Capitolul XIV.

VEŞTI DESPRE DOCTORUL LIVINGSTONE.

Rămasă singură, doamna Weldon nu se mai gândea decât la faptul că în opt zile trebuia să-i dea lui Negoro răspunsul cerut. Avea destulă vreme să chibzuiască bine şi să ia o hotărâre. Această hotărâre trebuia să se întemeieze nu pe faptul că portughezul ar fi un om cumsecade, ci un om care are un anumit interes. «Valoarea comercială» pe care ea o reprezenta pentru el îl făcea pe acesta să se poarte bine cu prizoniera lui şi s-o ţină, cel puţin deocamdată, la adăpost de orice primejdie. Poate că până la urmă se va găsi o posibilitate să se înapoieze la soţul ei, fără a-l obliga pe James Weldon să vină el până la Kazonde. Era convinsă că de îndată ce ar primi o scrisoare din partea soţiei sale. James Weldon n-ar şovăi o clipă, ci ar pleca imediat să înfrunte pericolele unei călătorii prin coclaurile cele mai pline de primejdii ale Africii. Dar odată ajuns la Kazonde şi după ce Negoro va fi pus mâna pe cei o sută de mii de dolari, ce garanţie ar mai avea James Weldon, soţia sa, copilul, vărul Benedict că vor fi lăsaţi să plece? N-ar putea oare să-i împiedice o simplă toană a reginei Moina? N-ar fi, deci, mai nimerit ca «livrarea» prizonierilor să aibă loc undeva în apropierea coastei? în felul acesta, James Weldon ar fi scutit de primejdiile unei călătorii în interiorul Africii şi s-ar îndepărta greutatea, ca să nu spunem chiar imposibilitatea, de a pleca înapoi de acolo.

Doamna Weldon se gândea la toate acestea. De aceea refuzase să accepte din capul locului propunerea lui Negoro şi să-i dea o scrisoare pentru soţul ei. Şi îşi mai spunea că Negoro îi dăduse un timp de gândire de opt zile fiindcă, de bună seamă, avea nevoie de acest răgaz pentru a se pregăti de drum. Altminteri n-ar fi pregetat să-i smulgă – consimţământul pe loc.

— Oare chiar are de gând să mă despartă de copil? murmură ea.

În clipa aceea, Jack intră în colibă. Cu o mişcare instinctivă, maică-sa se repezi la el şi-l înlănţui strâns în braţe, ca şi cum Negoro ar fi fost gata să i-l smulgă.

— Eşti necăjită tare, mamă? întrebă copilul.

— Nu, dragul meu, nu! răspunse doamna Weldon. Mă gândeam doar la tăticu'! Ţi-e dor de el?

— Da, mamă! Vine încoace?

— Nu… nu! Nu trebuie să vină!

— Atunci, ne ducem noi la el?

— Da, dragul meu I

— Cu prietenul Dick… şi cu Hercule, şi cu bătrânul Tom?

— Da… da! răspunse doamna Weldon, ferindu-şi ochii pentru a-şi ascunde lacrimile.

— Ţi-a scris tăticu'? întrebă micul Jack.

— Nu, dragul meu.

— Atunci îi scrii tu, mamă?

— Da… da, poate… răspunse doamna Weldon.

Fără să-şi dea seama, micul Jack nu făcea decât să continue gândurile mamei sale, care, pentru a nu-i da alt răspuns, îl acoperi de sărutări.

Trebuie să spunem că printre multele motive care-o îndemnaseră pe doamna Weldon să respingă propunerile lui Negoro mai era încă unul, şi nu chiar lipsit de temei. Se gândea că s-ar putea ivi vreun prilej, cu totul neaşteptat, ca să-şi recapete libertatea, fără să fie nevoie de ajutorul soţului şi chiar împotriva planurilor lui Negoro. Nu era decât o slabă nădejde, chiar foarte slabă, dar era totuşi o nădejde.

Într-adevăr, câteva cuvinte dintr-o convorbire surprinsă cu câteva zile înainte o făcuseră pe doamna Weldon să întrevadă putinţa ca într-un timp nu prea îndepărtat să capete un ajutor… un ajutor providenţial, s-ar putea spune.

La câţiva paşi de coliba în care se afla doamna Weldon, Alvez stătuse de vorbă cu un metis din Ujiji. Fireşte, subiectul acestei discuţii nu putea fi altul decât tot negoţul de sclavi. Cei doi traficanţi de carne omenească discutau despre perspectivele comerţului lor. Erau foarte îngrijoraţi din pricina străduinţelor englezilor de a pune capăt acestui negoţ, nu numai printr-un control al mărilor, ci şi prin expediţii în interiorul continentului, prin misionari şi exploratori.

Jose-Antonio Alvez era de părere că expediţiile acestor curajoşi pionieri nu puteau decât să dăuneze negoţului lor. Celălalt era de aceeaşi părere şi adăugă că toţi aceşti călători trebuiau primiţi cu focuri de armă.

Era, de altfel, cam ceea ce se şi făcea; dar, spre furia neguţătorilor, dacă unii dintre aceşti «curioşi» erau ucişi, alţii scăpau cu viaţă şi înapoiaţi în patria lor, povesteau «cu multe exagerări», cum spunea Alvez, despre ororile negoţului de sclavi. Şi lucrul acesta dăuna foarte mult afacerilor lor, care şi aşa erau prost privite.

Metisul era de aceeaşi părere. Deplângea mai ales starea de lucruri de pe pieţele din N'yangwe, din Ujiji, din Zanzibar şi din toată regiunea marilor lacuri. Acolo sosiseră pe rând Speke, Grant, Livingstone, Stanley şi alţii. Era o adevărată năvală! În scurtă vreme, europenii şi americanii aveau să ocupe toată ţara!

Alvez îşi plângea din toată inima prietenul şi mărturisea că, în această privinţă, provinciile din Africa occidentală fuseseră întrucâtva cruţate, adică mai puţin vizitate. Dar epidemia de exploratori lua proporţii tot mai mari. Dacă până acum Kazonde fusese scutită, nu acelaşi lucru se întâmplă cu Cassange şi cu Bihe, unde Alvez avea câte o agenţie pentru vânzarea de sclavi. Să ne amintim că şi Harris pomenise faţă de Negoro de un oarecare locotenent Cameron, despre care se spunea c-ar fi avut îndrăzneala să încerce să străbată Africa de la o coastă la cealaltă şi, plecând din Zanzibar, să-şi termine călătoria ieşind la ţărm prin Angola.

Temerile neguţătorului erau deci îndreptăţite. Într-adevăr, la numai câţiva ani după aceea, Cameron şi Stanley aveau să exploreze, unul din partea nordică şi celălalt prin partea sudică, provinciile acestea din apusul Africii atât de puţin cunoscute, să descrie ororile de neînchipuit ale negoţului de sclavi, să demaşte complicitatea agenţilor străini şi să tragă la răspundere pe cei vinovaţi.

Dar despre aceste explorări făcute de Cameron şi de Stanley nu puteau şti încă nici Alvez, nici metisul; ceea ce ştiau însă, ceea ce discutaseră, ceea ce doamna Weldon auzise şi ceea ce pentru ea era de un interes atât de mare, pe scurt ceea ce o susţinuse în împotrivirea de a accepta pe loc propunerea lui Negoro era următorul lucru:

În curând doctorul David Livingstone avea să sosească la Kazonde.

Sosirea lui Livingstone şi a gărzii lui, puternica influenţă de care faimosul explorator se bucura în Africa, concursul dat de autorităţile portugheze din Angola, toate acestea ar fi putut să ducă la punerea în libertate a doamnei Weldon şi alor săi, împotriva voinţei lui Negoro, împotriva voinţei lui Alvez! Ar fi putut aduce chiar repatrierea lor într-un timp nu prea îndepărtat, fără ca James Weldon să mai fie nevoit să-şi rişte viaţa într-o călătorie al cărei rezultat nu putea fi decât dezastruos.

Dar era oare întemeiat zvonul că doctorul Livingstone avea să viziteze în curând această parte a continentului? Da. Căci numai urmând acest drum putea să termine explorarea Africii centrale.

Se cunoaşte viaţa plină de eroism a fiului unui mic negustor de ceai din Blantyre, orăşel din ţinutul Lanark. Născut la 13 martie 1813, David Livingstone, cel de al doilea din şase copii, a făcut studii de teologie şi medicină. După ce s-a pregătit într-o societate de misionari London missionary Society – el debarcă la Colonia Capului în 1840, cu intenţia de a-l întâlni pe misionarul Moffat în Africa meridională.

De la Oraşul Capului, viitorul explorator trece în ţara beciuanilor, pe care o explorează pentru prima dală, se înapoiază la Kuruman. Se căsătoreşte cu fiica lui Moffat – această curajoasă tovarăşă de viaţă, care avea să se dovedească demnă de soţul ei – şi în 1843 întemeiază o misiune în valea Mabotsa.

Peste patru ani, îl găsim stabilit la Kolobeng, localitate situată la două sute douăzeci şi cinci de mile spre nord de Kuruman, în ţara beciuanilor.

După doi ani, în 1849, Livingstone, împreună cu soţia sa, cu cei trei copii şi cu doi prieteni, Oswell şi Murray, pleacă din Kolobeng. La 1 august al aceluiaşi an, Livingstone descoperă lacul N'gami şi, înapoindu-se la Kolobeng, coboară de-a lungul râului Zouga.

În cursul acestei călătorii, Livingstone, oprit de îndărătnicia indigenilor, nu a putut să treacă de lacul N'gami. Cea de a doua încercare nu se dovedi nici ea mai fericită. Abia a treia avea să reuşească. Luând din nou drumul spre nord, împreună cu familia sa şi cu Oswell, după suferinţe groaznice, lipsă de alimente, de apă, care erau să-l coste viaţa copiilor săi, el ajunse, urmând cursul râului Ciobe, afluent al fluviului Zambezi, pe meleagurile tribului makalolo. Căpetenia de acolo, Sebituane, îi ieşi înainte la Linyanti. La sfârşitul lui iunie 1851, Zambezi era descoperit şi doctorul se întoarse în Oraşul Capului, pentru a-şi trimite familia în Anglia. Curajosul Livingstone voia să-şi rişte numai el singur viaţa în călătoria pe care îşi pusese de gând să o facă.

De data aceasta era vorba ca, plecând de la Oraşul Capului, să străbată Africa de-a curmezişul, de la sud la vest, în aşa fel încât să ajungă la Sf. Paul de Loanda.

Însoţit de câţiva băştinaşi, doctorul porni pe ziua de 3 iunie 1852. Ajunse la Kuruman şi o luă de-a lungul deşertului Kalahari. La 31 decembrie intră în Litubaruba şi dădu peste ţinutul beciuanilor pustiit de buri – vechii colonişti olandezi care stăpâneau Colonia Capului înainte ca aceasta să devină posesiune engleză.

Livingstone părăsi Litubaruba la 15 ianuarie 1853, pătrunse în inima ţinutului bamanguatoşilor şi, la 23 mai, ajunse la Linyanti, unde tânărul rege al macalolilor, Sekeletu, îl primi cu mare cinste.

Reţinut de friguri, doctorul studie acolo un timp obiceiurile ţării şi pentru prima dată putu să-şi dea seama de pustiirea pe care o aduce negoţul de sclavi în Africa.

După o lună, coborî de-a lungul râului Ciobe, ajunse la Zambezi, intră în Naniele, vizită Katonga şi Libonta şi, ajungând la confluenţa fluviului Zambezi cu râul Leeba, îşi propuse să urce în susul acestuia, până la posesiunile portugheze din vest. Se înapoie, deci, la Linyanti după nouă săptămâni, ca să se pregătească pentru noua sa călătorie.

La 11 noiembrie 1853, doctorul, întovărăşit de douăzeci şi şapte de macaloli, părăsi Linyanti şi la 27 decembrie atinse punctul de vărsare al râului Leeba. Înaintă apoi în susul acestui râu până la teritoriul balondaşilor, acolo unde Leeba se întâlneşte cu Makondo, care vine de la răsărit. Pentru prima dată pătrundea în această regiune un om alb.

La 14 ianuarie, Livingstone ajunse la reşedinţa lui Şinte, cel mai puternic rege al balondaşilor, care-l primi bine, şi în ziua de 26 a aceleiaşi luni, după ce traversă Leeba, ajunse la reşedinţa regelui Katema. Primit şi aici cu multe onoruri, Livingstone cu mica sa trupă porni mai departe, iar la 20 februarie se opri pe meleagurile lacului Dilolo.

De aici înainte parcă totul era împotriva lui Livingstone: terenuri greu de străbătut, pretenţii din partea băştinaşilor, atacuri date de triburile localnice, răscoală între tovarăşii de drum, ameninţări cu moartea; poate că un om mai puţin energic ar fi părăsit lupta. Dar doctorul nu se dădu bătut şi, la 4 aprilie, ajunse la Coango, marele fluviu care formează graniţa posesiunilor portugheze şi se varsă, la nord, în Zair.

După şase zile, Livingstone intră la Cassange, unde neguţătorul de sclavi Alvez îl văzu în trecere, iar la 31 mai ajunse la Sf. Paul de Loanda. Pentru prima dată şi după doi ani de călătorie, Africa fusese traversată de-a curmezişul, de la sud la vest.

La 24 septembrie, în acelaşi an, David Livingstone părăsi Loanda. Porni de-a lungul malului drept al Coanzei, locul unde li se întâmplaseră atâtea nenorociri lui Dick Sand şi alor săi, şi ajunse la punctul de confluenţă cu Lombe, întâlnind în drum numeroase caravane de sclavi. Trecu din nou prin Cassange, plecă de acolo la 20 februarie, traversă Coango şi ajunse la Zambezi în punctul Kavava. La 8 iunie se înapoie la lacul Dilolo, îl revăzu pe Şinte, coborî de-a lungul fluviului Zambezi şi veni din nou la Linyanti, de unde plecă iarăşi la 3 noiembrie 1855.

Această a doua parte a călătoriei, a cărei ţintă era coasta orientală, constituie ultima etapă a traversării Africii de la vest la est.

După ce văzu vestitele căderi de apă Victoria – «fumul tunător» – David Livingstone părăsi Zambezi, plecând spre nord-est. Străbătu teritoriul batocilor, băştinaşi abrutizaţi din pricina obiceiului de a fuma frunze şi sămânţă de cânepă, şi-l vizită pe Semalembue, căpetenia atotputernică a ţinutului, traversă Kafue, reveni la Zambezi, se abătu pe la regele Mburuma, cercetă ruinele din Zumbo, vechi oraş portughez, se întâlni la 17 ianuarie 1856 cu căpetenia Mpende, pe atunci în război cu portughezii, şi, la 2 martie, ajunse în cele din urmă la Tete, pe malurile lui Zambezi. Acestea au fost principalele etape ale călătoriei. La 22 aprilie, Livingstone părăsi orăşelul acesta, odinioară atât de bogat, coborî până la delta fluviului şi, în ziua de 20 mai, la patru ani după ce părăsise Colonia Capului, ajunse la Quelimane. La 12 iulie se îmbarcă, plecând spre insulele Mauriciu, iar la 22 decembrie se înapoia în Anglia, după o absenţă de şaisprezece ani.

Premiul Societăţii de geografie din Paris, marea medalie a Societăţii de geografie din Londra, recepţii strălucite cinstiră întoarcerea ilustrului explorator. Un altul s-ar fi gândit, poate, că şi-a câştigat cu prisosinţă dreptul la odihnă. Doctorul era însă de altă părere. întovărăşit de fratele său Charles, de căpitanul Bedindfield, de doctorii Kirk şi Meller, de Thornton şi Baines, Livingstone plecă la 1 martie 1858, iar în mai debarcă pe coasta Mozambicului, având ca obiectiv studierea bazinului Zambezi.

Nu toţi aveau să se înapoieze din această călătorie.

Un mic vapor, Ma-Robert, îngădui exploratorilor să urce în susul marelui fluviu, trecând de locul de vărsare al lui Kongone. Sosiră la Tete la 8 septembrie. în ianuarie 1859 îşi încheiară cercetările asupra cursului inferior al lui Zambezi şi al unuia din afluenţii săi de pe malul stâng, Şire. În aprilie vizitară lacul Şirua. La 10 septembrie explorară teritoriul manganjaşilor şi descoperiră lacul Nyassa, după care, la 9 august 1860, se înapoiară la cascada Victoria. La 31 ianuarie 1861 avu loc întâlnirea cu episcopul Mackenzie şi cu misionarii săi, la vărsarea lui Zambezi, după care, în martie, urmă explorarea lui Rovuma cu vasul Pionnier şi înapoierea la lacul Nyassa în septembrie 1861. Rămaseră acolo până la sfârşitul lui octombrie. Sosirea, la 30 ianuarie 1862, a doamnei Livingstone şi a celui de al doilea vas, Lady Nyassa, au constituit aproape singurele întâmplări mai însemnate ale acestei noi expediţii. La data aceea, episcopul Mackenzie şi unul dintre misionari muriseră din pricina climei, iar la 27 aprilie doamna Livingstone se stinse în braţele soţului ei.

În mai, doctorul încercă a doua explorare a lui Rovuma, apoi, la sfârşitul lui noiembrie, se întoarse pe Zambezi, ca să urce din nou cursul afluentului Şire. Pierzând în aprilie 1863 pe tovarăşul său Thornton, îi trimise în Europa pe fratele său Charles şi pe doctorul Kirk, amândoi măcinaţi de boală, iar la 10 noiembrie revăzu pentru a treia oară Nyassa, a cărei hartă hidrografică o completă. Peste trei luni se afla la vărsarea lui Zambezi, trecu prin Zanzibar şi, la 20 iulie 1864, după cinci ani de absenţă, ajunse la Londra, unde publică lucrarea intitulată: «Explorarea fluviului Zambezi şi a afluenţilor săi».

La 28 ianuarie 1866, Livingstone debarcă din nou la Zanzibar. Începea a patra sa călătorie!

La 8 august, după ce asistă la scenele înfiorătoare ale negoţului de sclavi de prin regiunile acelea, doctorul, care de data aceasta nu avea cu dânsul decât câţiva soldaţi hinduşi şi câţiva negri, ajunse la Mokalaose, pe malurile lacului Nyassa. După şase săptămâni, cei mai mulţi dintre oamenii care îl întovărăşeau fugiră şi, înapoindu-se la Zanzibar, răspândiră zvonul mincinos că Livingstone ar fi murit.

În ciuda acestor împrejurări, doctorul Livingstone nu se dădu bătut. Voia să exploreze ţinutul cuprins între Nyassa şi lacul Tanganyika. La 10 decembrie, ajutat de câţiva băştinaşi, traversă fluviul Laongua şi, la 2 aprilie 1867, lacul Liemba. Rămase acolo o lună, bolnav, zbătându-se între viaţă şi moarte. Cum se făcu ceva mai bine, la 30 august, ajunse până la lacul Moero, al cărui mal nordic îl cercetă în amănunţime, iar la 21 noiembrie intră în oraşul Cazembe, unde rămase patruzeci de zile, timp în care mai cercetă de două ori lacul Moero.

De la Cazembe, Livingstone se îndreptă spre nord, cu scopul de a vizita însemnatul oraş Ujiji, de pe ţărmul lacului Tanganyika. Surprins acolo de creşterea apelor, părăsit de călăuze, fu nevoit să se înapoieze la Cazembe. La 6 iunie coborî spre sud, iar peste şase săptămâni ajunse la marele lac Bangweulu. Rămase aici până la 9 august, încercând apoi să urce spre lacul Tanganyika.

Ce călătorie! Începând de la 7 ianuarie 1869, acest erou era atât de slăbit, încât trebui să fie dus pe targă. În februarie ajunse în sfârşit la lacul Tanganyika şi intră în Ujiji, unde găsi câteva obiecte trimise pe adresa sa de către Compania Orientală din Calcutta.

Livingstone nu mai avea decât un singur gând: să ajungă până la izvoarele sau la Valea Nilului, luând-o de-a lungul lacului Tanganyika. La 21 septembrie se afla la Bambarre, în Manyuema, ca să ajungă apoi la Lualaba, care – după cum bănuise Cameron şi avea s-o confirme Stanley – nu era decât Zairul superior sau Congo. La Mamohela, doctorul rămase optzeci de zile grav bolnav. Nu mai avea decât trei servitori. La 21 iulie 1871 plecă în sfârşit spre Tanganyika, şi de-abia la 23 octombrie intră în Ujiji. Dar doctorul David Livingstone nu mai era decât pielea şi osul!

Fiindcă de multă vreme nu mai sosiseră în Europa veşti de la doctorul Livingstone, toţi îl socoteau mort. Dealtfel, şi el pierduse orice nădejde de a mai primi vreun ajutor.

În ziua de 3 noiembrie, după unsprezece zile de la intrarea sa în Ujiji, focuri de puşcă răsunară la un sfert de milă de lac. Doctorul alergă la faţa locului. Un om, un alb, se afla înaintea lui.

— Doctorul Livingstone, nu-i aşa?

— Da, răspunse acesta cu un zâmbet binevoitor, scoţându-şi şapca din cap.

Mâinile lor se strânseră cu căldură.

— Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putinţa să vă întâlnesc. urmă omul alb.

— Şi eu sunt fericit că mă aflu aici ca să vă primesc, zise doctorul Livingstone.

Omul alb era Stanley, reporterul ziarului New York Herald, pe care domnul Benett, directorul ziarului, îl trimisese în căutarea lui David Livingstone.

În luna octombrie 1860, omul acesta, un adevărat erou, fără şovăire, fără să spună vreo vorbă, se îmbarcase la Bombay cu destinaţia Zanzibar şi, plecând pe drumul parcurs de Speke şi Burton, după greutăţi fără număr, riscându-şi viaţa în nenumărate rânduri, ajunsese la Ujiji.

Cei doi călători, deveniţi doi prieteni, făcură împreună o expediţie la nord de lacul Tanganyika. Merseră cu bărcile până la Capul Magala, şi, după o explorare amănunţită, ajunseră la concluzia că marele lac alimenta un afluent al lui Lualaba. Cameron şi însuşi Stanley aveau să stabilească precis aceasta peste câţiva ani. La 12 decembrie, Livingstone şi tovarăşul său se înapoiară la Ujiji.

Stanley se pregăti de plecare. La 27 decembrie, după o călătorie de opt zile, doctorul Livingstone şi Stanley ajunseră la Urimba, iar la 23 februarie intrară în Kuihara.

Ziua de 12 martie a fost ziua de rămas bun.

— Aţi făcut ceea ce puţini oameni ar fi făcut, şi mult mai bine decât mulţi dintre marii călători, i se adresă doctorul tovarăşului său. Vă sunt recunoscător din tot sufletul. Dumnezeu să vă călăuzească paşii, prietene, şi să vă binecuvânteze.

— Iar pe dumneavoastră, zise Stanley, să vă aducă sănătos printre noi, dragă doctore.

Stanley se smulse repede din această îmbrăţişare, întorcându-se pentru a-şi ascunde lacrimile.

— Bun rămas, doctore, prietene drag, spuse el cu glasul sugrumat de emoţie.

— Bun rămas, răspunse cu glasul stins Livingstone.

Stanley plecă, şi la 12 iulie 1872 debarcă la Marsilia.

Livingstone avea să-şi reia cercetările. La 25 august, după cinci luni petrecute la Kuihara, întovărăşit de servitorii săi negri Suzi, Şuma şi Amoda, de alţi doi servitori, de Iacob Wainwright şi de cincizeci şi şase de oameni trimişi de Stanley, el se îndreptă spre sudul lacului Tanganyika.

După o lună, caravana ajunse la M'ura, în mijlocul furtunilor dezlănţuite de o secetă cumplită. Apoi urmară ploile, duşmănia băştinaşilor, pierderea vitelor de povară, căzute sub înţepăturile muştelor ţeţe. La 24 ianuarie 1873, mica trupă se afla la Citunkue. La 27 aprilie, după ce înconjurase pe la răsărit lacul Bangweulu, se îndreptă spre satul Citambo.

Iată locul unde îl lăsaseră pe Livingstone câţiva negustori de sclavi. Iată ceea ce aflaseră de la ei Alvez şi prietenul lui din Ujiji. Părea întemeiată presupunerea că, după ce va fi explorat sudul lacului, doctorul se va aventura prin ţinutul Loanda şi se va îndrepta apoi spre vest, în căutare de ţinuturi necunoscute. Traversarea Angolei şi cercetarea ţinuturilor acelora unde negoţul de sclavi era în floare, ajungând până la Kazonde, iată de bună seamă calea cea mai indicată şi pe care fără îndoială că doctorul Livingstone avea să o urmeze.

Doamna Weldon se bizuia tocmai pe această sosire apropiată a marelui explorator, dat fiind că la începutul lui iunie se împliniseră mai bine de două luni de când exploratorul ar fi trebuit să atingă sudul lacului Bangweulu. Dar la 13 iunie, adică în ajunul zilei în care Negoro avea să-i ceară doamnei Weldon scrisoarea care să-i aducă o sută de mii de dolari, printre localnici se răspândi o veste de care Alvez şi negustorii nu aveau decât să se bucure: Doctorul David Livingstone murise în zorii zilei de 1 mai 1873. Într-adevăr, la 29 aprilie, caravana atinsese aşezarea Citambo, la sudul lacului. Doctorul era purtat pe o targă; în noaptea de 30 spre 1, pradă unei dureri chinuitoare, el scoase un geamăt abia auzit: «Ah! Vai! Vai!» şi căzu apoi într-o stare de toropeală. După un ceas, îl chemă pe servitorul său Suzi, ceru câteva medicamente, apoi rosti cu glasul stins:

— Acum mi-e mai bine. Poţi pleca.

Pe la orele patru dimineaţa, Suzi, împreună cu cinci oameni din escortă, intră în coliba doctorului. Îngenuncheat lângă patul său, cu capul proptit în mâini, David Livingstone părea că se roagă. Suzi atinse încetişor obrazul cu degetul: era rece. David Livingstone murise.

După nouă luni, trupul lui, transportat de servitorii săi credincioşi cu preţul unor greutăţi extraordinare, fu adus la Zanzibar, iar la 12 aprilie 1874 fu înmormântat în catedrala Westminster din Londra, în mijlocul acelor oameni mari pe care Anglia îi cinsteşte la fel ca pe regi.