Capitolul XIX

S. V.

Cu o singură opintire a braţului său vânjos, Hercule cârmi piroga spre malul stâng. De altfel, în locul unde se alia luntrea, curentul nu era prea puternic, albia râului păstrându-şi înclinarea normală până aproape de cataractă. După cum s-a mai spus, era vorba de o desprindere bruscă a terenului, astfel că atracţia abisului nu se simţea decât cu trei-patru sute de picioare mai sus de cataractă.

Păduri înalte străjuiau malul stâng al fluviului. Nici o lumină nu răzbătea prin perdeaua deasă a frunzişului. Dick Sand privea cu spaimă ţinutul acesta locuit de canibalii de pe cursul inferior al lui Congo, ţinut pe care acum erau nevoiţi să-l străbată pe jos, deoarece luntrea n-ar mai fi putut urma cursul apei şi nici nu putea fi transportată dincolo de cataractă. O nouă şi grea lovitură pentru aceşti oameni, primită chiar în ajunul sosirii în aşezările portugheze. Totuşi, până acum se descurcaseră. Oare soarta nu-i va ajuta şi de aici înainte?

Piroga atinse în curând malul stâng al râului. Pe măsură ce se apropiau de ţărm, Dingo dădea semne ciudate de nelinişte şi în acelaşi timp de durere. Dick Sand, care nu-l mai slăbea din ochi, căci până şi cel mai mic lucru putea însemna o primejdie, se întreba dacă printre înalţii papiruşi de pe ţărm nu se ascundea vreo fiară sau vreun băştinaş, înţelese însă curând că animalul nu era stăpânit de un simţământ de furie.

— S-ar părea că plânge! se miră micul Jack, îmbrăţişându-şi câinele.

Dingo însă se smulse din braţele lui, sări în apă când luntrea se afla la vreo douăzeci de picioare de ţărm, se căţără pe malul înalt şi pieri în bălării. Nici Dick Sand, nici doamna Weldon, nici Hercule nu ştiau ce să creadă.

După câteva clipe, barca fu trasă la mal în mijlocul unei spume verzi de mătasea broaştei şi alte plante de apă. Câţiva pescăruşi scoaseră ţipete ascuţite, şi nişte bâtlani, albi ca neaua, îşi luară zborul. Hercule legă zdravăn piroga de un trunchi de manghier. Se urcară apoi cu toţii pe ţărm, deasupra căruia se aplecau crengile copacilor înalţi. Nici o potecă nu brăzda pădurea. Totuşi, stratul de muşchi care acoperea pământul era bătătorit pe alocuri, dovedind că locul acesta fusese călcat de curând fie de fiare sălbatice, fie de băştinaşi.

Dick Sand, cu puşca încărcată, şi Hercule, cu securea în mână, nu făcură nici zece paşi şi dădură peste Dingo. Câinele adulmeca mereu cu botul în pământ, căutând o urmă şi lătrând din când în când. Parcă o presimţire tainică îl atrăsese în această parte a ţărmului. Altă presimţire îl atrăgea acum spre inima pădurii. Faptul acesta era vădit pentru toţi.

— Luaţi seama! atrase Dick Sand atenţia celorlalţi. Doamnă Weldon, domnule Benedict, Jack,nu vă depărtaţi! Fii cu băgare de seamă, Hercule!

În clipa aceea, Dingo înălţă capul şi, sărind în jurul lor, îi îndemnă să-l urmeze. Peste câteva clipe, doamna Weldon şi însoţitorii ei îl ajunseră din urmă la rădăcina unui sicomor pierdut în desişul pădurii.

Acolo se afla o cocioabă dărăpănată, cu scândurile desprinse, înaintea căreia Dingo scheuna jalnic.

— Cine e acolo? strigă Dick Sand, intrând în cocioabă.

Doamna Weldon împreună cu ceilalţi îl urmară. Pe jos se vedeau oseminte omeneşti, albite sub acţiunea decolorantă a aerului.

— Un om a murit în această cocioabă! rosti doamna Weldon.

— Dingo l-a cunoscut pe omul acesta! adăugă Dick Sand. Trebuie să fi fost stăpânul lui! Priviţi!

Dick Sand arătă spre trunchiul sicomorului din fundul colibei. Pe trunchi se vedeau două litere mari, roşii, aproape şterse, dar care încă se mai puteau citi. Dingo pusese laba dreaptă pe trunchi şi părea că le arată literele.

— S. V.! citi Dick Sand. Aceleaşi litere pe care Dingo le-a recunoscut dintre toate celelalte. Iniţialele pe care le poartă pe zgardă…!

Nu sfârşi bine vorbele acestea şi se aplecă să ridice o cutiuţă de aramă coclită, azvârlită într-un ungher al colibei. Deschise cutia şi din ea căzu o bucată de hârtie, pe care Dick citi aceste cuvinte:

Asasinat… jefuit de călăuza mea Negoro…

3 decembrie 1871… aici… la 120 mile de coastă…

Dingo!… Ajutor…!

S. Vernon.

Biletul lămurea întreaga taină. Samuel Vernon, plecat cu câinele său Dingo să exploreze centrul Africii, îl avusese călăuză pe Negoro! Banii pe care îi avea asupră-i aţâţaseră lăcomia ticălosului, care hotărâse să pună mâna pe ei. Exploratorul francez, ajuns pe ţărmul fluviului Congo, se adăpostise în coliba aceasta şi, tot acolo, fusese atacat, jefuit, părăsit… După făptuirea acestei fărădelegi, Negoro se grăbise să părăsească aceste locuri şi căzuse în mâinile portughezilor. Identificat drept unul din agenţii neguţătorului de sclavi Alvez, Negoro fusese transportat la Sf. Paul de Loanda şi condamnat să-şi sfârşească zilele într-una din închisorile coloniei. Se ştie că izbutise să evadeze, după care ajunsese în Noua Zeelandă şi se îmbarcase pe Pilgrim, spre nenorocirea tuturor celor care se aflau la bord. Dar ce se întâmplase după făptuirea crimei? Uşor de închipuit! Nenorocitul Vernon, înainte de a muri, avusese timp să scrie biletul, care, împreună cu dala şi cu motivul crimei, dădea numele criminalului. Biletul îl închisese în aceeaşi cutie în care de bună seamă se aflaseră banii. Apoi, cu o ultimă sforţare, trăsese cu degetul însângerat, ca o inscripţie pe mormânt, iniţialele numelui său… Dingo trebuie să fi stat multe zile în faţa celor două litere roşii. învăţase să le cunoască. Şi n-avea să le uite niciodată! Pe urmă, întors la ţărm, fusese luat de căpitanul de pe Waldeck, ca apoi, pe bordul lui Pilgrim, să-l găsească pe Negoro. În timpul acesta, osemintele călătorului albeau în inima unei păduri din Africa centrală. Şi numai câinele lui îşi mai amintea de dânsul.

Dick Sand şi Hercule se pregăteau să înmormânteze rămăşiţele lui Samuel Vernon, când Dingo, scoţând un urlet furios, se năpusti afară din colibă. Îndată după aceea, auziră în apropiere ţipete de spaimă. Pesemne că cineva fusese atacat de puternicul animal. Hercule, ca şi Dingo, se năpusti afară din colibă. Dick Sand, doamna Weldon. Benedict îl urmară şi-l văzură aruncându-se asupra unui om, care se zvârcolea pe jos, zdravăn înşfăcat de gât de colţii înfricoşători ai câinelui.

Era Negoro.

În drum spre gurile Zairului, înainte de a se îmbarca pentru America, ticălosul îşi lăsase însoţitorii în urmă şi venise chiar la locul unde îl asasinase pe călătorul care avusese încredere în el. Fără îndoială că nu tăcuse asta fără vreun motiv temeinic, motiv pe care-l înţeleseră cu toţii când văzură câţiva pumni de galbeni francezi strălucind într-o groapă de curând săpată la rădăcina unui copac. Era vădit că, după făptuirea crimei şi înainte de a cădea în mâinile portughezilor, Negoro îşi ascunsese prada, cu gândul de a se înapoia cândva pentru a o ridica. Tocmai se pregătea să pună mâna pe tot aurul acela, când Dingo, simţindu-l prin apropiere, îl căută şi îşi înfipse colţii în gâtul lui. Luat prin surprindere, nemernicul trăsese cuţitul şi lovise câinele, în clipa când Hercule se năpustise asupra lui, strigând:

— A, tâlharule! În sfârşit, pot să te sugrum!

Era însă prea târziu! Portughezul nu mai dădea semne de viaţă. Fusese pedepsit – de o justiţie imanentă, s-ar putea spune – chiar pe locul unde făptuise crima. Dar credinciosul animal primise o lovitură de moarte. Târându-se până la colibă, veni să moară pe acelaşi loc unde murise şi Samuel Vernon.

Hercule îngropă adânc rămăşiţele exploratorului, iar Dingo, plâns de toţi, fu aşezat în aceeaşi groapă cu stăpânul său.

Dacă Negoro murise, în schimb indigenii care îl însoţiseră de la Kazonde nu puteau fi prea departe. Văzând că nu se mai înapoiază, cu siguranţă că aceştia aveau să-l caute pe malul fluviului. Această împrejurare însemna o mare primejdie.

Dick Sand şi doamna Weldon se sfătuiră asupra celor ce aveau de făcut, fiindcă nu se mai putea pierde nici o clipă.

Asupra unui singur lucru nu mai aveau nici o îndoială, şi anume că fluviul pe care călătoriseră era Congo, fluviul pe care indigenii îl numesc Kwango sau Ikutu ya Kongo, şi căruia la o anumită longitudine i se spune Zair, iar la alta, Lualaba. Era artera aceea mare care străbate Africa centrală şi căreia eroicul Stanley îi dăduse numele glorios de «Livingstone», nume pe care geografii l-ar fi putut tot atât de bine înlocui cu acela al lui Stanley.

Dar dacă nu mai încape nici o îndoială în ceea ce priveşte identitatea fluviului, în schimb biletul exploratorului francez dovedea că gurile de vărsare se aflau, socotind de la locul acesta, la o depărtare de mai bine de o sută douăzeci de mile. Din nefericire, pe toată această porţiune, fluviul nu mai era navigabil. Uriaşe căderi de apă, pesemne cataractele de la Ntamo, făceau cu neputinţă folosirea unei bărci. Trebuiau deci să continue călătoria pe unul din cele două maluri,cel puţin până ce vor trece de cataractă, ceea ce însemna că mai aveau de mers o distanţă de o milă sau două. Pe urmă vor putea să-şi construiască o nouă plută, pe care să se lase din nou purtaţi în voia curentului…

— Aşadar, nu ne mai rămâne altceva de făcut, încheie Dick Sand, decât să hotărâm dacă ne vom continua călătoria pe malul stâng, unde ne aflăm, sau pe cel drept. Pe amândouă le socotesc la fel de primejdioase, dat fiind că şi pe unul şi pe celălalt riscăm să dăm peste indigeni. Totuşi, pe malul acesta se pare că primejdia e mai mare, deoarece putem să ne întâlnim şi cu însoţitorii lui Negoro.

— Să trecem atunci pe malul celălalt, hotărî doamna Weldon.

— Să fie cumva acesta un drum mai uşor? şovăi Dick Sand. Fără îndoială că drumul cel mai indicat spre gurile de vărsare ale fluviului Congo este pe malul stâng, deoarece pe acesta l-a ales Negoro. Oricum, noi nu putem alege. Dar înainte de a trece pe celălalt ţărm, trebuie să ştiu dacă vom putea coborî până mai jos de cataracte.

Procedând în felul acesta, tânărul marinar dădea dovadă de multă înţelepciune şi spirit de prevedere. Fără să mai piardă vremea, Dick Sand trecu la îndeplinirea planului său.

În locul acela, fluviul nu era mai lat de trei-patru sute de picioare, distanţă pe care tânărul marinar, obişnuit să mânuiască o barcă, o putea străbate cu uşurinţă. Doamna Weldon, Jack şi vărul Benedict urmau să rămână pe ţărm, sub paza lui Hercule, până la înapoierea lui Dick Sand. După ce luară toate aceste măsuri de prevedere şi Dick Sand se pregăti să pornească, doamna Weldon îi spuse:

— Nu te temi că ai să fii târât spre cataractă, Dick?

— Nu, doamnă Weldon. Am să ajung pe celălalt mal cu vreo patru sute de picioare mai sus de ea.

— Dar pe malul celălalt…?

— N-am să mă dau jos din luntre dacă am să simt cea mai mică primejdie.

— Ia-ţi puşca.

— Bine, am s-o iau. Dar nu-mi duceţi grija!

— Poate că ar fi mai bine să te însoţim şi noi, adăugă doamna Weldon, având parcă o presimţire.

— Nu… E mai bine să mă duc singur… răspunse Dick Sand. E necesar, pentru binele tuturor! în mai puţin de un ceas sunt înapoi! Hercule, fii cu băgare de seamă!

Şi după aceste cuvinte, Dick Sand împinse piroga în larg, îndreptându-se spre celălalt ţărm al Zairului. Doamna Weldon şi Hercule, ascunşi printre tulpinile papiruşilor, îl urmăreau cu privirea. Ajunse în curând în mijlocul fluviului. Curentul, deşi nu prea puternic, era totuşi ceva mai repede din pricina cataractei.

La patru sute de picioare înaintea cataractei, vuietul puternic al apelor umplea văzduhul şi o bură subţire, purtată de vântul dinspre apus, ajungea până la tânărul elev-marinar. Dick Sand se înfiora gândindu-se că, dacă în noaptea trecută n-ar fi stat de veghe, luntrea târâtă de curent s-ar fi putut prăbuşi în adâncul cataractei, de unde valurile n-ar mai fi scos la suprafaţă decât nişte cadavre. Dar acum primejdia fusese înlăturată. Mânuită cu dibăcie, piroga îşi continua drumul spre ţărm, menţinându-şi direcţia puţin pieziş faţă de cursul apei. În mai puţin de un sfert de oră, Dick Sand ajunse la ţărm şi se pregăti să debarce.

În clipa aceea însă izbucniră nişte urlete şi vreo zece indigeni se năpustiră asupra acoperişului de ierburi care ascundea luntrea. Erau indigenii din satul lacustru. Timp de opt zile merseseră la vale pe malul drept al râului. Sub acoperişul de ierburi smulse de stâlpii colibelor lor, îi zăriseră pe fugari şi, de bună seamă. Îşi tăcuseră socoteala că prada nu le putea scăpa, dat fiind că mai devreme sau mai târziu căderile de apă îi vor sili pe aceşti nenorociţi din luntre să debarce pe un mal sau altul.

Dick Sand se socoti pierdut. Se întreba însă dacă sacrificiul vieţii sale nu i-ar putea salva pe prietenii săi. Fără să-şi piardă cumpătul, în picioare în partea dinainte a pirogii, cu degetul pe trăgaciul puştii, el îi ţinea la respect pe atacanţi.

Totuşi, aceştia reuşiseră să smulgă acoperişul de ierburi, sub care bănuiau că se ascund şi alte victime. Când se încredinţară însă că tânărul elev-marinar era singur, fură cuprinşi de o furie care se manifestă prin urlete înspăimântătoare. Un băieţandru de cincisprezece ani la zece oameni! Deodată, unul dintre indigeni se ridică şi întinse braţul spre malul stâng. Doamna Weldon şi însoţitorii ei urmăriseră cele petrecute. Neştiind cum ar putea veni în ajutorul lui Dick Sand, părăsiseră adăpostul lor şi ieşiseră la ţărm. Uitând situaţia în care se găsea, Dick Sand îşi frământa mintea să găsească un mijloc prin care să-i poată salva.

Sălbaticii împinseră luntrea în larg, cu gând să treacă pe celălalt mal. Sub ameninţarea puştii, nu cutezau să se repeadă la tânărul marinar, cunoscând efectele armelor de foc. Dar unul dintre ei, apucând vâsla care servea drept cârmă şi mânuind-o cu pricepere, întoarse luntrea spre malul celălalt. În câteva minute se apropiară la o sută de picioare de malul stâng.

— Fugiţi! strigă Dick Sand doamnei Weldon. Fugiţi!

Dar nici doamna Weldon, nici Hercule nu se clintiră. S-ar fi spus că picioarele le erau înţepenite în pământ. Să fugă! La ce bun, când în mai puţin de o oră urmăritorii i-ar fi ajuns!

Dick Sand înţelese. Atunci se ivi ideea salvatoare pe care o căutase cu atâta înfrigurare. întrevăzu mijlocul de a-i salva pe toţi aceia pe care-i iubea, sacrificându-şi el viaţa!… Nu şovăi nici o clipă!

— Dumnezeu să le ajute şi să se milostivească şi de mine! Murmură el.

În aceeaşi clipă, Dick Sand îndreptă puşca spre băştinaşul care mânuia cârma şi trase. Vâsla, sfărâmată de glonte, zbură în ţăndări. Atacanţii scoaseră un urlet de groază. Lipsită de cârmă, luntrea plutea acum în voia curentului, care o târa la vale cu o viteză din ce în ce mai mare. În câteva clipe ajunse la mai puţin de o sută de picioare de cataractă.

Cei de pe ţărm înţeleseră intenţia lui Dick Sand. Tânărul marinai încerca să-şi salveze prietenii, aruncându-i pe urmăritori, odată cu el însuşi, în prăpastie. Micul Jack şi mama sa, îngenuncheaţi pe mal, îi trimiteau un ultim rămas bun. Braţul acum neputincios al lui Hercule se întindea spre tânărul său prieten!… în clipa aceea, indigenii, socotind că înotând vor putea ajunge la ţărm, se aruncară în apă. Sărind din piroga care se răsturnă din pricina mişcărilor lor.

Dick Sand nu-şi pierdu cumpătul în faţa morţii care îl pândea de. aproape. O ultimă idee salvatoare îi străfulgeră atunci prin minte.

Luntrea aceea, care plutea răsturnată, putea însemna salvarea lui. Într-adevăr, două primejdii îl pândeau din clipa în care avea să se prăbuşească în cataractă: asfixierea prin cădere sau înecul. Dar această cocă răsturnată era ca un fel de cutie, în care poate că va reuşi să-şi ţină capul deasupra apei. În acelaşi timp ea l-ar feri şi de sufocare, căci, căzând în gol, n-ar mai fi putut respira din pricina vitezei cu care s-ar fi prăbuşit. În aceste condiţii părea posibil să scape şi de sufocare şi de înec, chiar în mijlocul unei Niagare.

Toate aceste gânduri trecură ca un fulger prin mintea lui Dick Sand. Cu o mişcare instinctivă, se agăţă de banca prinsă de marginile bărcii şi, la adăpost sub coca răsturnată, se strădui să-şi ţină capul deasupra apei. Târât de curentul puternic, tânărul elev-marinar simţi cum se prăbuşeşte aproape vertical…

Piroga se afundă în prăpastia pe care apele o săpaseră la picioarele cataractei şi ieşi apoi din nou la suprafaţă. Dick Sand, înotător priceput, înţelese că salvarea depinde acum de vigoarea braţelor sale…

În mai puţin de un sfert de oră ajunse pe malul stâng, unde-i găsi pe doamna Weidon, micul Jack şi vărul Benedict aduşi în grabă acolo de Hercule.

Dar urmăritorii dispăruseră în vâltoarea apelor. Ei nu fuseseră ocrotiţi ca Dick Sand de barca răsturnată, aşa că încetaseră să mai trăiască înainte de a fi atins adâncimile. Cadavrele lor aveau să se zdrobească de stâncile ascuţite, de care se izbeau spumegând apele fluviului, mai la vale de cataractă.