Capitolul XX

ÎNCHEIERE.

După două zile, la 20 iulie, doamna Weldon şi însoţitorii ei dădură peste o caravană care se îndrepta spre Emboma – orăşel aflat la vărsarea fluviului Congo. De data aceasta, însă, caravana nu era alcătuită din neguţători de sclavi, ci de paşnici negustori portughezi, care se îndeletniceau cu comerţul de fildeş.

Fugarii fură primiţi cu multă bucurie, şi ultima parte a călătoriei lor se desfăşură în condiţii mulţumitoare.

Întâlnirea cu această caravană fusese de-a dreptul o milostivire a Cerului. Dick Sand n-ar mai fi putut să continue călătoria la vale cu pluta, pe apele Zairului. De la cataracta Ntamo şi până la Yellala, fluviul era plin de praguri şi cataracte. Stanley a numărat şaizeci şi două, şi nici o ambarcaţiune n-ar fi fost în stare să le înfrunte. Peste patru ani, tot aici, la gurile fluviului Congo, neîntrecutul explorator avea să dea ultima din cele treizeci şi două de bătălii pe care le-a avut cu indigenii. Iar puţin mai la sud, la cataractele de la Mbelo, avea să scape ca prin minune de la moarte.

La 11 august, doamna Weldon, Dick Sand, Jack, Hercule şi vărul Benedict sosiră la Emboma, unde domnii Motta Viega şi Harrisson îi primiră cu o generoasă ospitalitate. Un vapor era gata de plecare spre istmul Panama. Doamna Weldon şi însoţitorii ei se îmbarcară şi ajunseră cu bine pe pământul american.

O telegramă expediată la San Francisco îl înştiinţa pe James W. Weldon de întoarcerea neaşteptată a soţiei şi a fiului său, pe care până atunci zadarnic îi căutase pretutindeni pe unde bănuia că ar fi putut naufragia Pilgrim.

În sfârşit, la 25 august, trenul îi aduse pe naufragiaţi în capitala Californiei. Vai! Dacă bătrânul Tom şi tovarăşii săi ar fi fost cu ei…!

Ce să mai spunem acum despre Dick Sand şi despre Hercule? Unul deveni fiul, celălalt prietenul familiei Weldon. James Weldon ştia tot ce datorează tânărului elev-marinar, tot ce datorează bravului negru. Pe de altă parte, era fericit că Negoro nu ajunsese până la el. Fără îndoială că, pentru a-şi răscumpăra soţia şi fiul, James Weldon n-ar fi şovăit să-şi sacrifice întreaga avere şi să pornească spre coasta Africii, unde nu se ştie la câte alte ticăloşii s-ar mai fi putut aştepta din partea lui Negoro.

Acum, câteva vorbe şi despre vărul Benedict. Chiar în ziua sosirii sale, savantul, după ce strânse mâna lui James W. Weldon, se închise în biroul său, aşternându-se la lucru ca şi cum ar fi continuat o frază întreruptă în ajun. Îşi pusese în gând să scrie o lucrare monumentală asupra lui «hexapodes benedictus», operă de bază a ştiinţei entomologice. Acolo, în biroul său tapisat cu insecte, vărul Benedict găsi în primul rând o lupă şi nişte ochelari… Dar vai! Ce strigăt de desperare scoase când cercetă cu ajutorul acestor instrumente optice unicul exemplar pe care-l adusese din Africa! «Hexapodes benedictus» nu era un hexapod! Era un biet păianjen ca toţi păianjenii! Şi dacă nu avea decât şase picioare în loc de opt, apoi aceasta se datora faptului că-i lipseau cele două picioare din faţă. Şi dacă îi lipseau, apoi aceasta se datora faptului că Hercule, atunci când îl prinsese, i le rupsese din greşeală. Dar această mutilare îl reducea pe aşa-zisul «hexapodes benedictus» la situaţia unui biet invalid, înglobându-l în clasa arahnidelor celor mai banale – lucru de care vărul Benedict nu-şi putuse da seama din capul locului din pricina miopiei. De supărare, vărul Benedict se îmbolnăvi, dar din fericire se însănătoşi curând.

Trei ani mai târziu, când micul Jack împlinise opt ani, Dick Sand îl ajuta să-şi facă lecţiile, deşi propriile sale studii îi dădeau destul de furcă. Într-adevăr, de cum pusese piciorul pe continent, elevul-marinar se aşternuse pe învăţătură cu multă râvnă şi parcă cu un fel de remuşcare: remuşcarea omului pe care lipsa de cunoştinţe îl pusese în situaţia de a nu putea face faţă obligaţiilor luate.

— Trebuie să recunosc, repeta adeseori Dick Sand, că dacă pe bordul lui Pilgrim aş fi ştiut tot ceea ce trebuie să ştie un marinar, multe nenorociri ar fi putut fi evitate.

La împlinirea celor 18 ani, el îşi termină studiile de hidrografie şi, cum primi în mod cu totul excepţional un brevet de absolvire, i se dădu comanda unui vas aparţinând firmei James W. Weldon.

Iată unde ajunsese, prin purtarea sa, prin munca şi străduinţele sale, micul orfan găsit pe limba de nisip din golfuleţul Sandy-Hook. Deşi foarte tânăr, se bucura de dragostea şi, s-ar putea spune, şi de respectul tuturor. Dar simplitatea şi modestia lui, care i se păreau ceva firesc, îl ajutară să nu ajungă un înfumurat. Nici prin minte nu-i trecea că dârzenia, curajul şi isteţimea de care dăduse dovadă în grelele încercări prin care trecuse făcuseră din el un erou.

Îl muncea totuşi un gând. În scurtul răgaz pe care i-l îngăduiau studiile, se gândea la bătrânul Tom, la Bat, la Austin, la Acteon. Se socotea răspunzător de nenorocirea acestora. De altfel, faptul era o pricină de mâhnire şi pentru doamna Weldon. Nu-i de mirare, deci, că James Weldon, Dick Sand şi Hercule au pus să se răscolească cerul şi pământul pentru a da de urma lui Tom şi a tovarăşilor săi. Şi în cele din urmă, datorită agenţilor de legătură pe care cunoscutul armator îi avea pretutindeni, îi descoperiră în Madagascar, unde sclavia nu fusese încă desfiinţată.

Dick Sand era gata să-şi jertfească micile sale economii ca să-şi răscumpere prietenii, dar James Weldon era de altă părere. Unul dintre agenţii săi duse totul la bun sfârşit şi, într-o bună zi, la 15 noiembrie 1877, patru negri băteau la uşa locuinţei familiei Weldon. Erau bătrânul Tom, Bat, Acteon şi Austin. Oamenii aceştia cumsecade, după ce scăpaseră de atâtea primejdii, erau cât pe aci să fie înăbuşiţi în ziua aceea de îmbrăţişările prietenilor lor.

Dintre toţi cei pe care Pilgrim îi azvârlise pe coasta plină de primejdii şi nenorociri a Africii, nu mai lipsea decât sărmana Nan. Dar bătrâna femeie de serviciu nu mai putea fi înviată, aşa cum nu mai putea fi înviat nici Dingo. Era însă o adevărată minune că numai două fiinţe pieriseră în împrejurările acelea nenorocite.

În ziua aceea a fost mare sărbătoare în casa negustorului californian. Cel mai cald cuvânt de laudă a fost cel rostit de doamna Weldon în cinstea lui Dick Sand, «căpitan la cincisprezece ani»!

SFÂRŞIT