Capitolul XV.

UNDE POATE DUCE O MANTICORĂ.

Când se află în nenorocire, nu se agaţă oare omul de cel mai neînsemnat fir de pai? Şi există oare o licărire de nădejde, oricât de slabă, pe care ochii celui condamnat să nu caute s-o descopere? Aceasta era situaţia doamnei Weldon. E lesne de înţeles, deci, ce a simţit când a aflat, chiar de la Alvez, că doctorul Livingstone murise într-un sătuc din Bangweulu. I se părea că acum e mai singură ca oricând; parcă se rupsese un fir prin care se simţea legată de acest călător şi, prin el, de lumea civilizată. Paiul de care voia să se agaţe îi scăpase din mâini, ultima licărire de nădejde se stinsese. Tom şi tovarăşii lui părăsiseră Kazonde, îndreptându-se spre regiunea lacurilor. Despre Hercule n-avea nici cea mai mică ştire. Hotărât lucru: doamna Weldon nu se mai putea bizui pe nimeni!… Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să primească propunerea lui Negoro, încercând să obţină condiţii mai bune şi să se asigure că ele vor fi aduse la îndeplinire.

La 14 iunie, în ziua fixată, Negoro se înfăţişă în coliba doamnei Weldon.

Ca de obicei, portughezul se dovedi – după cum îi plăcea s-o spună singur – un om practic; de altfel, n-a trebuit să scadă nimic din preţul de răscumpărare, pe care prizoniera nici măcar nu-l puse în discuţie. Dar, la rândul ei, doamna Weldon dădu şi ea dovadă de un ascuţit spirit practic, spunându-i:

— Dacă vrei să închei o afacere, nu o face imposibilă prin condiţiuni care nu pot fi acceptate. Obţinerea libertăţii noastre în schimbul sumei pe care o ceri se poate face fără ca soţul meu să vină într-o ţară în care vezi foarte bine ce i se poate întâmplă unui alb! Sub nici un cuvânt nu voi accepta ca soţul meu să vină aici!

După ce şovăi puţin, Negoro primi, aşa că doamna Weldon obţinu în cele din urmă ca James Weldon să nu se aventureze până la Kazonde. Un vapor avea să-l lase la Mossamedes, un mic port de pe coasta de sud a Angolei, destul de des vizitat de negustorii de sclavi şi bine cunoscut de Negoro. Portughezul avea să-l aducă pe James Weldon acolo, iar la o dată ce urma să fie stabilită, agenţii lui Alvez aveau să o aducă tot acolo pe doamna Weldon, cu Jack şi vărul Benedict. Suma urma să fie înmânată acestor agenţi, în schimbul prizonierilor. Negoro, care avea să joace faţă de James Weldon rolul unui om cinstit, trebuia să se facă nevăzut la sosirea vaporului.

Izbutind să-şi impună condiţiile, doamna Weldon câştigase un punct foarte important: îl scăpase pe soţul său de primejdiile unei călătorii la Kazonde, de riscul de a fi luat prizonier, după ce va plăti suma cerută, sau de primejdiile drumului la înapoiere. Cât despre parcurgerea celor şase sute de mile de la Kazonde până la Mossamedes, dacă drumul era făcut în condiţiunile în care venise de la Coanza, doamna Weldon nu avea a se teme decât de puţină oboseală. Dealtminteri, interesul lui Alvez, căci şi el era amestecat în afacere, cerea ca prizonierii să ajungă vii şi nevătămaţi.

După ce căzură de acord, doamna Weldon îi scrise soţului ei în sensul acesta, lăsându-i lui Negoro grija de a se da drept un servitor credincios scăpat din mâinile băştinaşilor. Negoro luă scrisoarea care trebuia să-l facă pe James Weldon să vină la Mossamedes. A doua zi, însoţit de vreo douăzeci de negri, porni spre nord. De ce luă această direcţie?! Intenţiona oare să se îmbarce pe vreunul din vapoarele, care străbat gurile fluviului Congo, ocolind astfel ţinuturile de sub stăpânire portugheză şi, deci, temniţele al căror oaspete fusese fără voie? Poate că da. Cel puţin aceasta a fost explicaţia pe care i-a dat-o lui Alvez.

După plecarea lui, doamna Weldon se strădui să-şi orânduiască astfel viaţa, încât să-şi uşureze condiţiile de trai pe timpul cât avea să mai rămână la Kazonde, adică vreo trei sau patru luni, în cel mai bun caz. Călătoria lui Negoro nu putea să dureze mai puţină vreme.

Doamna Weldon nu avea deloc de gând să părăsească factoria. Şi ea, şi copilul ei, şi vărul Benedict se găseau aici oarecum în siguranţă. Grija pe care le-o purta Halima îndulcea întrucâtva asprimea acestei captivităţi. De altfel, probabil că nici negustorul de sclavi nu i-ar li îngăduit să părăsească locul acela. Suma însemnată ce trebuia să-i revină din răscumpărarea prizonierei merita oboseala de a o păzi cu străşnicie. De aceea lui Alvez îi părea bine că nu era silit să plece din Kazonde pentru a inspecta celelalte două agenţii din Bihe şi din Cassange. Coimbra se dusese ca să-l înlocuiască la începerea de noi vânători de oameni şi nu avea nici un motiv să regrete absenţa acestui beţiv.

De altfel, înainte de plecare, Negoro îi făcuse lui Alvez cele mai stăruitoare recomandări cu privire la doamna Weldon. Trebuia supravegheată îndeaproape. Nimeni nu ştia ce se întâmplase cu Hercule. Dacă nu pierise prin pădurile acestui ţinut îngrozitor, poate că avea să încerce să se apropie de prizonieră şi s-o smulgă din mâinile lui Alvez. Negustorul înţelesese foarte bine situaţia, văzută prin prisma unei mari sume de bani, pe care trebuia să pună mâna. O păzea, deci, pe doamna Weldon aşa cum îşi păzea buzunarul.

Viaţa monotonă a prizonierei, în timpul primelor zile după sosirea la factorie, continua neschimbată. Cele petrecute aici, în agenţie, nu se deosebeau cu nimic de viaţa dusă de băştinaşii dinafară. Alvez nu încercase să schimbe felul de trai al localnicilor. Femeile munceau aşa cum făceau şi în târg, spre cea mai mare satisfacţie a soţilor sau a stăpânilor. Băteau orezul cu maiul în piuliţe de lemn până la decortica-rea totală; cojeau şi dădeau la ciur grăunţele de porumb şi făceau toate muncile necesare pentru extragerea acelei substanţe granuloase care serveşte la prepararea supei numită «mtyele»; culegeau costreiul – un fel de mei mare, a cărui recoltare începuse printr-o mare solemnitate; extrăgeau un ulei mirositor, din fructe de «mpafu» – un fel de măsline, din al căror suc se scoate un parfum foarte căutat de băştinaşi: scărmănau bumbacul, ale cărui fire erau toarse cu ajutorul unui fus lung de un picior şi jumătate şi pe care ţesătoarele îl răsuceau repede: băteau cu un fel de ciocănele stofele ţesute din scoarţă de copac; smulgeau rădăcini de manioc şi pregăteau răsadurile necesare unor produse ale regiunii: «cassave», făină extrasă din manioc, bob ale cărui păstăi, lungi de cincisprezece centimetri, numite «mosiţanes», cresc în nişte copaci înalţi de douăzeci de picioare, alune din care se extrage ulei, mazăre de un albastru deschis, cunoscută sub numele de «cilobes», ale cărei flori amintesc de gustul puţin sălciu al supei de «costrei», cafeaua indigenă, trestia de zahăr, din al cărei suc se face siropul, ceapă, pere exotice, numite «goyave», susan, castraveţi ale căror seminţe le prăjeau ca pe castane; preparau băuturi, îngrijeau de animalele domestice, de vacile care nu se lasă mulse decât în prezenţa viţelului lor sau a unui viţel împăiat, de juncile mici cu coarne scurte, dintre care unele au o cocoaşă, de caprele care, în unele regiuni, sunt crescute pentru carnea lor şi sunt un important obiect de schimb, ba se poate spune chiar o monedă la fel de obişnuită ca şi sclavul; în sfârşit, îngrijeau de orătăniile din ogradă şi de porci, oi, boi etc. Această lungă enumerare arată grelele munci pe care le fac femeile în regiunile sălbatice din continentul african.

În acest timp, bărbaţii fumează tutun sau cânepă, vânează elefanţi sau bivoli, intră cu simbrie la negustorii de sclavi. Recoltele de porumb sau de sclavi sunt totuşi recolte care se fac în anotimpuri dinainte hotărâte. Aşa că din aceste felurite îndeletniciri, doamna Weldon nu cunoscuse la agenţia lui Alvez decât pe cele rezervate femeilor.

Micul Jack îşi însoţea adesea mama în plimbările ei prin curtea îngrădită, dar ar fi dorit mult să treacă dincolo de gard. Zărise el, într-un baobab uriaş, cuiburi de «marabu», alcătuite din câteva nuiele, şi cuiburi de «suimangas» cu gâtul şi pieptul roşu, care semănau cu cele ale păsărilor ţesătoare{45}; pe urmă, de «văduvioare», care strică acoperişurile colibelor în folosul puişorilor lor; «calaoşi», care cântă nespus de frumos, papagali de un cenuşiu deschis, cu coada roşie, cărora în Manjema li se spune «roşcaţi», şi după care sunt numiţi şi şefii triburilor, «drugoşi» insectivori, care ar semăna cu câneparii cenuşii dacă ar avea un cioc mare, roşu. Se mai puteau vedea sute de fluturi de specii diferite, zburând mai cu seamă prin vecinătatea pârâiaşelor care străbăteau domeniul lui Alvez. Dar fluturii intrau mai degrabă în preocupările vărului Benedict decât într-ale micului Jack, căruia îi părea foarte rău că nu este mai înalt, pentru a putea privi peste gard. Ah! Unde era oare bunul său prieten Dick Sand, care îl suia aşa de sus pe catargele lui Pilgrim? Cum l-ar mai fi urmat prin ramurile acestor copaci, ale căror vârfuri se ridicau la mai bine de o sută de picioare! Cum s-ar mai fi jucat împreună!

În schimb, vărul Benedict se simţea întotdeauna mulţumit oriunde s-ar fi găsit, numai să nu-i lipsească gângăniile. Din fericire, descoperise destule pe domeniul lui Alvez şi le studia cu mare atenţie, pe cât putea s-o facă fără lupă şi fără ochelari, indiferent dacă era vorba de o mică albină, care-şi construia alveolele în lemnul ros de carii, sau o viespe care îşi depunea ouăle în celulele străine, aşa cum cucul îşi depune ouăle în cuibul altor păsări. Nu lipseau nici ţânţarii din preajma apelor, care îl tatuau cu înţepăturile lor până ce-l făceau de nerecunoscut. Când doamna Weldon îl mustra că se lasă pişcat în aşa hal de aceste insecte răufăcătoare, vărul Benedict îi răspundea scărpinându-se de-i dădea sângele:

— Bietele făpturi o fac din instinct de conservare şi nu trebuie să le-o luăm în nume de rău.

Într-o bună zi, la 17 iunie, vărul Benedict era cât pe-aci să se socotească cel mai fericit dintre entomologi. Dar întâmplarea aceasta, care avu urmări neaşteptate, merită să fie povestită mai pe îndelete.

Era pe la orele unsprezece dimineaţa. O zăpuşeală de nesuferit alungase în colibele lor pe toţi locuitorii din factorie. până şi uliţele din Kazonde erau pustii.

Doamna Weldon aţipise lângă micul Jack, care dormea dus. Din pricina arşiţei dogoritoare a soarelui tropical, chiar şi vărul Benedict renunţase la vânătoarea sa favorită – lucru pe care nu-l făcuse deloc cu inima uşoară, căci auzea zumzăind în razele soarelui o întreagă lume de insecte. Se refugiase, cu multă părere de rău, în fundul colibei, şi somnul tocmai începuse să-l toropească.

Deodată, în clipa când pleoapele erau gata să i se închidă, auzi un zumzet, adică un bâzâit supărător de insectă, pricinuit de bătaia aripilor; unele insecte pot atinge până la cincisprezece-şaisprezece mii de bătăi din aripi pe minut.

— Un hexapod! strigă vărul Benedict trezit din toropeală şi trecând de la poziţia orizontală la cea verticală.

Că în colibă bâzâia un hexapod nu mai încăpea nici o îndoială. Dacă vărul Benedict era foarte miop, avea în schimb auzul foarte ascuţit, atât de ascuţit, încât putea să deosebească o insectă de alta numai după intensitatea bâzâitului. Dar bâzâitul acela i se părea necunoscut, deşi nu putea fi pricinuit decât de un uriaş al speciei.

«Ce hexapod o fi acesta?» se întrebă vărul Benedict.

Şi iată-l străduindu-se să zărească insecta, lucru destul de anevoios pentru ochii săi, fără ochelari; încercă însă s-o identifice după bătăile aripilor.

Instinctul său de entomolog îi spunea că era vorba de o descoperire însemnată şi că insecta care pătrunsese atât de providenţial în colibă nu putea fi un exemplar de rând.

Vărul Benedict stătea în capul oaselor şi nu mai făcea nici o mişcare. Asculta. Câteva raze de soare pătrundeau până la dânsul. Ochii săi descoperiră atunci un punct mare, negru, ce se tot rotea în jurul lui, dar care nu se apropia îndeajuns de entomolog, pentru ca acesta să-l poată identifica. Abia mai cuteza să respire şi, chiar dacă ar fi simţit că-l pişcă de obraz sau de mâini, era hotărât să nu facă nici cea mai mică mişcare, temându-se să nu alunge hexapodul.

În cele din urmă, după ce-i dăduse de câteva ori târcoale bâzâind neîncetat, insecta i se aşeză drept pe creştet. Gura vărului Benedict se lărgi un moment, ca pentru a schiţa un zâmbet, şi ce mai zâmbet! Simţea cum mica făptură îi aleargă prin păr şi avea o poftă nebună să ducă mâna la cap şi s-o prindă; se abţinu însă şi făcu foarte bine.

«Nu, nu, chibzui el. O s-o scap sau, şi mai rău, am s-o ucid. Mai bine s-o las să-mi vină la îndemână. Na,c-a-nceput să meargă! Coboară! Îi simt picioruşele cum aleargă pe craniu! Trebuie să fie un hexapod straşnic! Doamne! Fă-l numai să coboare pe vârful nasului! Dacă mi-ar ajunge aici şi m-aş uita puţin şaşiu, poate că aş reuşi să-l văd şi să-mi dau seama din ce ordin, gen, specie sau varietate face parte!»

Astfel gândea vărul Benedict. Era însă un drum lung din creştetul capului său, destul de ţuguiat, până pe vârful nasului destul de lung şi el. Dar capricioasa insectă putea foarte bine să-şi aleagă şi alte drumuri, cum ar fi pe lângă urechi, sau spre ceafă; aceste drumuri ar fi îndepărtat-o de privirea savantului, fără a mai socoti că în orice clipă ar fi putut să-şi ia din nou zborul, să iasă din colibă, să se piardă în razele soarelui în care îşi petrecea viaţa, plecând spre zumzetul semenelor ei, care până la urmă aveau s-o atragă afară!

Vărul Benedict ştia toate acestea. Niciodată, în toată cariera lui de entomolog, nu trecuse prin clipe mai emoţionante. Un hexapod african, dintr-o specie, sau cel puţin dintr-o subvarietate nouă, era acolo, pe capul său, şi el nu-l putea identifica decât numai dacă gângania avea să se îndure să se apropie la mai puţin de o şchioapă de ochii lui.

Până la urmă, dorinţa vărului Benedict se împlini. După ce i se plimbă prin claia de păr ca pe un vârf de arbust sălbatic, gângania începu să coboare spre marginea frunţii. Vărul Benedict simţi crescând într-însul nădejdea că insecta se va aventura şi pe rădăcina nasului. Odată ajunsă acolo, de ce n-ar coborî şi spre vârf!

«Eu, în locul ei, aş coborî», îşi spunea savantul.

La drept vorbind, orice alt om în locul vărului Benedict şi-ar fi tras o scatoalcă puternică pe frunte, ca să omoare plicticoasa insectă sau măcar să o facă să zboare. Să simţi şase picioare care se plimbă pe pielea ta, fără a mai pomeni de primejdia de a fi muşcat, precum şi de teama de a nu alunga insecta printr-o mişcare involuntară – apoi aşa ceva e adevărat eroism! Spartanul care şi-a lăsat pieptul să-i fie sfâşiat de o vulpe, romanul care a ţinut jeratic în mână nu dăduseră dovadă de mai multă stăpânire de sine decât vărul Benedict, care de bună seamă că avea printre strămoşii săi şi pe aceşti doi eroi.

După ce se roti de vreo douăzeci de ori, insecta se hotărî să coboare pe nas. Când gângania stătu o clipă pe gânduri, vărul Benedict simţi că inima aproape încetează să-i mai bată. Va urca hexapodul spre frunte, sau va coborî pe nas?

Şi hexapodul coborî. Vărul Benedict îi simţi picioruşele păroase înaintând spre baza nasului. Insecta nu se abătu nici la dreapta, nici la stânga, ci rămase între cele două nări, care fremătau, adică drept la rădăcina acestui nas puţin coroiat, de savant, anume făcut parcă pentru a purta ochelari. Trecu apoi peste micul şanţ produs de întrebuinţarea neîncetată a acelui instrument optic,de a cărui lipsă suferea atât de mult bietul văr Benedict,şi poposi chiar la extremitatea apendicelui nazal.

Nu era loc mai bun pe care l-ar fi putut alege hexapodul. La distanţa aceea, ochii vărului Benedict, privind niţel cruciş, puteau să se aţintească asupra insectei ca focarele a două lentile.

— Dumnezeule mare! nu-şi putu reţine un strigăt vărul Benedict. E o manticoră! O manticoră buburoasă!

N-ar fi trebuit însă să strige, ci să se mulţumească doar să facă această constatare în gând. Dar n-ar fi însemnat oare să cerem prea mult înflăcăratului entomolog? Să ai pe vârful nasului o manticoră cu elitre mari, o insectă din tribul cicindeletelor, o mostră rară în colecţie, specifică regiunilor meridionale ale Africii, şi să nu scoţi un strigăt de admiraţie! Aşa ceva ar întrece puterile unui om!

Din nefericire, manticora auzi strigătul, urmat aproape imediat de un strănut care scutură apendicele pe care poposise insecta. Vărul Benedict se repezi s-o prindă, întinse mâna şi o închise brusc, dar nu reuşi să-şi apuce decât vârful nasului.

— Afurisit ghinion! strigă el.

După aceea, însă, dădu dovadă de un sânge rece extraordinar.

Ştia că manticora buburoasă zboară foarte încet, că mai mult merge decât zboară. Se lăsă aşadar în genunchi şi reuşi să descopere, la mai puţin de zece şchioape de ochiul său, punctul negru care aluneca repede într-o rază de soare. La drept vorbind, în poziţia aceasta putea să o studieze mai în voie. Dar cu nici un preţ nu trebuia să-i scape din vedere.

«Dacă aş încerca s-o prind, aş risca s-o strivesc, îşi spuse vărul Benedict. Nu! Mai bine s-o urmăresc şi s-o admir! Am tot timpul s-o prind!»

Se înşela oare vărul Benedict? Poate că da, poate că nu, dar iată-l de-a buşilea, scurmând ţărâna cu nasul, ca un câine de vânătoare adulmecând vânatul, şi urmărind de aproape frumosul hexapod. Peste o clipă era afară din colibă, sub soarele de amiază, şi după câteva minute se afla la poalele gardului care împrejmuia domeniul lui Alvez.

Nu cumva avea de gând manticora, odată ajunsă aici, să treacă dintr-o săritură dincolo de gard, punând un zid de netrecut între ea şi urmăritorul ei? Nu, hexapodul nu obişnuia să facă astfel de salturi, şi vărul Benedict o ştia prea bine. Continuă să se târască, deci, ca o şopârlă, fiind prea departe pentru a observa, entomologiceşte vorbind, insecta, dar destul de aproape pentru a observa punctul acela mare, mişcător, care mergea pe pământ.

Ajunsă lângă gard, manticora dădu peste gura unui şanţ subteran destul de adânc, care trecea chiar pe sub gard. Gângania nu şovăi nici o clipă, ci se strecură în această galerie subterană, căci îi place să caute locuri întunecate. Vărul Benedict crezu că o va pierde din vedere. Dar, spre marea lui surprindere, deschizătura era mai largă de două picioare, şanţul formând un fel de galerie, prin care corpul lung şi slab al savantului se putu furişa uşor. Urmărea cu o încordare atât de pătimaşă mişcările insectei, încât nu băgă de seamă că, târându-se astfel, trecea pe dedesubtul gardului. Într-adevăr, galeria stabilea o comunicaţie naturală între interior şi exterior. În mai puţin de un minut, vărul Benedict se afla dincolo de factorie. Dar nu-l interesa deloc acest lucru! Era cucerit cu totul de frumoasa gânganie, care parcă îl ducea de nas. Fără îndoială însă că manticora se plictisise de atâta drum pe pământ, căci îşi depărtă elitrele şi îşi desfăcu aripile. Vărul Benedict simţi primejdia şi, întinzând mâna, se pregăti să prindă insecta în podul palmei… când, frrr!… manticora îşi luă zborul.

Mare supărare! Noroc că manticora nu poate zbura prea departe! Vărul Benedict se ridică fără s-o scape din ochi şi se avântă pe urmele ei, cu palmele deschise…

Insecta îi zbura pe deasupra capului şi vajnicul nostru savant nu mai zărea decât un punct mare, negru, fără o formă precisă.

Oare manticora se va lăsa din nou pe pământ, după ce avea să descrie câteva cercuri la întâmplare în jurul capului ciufulit al vărului Benedict? Poate că da!

Din nefericire pentru nenorocosul savant, această parte a domeniului lui Alvez, situată la capătul de nord al târgului, se mărginea cu o pădure mare, care acoperea teritoriul Kazondei pe o suprafaţă de mai mulţi kilometri pătraţi. Dacă manticora ajungea în desişul copacilor şi dacă acolo începea să zboare din creangă în creangă, savantul ar fi fost nevoit să renunţe la orice nădejde de a o mai avea în faimoasa cutie de tinichea, în care ar fi figurat la loc de cinste, fiind cea mai preţioasă bijuterie.

Şi vai! Chiar aşa se întâmplă! Manticora se aşeză din nou pe pământ. Vărul Benedict, având de data aceasta neaşteptatul prilej de a o prinde, se năpusti imediat asupra ei, cu faţa în jos. Insecta însă nu mai mergea, ci se depărta cu sărituri mici.

Obosit, cu genunchii şi degetele de la mâini însângerate, vărul Benedict sări după ea. Braţele sale, cu palmele desfăcute, se întindeau când la dreapta, când la stânga, după cum punctul acela negru sărea când ici, când colo. S-ar fi spus că înoată la suprafaţa pământului încins, făcând gesturile pe care un înotător le face la suprafaţa apei.

Dar osteneală zadarnică! Mâinile sale frământau aerul fără să prindă nimic. Insecta îi scăpa mereu de parcă şi-ar fi bătut joc de el, până când, în cele din urmă, ajunsă în frunzişul verde, îşi luă din nou zborul, după ce mai întâi atinse urechea vărului Benedict cu bâzâitul foarte puternic şi parcă şi mai ironic al aripilor sale de coleopteră.

— Afurisită gânganie! strigă din nou vărul Benedict. Iar mi-a scăpat! Blestemat hexapod! Şi când te gândeşti că îţi rezervasem un loc de cinste în colecţie! Ei bine, nu! Nu te las cu una, cu două! Am să mă ţin scai de tine şi tot am să te prind!

Nenorocosul văr uită că, cu ochii săi miopi, nu putea să mai vadă manticora în frunziş. Dar nu-şi mai dădea seama ce se petrece cu el. Furia, necazul îl scoseseră din minţi. El şi numai el era de vină în toată întâmplarea! Dacă ar fi pus mâna de la început pe insectă, în loc s-o lase liberă, nimic din toate acestea nu s-ar mai fi întâmplat şi minunatul exemplar de manticoră africană, care poartă un nume de animal fabulos, cu cap de om şi trup de leu, s-ar afla acum în mâinile sale.

Vărul Benedict îşi ieşise din fire. Nici nu-i trecea prin minte că o întâmplare cu totul neprevăzută îi dăduse libertatea. Încă nu se dumerise că galeria prin care se strecurase răspundea de partea cealaltă a gardului şi că, deci, ieşise din curtea lui Alvez. El nu ştia decât că se găsea în pădure, iar pe sub copaci zbura o manticoră pe care voia să pună mâna cu orice preţ!

Iată-l, aşadar, alergând prin pădurea aceea deasă, fără să-şi dea măcar seama de ce face, închipuindu-şi pesemne că vede mereu preţioasa insectă şi bătând aerul cu braţele sale lungi, ca un păianjen gigant. Nu se întreba nici încotro merge, nici cum va găsi drumul la înapoiere, dacă bineînţeles se va mai înapoia. Se afundă astfel aproape un kilometru în pădure, fără să-i treacă prin minte că s-ar putea întâlni cu vreun băştinaş sau că ar putea fi atacat de vreo fiară sălbatică.

Deodată, trecând pe lângă un hăţiş, o făptură uriaşă se năpusti asupra lui. Pe urmă, aşa cum ar fi făcut şi vărul Benedict cu o manticoră, făptura aceea îl prinse cu o mână de ceafă, cu cealaltă de fundul pantalonilor şi, fără să-i dea răgaz să se dezmeticească, pieri cu el în desişul pădurii.

Nu mai încăpea nici o îndoială că vărul Benedict pierduse în ziua aceea cel mai bun prilej de a se putea numi cel mai fericit entomolog de pe toate cele cinci continente!