Jack, nici vărul Benedict nu se aflau la bordul lor! Şi apoi, chiar Pilgrim ar fi trebuit să sosească de mult în port; cum însă vasul nu venea, James Weldon trebuia să-l socotească printre vasele presupuse pierdute, din lipsă de veşti. Ce lovitură groaznică a primit desigur în ziua când corespondenţii săi din Auckland l-au vestit că Pilgrim plecase şi că doamna Weldon se îmbarcase pe această corabie! Ce-ar fi putut să facă? Dacă nu se împăcase cu gândul că soţia şi fiul său au pierit în valuri, atunci prin ce meleaguri începuse să-i caute? Desigur, prin insulele din Pacific, poate chiar pe ţărmul american. Dar nici o clipă, da, nici o clipă nu-i putea trece prin minte că supravieţuitorii de pe Pilgrim ar fi putut fi aruncaţi pe coasta Africii!

Aşa îşi frământa mintea doamna Weldon. Dar ce putea face?… Să fugă?… Cum?… Era supravegheată îndeaproape!… Şi apoi să fugă ar fi însemnat să se aventureze în pădurile acelea dese, unde primejdiile o pândeau la tot pasul, să încerce să străbată mai mult de două sute de mile până la coastă! Doamna Weldon era hotărâtă s-o facă, dacă nu i s-ar fi oferit o altă posibilitate de a-şi recăpăta libertatea. Dar, mai înainte de toate, voia să cunoască planurile lui Negoro.

Şi în curând îi fu dat să le cunoască.

În ziua de 6 iunie, la trei zile după înmormântarea regelui din Kazonde, Negoro intră în curtea factoriei, unde nu mai pusese piciorul de când venise aici, şi se duse de-a dreptul în coliba în care locuia doamna Weldon.

Doamna Weldon era singură. Vărul Benedict pornise într-una din obişnuitele sale preumblări ştiinţifice. Micul Jack, sub supravegherea sclavei Halima, se juca în curte.

Negoro împinse uşa colibei şi spuse fără înconjur:

— Doamnă Weldon, Tom şi cu tovarăşii lui au fost vânduţi ca sclavi şi duşi spre târgul din Ujiji.

— Dumnezeu să-i aibă în pază, spuse doamna Weldon, ştergându-şi o lacrimă.

— Nan a murit pe drum, Dick Sand a pierit…

— Nan a murit! Dick de asemenea! izbucni doamna Weldon.

— Da. În ce-l priveşte pe tânărul dumitale căpitan de cincisprezece ani, el a plătit – pe bună dreptate – cu viaţa uciderea lui Harris, continuă Negoro. Acum eşti singură la Kazonde, singură în mâinile fostului bucătar de pe Pilgrim. Complet singură. Înţelegi, doamnă?

Ceea ce spunea Negoro era foarte adevărat, chiar şi în ceea ce privea soarta lui Tom şi a tovarăşilor săi. Bătrânul negru, fiul său Bat, Acteon şi Austin plecaseră înainte cu o zi, împreună cu caravana negustorului din Ujiji, fără să fi avut mângâierea de a o mai vedea o dată pe doamna Weldon, fără să fi ştiut măcar că tovarăşa lor de nenorocire se afla la Kazonde, în casa lui Alvez. Fuseseră trimişi spre ţinuturile lacurilor. Din călătoria aceasta, la care iau parte sute de mii de sclavi, puţini sunt cei care izbutesc să ajungă până la capăt şi mai puţini cei care au norocul să scape de acolo!

— Ei bine, continuă, şopti doamna Weldon privind ţintă la Negoro, fără a-i răspunde la întrebare.

— Doamnă Weldon, reluă portughezul cu glas tăios, aş putea să mă răzbun pe dumneata pentru suferinţele pe care le-am îndurat pe Pilgrim. Dar moartea lui Dick Sand m-a răzbunat îndeajuns! Acum sunt iarăşi negustor şi iată care-mi sunt planurile în legătură cu dumneata.

Doamna Weldon îl privea mereu, fără să scoată o vorbă.

— Dumneata, continuă Negoro, copilul dumitale şi acest ţicnit care aleargă după muşte aveţi o valoare comercială pe care vreau s-o folosesc. De aceea am de gând să vă vând!

— Aparţin unei ţări libere, răspunse doamna Weldon cu un ton hotărât.

— În faţa mea nu eşti decât o sclavă.

— Şi cine va cumpăra o femeie albă?

— Un om care va plăti cât voi cere!

Timp de o clipă, doamna Weldon plecă ochii în pământ; îşi dădea seama că totul era cu putinţă în ţara aceasta îngrozitoare.

— M-ai înţeles? reluă Negoro.

— Şi cine e omul acela căruia vrei să mă vinzi? întrebă doamna Weldon.

— Să te vând, sau să te revând!… Cel puţin aşa presupun! adăugă portughezul rânjind.

— Cum se numeşte omul acela? insistă doamna Weldon.

— Omul acela… este James W. Weldon, soţul dumitale!

— Soţul meu! strigă doamna Weldon, care nu-şi putea crede urechilor.

— Chiar el, doamnă Weldon, soţul dumitale. Nu înţeleg să-i dau înapoi, gratuit, soţia, ci să-l silesc să şi-o răscumpere, împreună cu copilul şi cu vărul Benedict!

Doamna Weldon se întreba dacă nu cumva Negoro îi întindea o cursă. Îşi spuse totuşi că vorbea foarte serios. Când un nemernic pentru care banul este totul îţi propune o afacere din care el are numai de câştigat, poţi să te încrezi în ce spune; şi acum era vorba tocmai de o astfel de afacere.

— Şi când ai dori să faci acest târg? urmă doamna Weldon.

— Cât mai curând cu putinţă.

— Şi unde?

— Chiar aici. Fără îndoială că James Weldon nu va pregeta să vină până la Kazonde ca să-şi caute soţia şi fiul.

— Nu! Nu va pregeta! Dar cine îi va duce vestea?

— Eu! Am să mă duc până la San Francisco ca să dau peste James Weldon. Bani pentru călătoria asta am destui.

— Banii furaţi de pe Pilgrim?

— Da… aceia… şi alţii, recunoscu fără ruşine Negoro. Dar dacă vreau să vă vând repede, asta nu înseamnă că vreau să vă vând şi ieftin. Socot că James Weldon n-o să se tocmească pentru o sută de mii de dolari…

— Nu, nu se va tocmi dacă va putea să-i dea, răspunse cu dispreţ doamna Weldon. Numai că soţul meu, căruia de bună seamă îi vei spune că sunt prizonieră la Kazonde, în Africa centrală…

— Fireşte…

— Soţul meu nu te va crede fără dovezi, şi nu va fi atât de nesocotit să vină până aici numai pentru o simplă vorbă de-a dumitale.

— Ba o să vină, răspunse Negoro, dacă-i aduc o scrisoare de la dumneata în care o să-i arăţi situaţia, iar pe mine ai să mă dai drept un servitor credincios care a reuşit să fugă din mâinile acestor sălbatici.

— Niciodată nu voi scrie o astfel de scrisoare! răspunse doamna Weldon pe un ton şi mai dispreţuitor.

— Te împotriveşti? strigă Negoro.

— Mă împotrivesc!

Gândul la primejdiile pe care le-ar fi întâmpinat soţul ei venind până la Kazonde, neîncrederea cu care trebuiau privite făgăduielile portughezului, posibilitatea ca acesta să-l ia prizonier pe James Weldon, după ce ar fi pus mâna pe bani, toate acestea făcură ca, din capul locului, doamna Weldon, uitând până şi de copilul ei, să respingă cu hotărâre propunerea lui Negoro.

— Ai să scrii scrisoarea!… porunci Negoro.

— Nu!… îl înfruntă din nou doamna Weldon.

— Ia seama! strigă Negoro. Nu eşti singură aici! Copilul dumitale se află şi el în mâinile mele şi mă pricep destul de bine să…

Doamna Weldon ar fi vrut să-i răspundă, spunându-i că nu se poate să se gândească la aşa ceva. Dar glasul îi pierise; inima îi bătea să-i spargă pieptul.

— Doamnă Weldon! strigă Negoro. Gândeşte-te bine la propunerea pe care ţi-am făcut-o! Peste opt zile, ori o să-mi dai scrisoarea către James Weldon, ori, dacă nu, o să te căieşti amarnic.

După ce spuse aceste cuvinte, portughezul părăsi încăperea, fără să-şi fi dat frâu liber mâniei. Era limpede însă că nu se va da înapoi de la nimic centru a o sili pe doamna Weldon să-i dea ascultare.