Capitolul XVIII

DIFERITE ÎNTÂMPLĂRI.

Timp de opt zile, piroga continuă să plutească,dusă la vale de curent. Nici o întâmplare deosebită nu veni să tulbure călătoria. Pe o întindere de câteva mile, apele râului scăldau marginile unei păduri minunate: apoi, despuiat de aceşti arbori frumoşi, ţinutul începea să facă loc junglei, a cărei întindere nu putea fi cuprinsă cu privirea.

Dacă în această regiune nu se găseau băştinaşi – lucru de care lui Dick Sand nici prin minte nu-i trecea să se plângă – în schimb mişunau tot felul de animale. Zebre care se hârjoneau pe ţărmuri, cerbi şi un soi de antilope, numite «caamas», dispăreau odată cu venirea nopţii, când locul lor era luat de leoparzi, ale căror răcnete răsunau până departe, şi chiar de lei care alergau prin hăţişul înalt.

Până acum, fugarii n-avuseseră nimic de suferit din partea acestor fiare sălbatice, care mişunau prin păduri şi ape. Totuşi, în fiecare zi, de obicei după-amiază, Dick Sand apropia luntrea de unul din maluri, alegea cu grijă un loc pentru debarcare şi cerceta apoi tufişurile de pe ţărm.

Trebuiau să-şi procure hrana de fiecare zi, iar prin ţinuturile acestea fără plante cultivate de om nu-ţi puteai pune nădejdea în manioc, mei, porumb şi nici în fructele care alcătuiesc hrana vegetală a triburilor băştinaşe. Aceste vegetale nu creşteau aici decât în stare sălbatică şi deci nu erau bune de mâncat. Dick Sand era nevoit să vâneze, deşi detunătura puştii ar fi putut duce la vreo întâlnire neplăcută.

Focul îl făcea frecând un beţişor răşinos de o bucată de lemn de smochin sălbatic, după obiceiul indigenilor, sau chiar după cel al maimuţelor, pentru că se pare că unele gorile se folosesc de acelaşi mijloc ca să aprindă focul. Apoi frigeau câteva hălci de carne de cerb sau antilopă, împrospătându-şi proviziile pentru câteva zile. În ziua de 4 iulie, Dick Sand izbuti să omoare dintr-un singur foc un «poku», aşa că făcură rost de carne pentru mai multe zile în şir. Era un animal de cinci picioare, cu coarne lungi, inelate, cu părul de culoare gălbui-roşcată, presărat cu mici pete lucioase, cu pântecele alb. Carnea acestui animal era foarte bună la gust. Punând la socoteală coborârile pe ţărm făcute aproape în fiecare zi, precum şi ceasurile de odihnă în timpul nopţii, desigur că drumul străbătut până la 8 iulie nu putea fi socotit la mai mult de o sută de mile. Era totuşi foarte mult, şi Dick Sand începuse să se întrebe până unde oare avea să-i ducă râul acesta nesfârşit, care, deşi primise apele câtorva mici afluenţi, nu devenea mai mare.

Numai cursul lui se modificase, părăsindu-şi direcţia nordică şi cotind spre nord-vest.

Oricum, nul acesta le dădea o bună parte din hrană. Liane lungi, pe care prindeau spini în chip de undiţă, le dădeau putinţa să pescuiască peşti delicioşi ca «sangikas» – care, dacă sunt afumaţi, pol fi transportaţi în toată regiunea – «usakas» – peşti negri destul de preţuiţi – «monde» – cu capul lat şi ale căror gingii, în loc de dinţi, sunt prevăzute cu nişte firişoare de păr aspre ca o perie – mici «daga-las» – cărora le place să trăiască în apele repezi, asemănători întru-câtva cu peştii numiţi «whitebaits», din Tamisa.

În ziua de 9 iulie, Dick Sand dădu dovadă de mult sânge rece. Se găsea singur pe ţărm, pândind un cerb ale cărui coarne se vedeau deasupra unui desiş. Glontele tocmai pornise, când, de la vreo treizeci de paşi depărtare, se năpusti un al doilea vânător, înfricoşător la vedere, venind să-şi ceară prada la care de bună seamă că nu voia să renunţe. Era un leu uriaş, dintre cei numiţi de indigeni «karamos», nu din specia leilor fără coamă, numiţi «leii din Nyassi». Fiara era înaltă – peste cinci picioare; era, într-adevăr, un exemplar rar. Dintr-o săritură, leul se aruncă asupra cerbului culcat la pământ de glontele lui Dick Sand. Biata făptură, în care încă mai pâlpâia viaţa, se zbătea mugind jalnic sub laba cumplitei fiare.

Dick Sand n-avusese timp să-şi încarce din nou arma. Leul îl zărise din primul moment, dar se mulţumi deocamdată să-l privească. Dick Sand se dovedi destul de stăpân pe sine pentru a nu face nici o mişcare, îşi aminti că în asemenea împrejurări, pentru a-ţi salva viaţa, cel mai bun lucru este să stai nemişcat. Nu încercă să-şi încarce arma şi nici măcar să fugă. Leul continua să-l privească ţintă cu ochii săi de pisică, roşii şi strălucitori. Şovăia între cele două prăzi, cea care i se zbătea sub labe şi cea care nu se clintea. Dacă cerbul nu s-ar fi zvârcolit în ghearele lui, Dick Sand ar fi fost pierdut. Trecură, aşa, două minute. Leul se uită la Dick Sand şi Dick Sand se uită la leu, fără măcar să clipească. În cele din urmă, înşfăcându-şi prada cu fălcile-i puternice, cu aceeaşi uşurinţă cu care un câine ar fi înşfăcat un iepure, leul dispăru în desiş, lovind cu coada sa vânjoasă crengile arbuştilor.

Dick Sand mai rămase câteva clipe nemişcat, apoi se grăbi să plece. Ajunse din nou la tovarăşii săi de drum, dar nu le spuse nimic despre primejdia din care scăpase datorită stăpânirii de sine. Dacă în loc de a pluti la vale pe apele râului acestuia repede fugarii ar fi fost nevoiţi să străbată câmpiile şi pădurile locuite de asemenea fiare, poate că niciunul dintre naufragiaţii de pe Pilgrim nu ar mai fi fost în viaţă.

Dar dacă ţinutul acesta era acum nelocuit, nu fusese totdeauna aşa. Adeseori, pe unele văi ale terenului puteai da peste urme de sate părăsite. Un călător obişnuit să străbată regiunile acestea, aşa cum tăcuse David Livingstone, nu s-ar fi lăsat înşelat. La vederea înaltelor garduri vii alcătuite din copaci,care odinioară împrejmuiseră îngrămădirea colibelor de stuf, a câte unui smochin singuratic în mijlocul unui loc îngrădit, exploratorul ar fi putut afirma, fără primejdia de a fi dezminţit, că nu cu mult în urmă fuseseră aici aşezăminte omeneşti, dar că, după obiceiurile băştinaşilor, moartea vreunei căpetenii fusese de ajuns pentru a-i face pe locuitori să-şi părăsească locuinţele, mutându-se într-altă parte a ţinutului. Poate că pe ţărmurile acestui râu triburile îşi făcuseră locuinţele sub pământ, întocmai ca în alte ţinuturi ale Africii. De aceea, Dick hotărî să nu mai debarce decât atunci când era neapărată nevoie şi numai după ce-l sili pe Hercule să-i promită că la cea mai mică alarmă va împinge piroga spre larg. Curajosul negru făgăduise, dar ori de câte ori Dick Sand punea piciorul pe pământ, cu mare greutate reuşea să-şi ascundă faţă de doamna Weldon îngrijorarea care-l chinuia.

În seara de 10 iulie, fură nevoiţi să sporească măsurile de prevedere. Pe ţărmul drept se ridica un sat de locuinţe lacustre. Albia, ceva mai largă, a râului formase acolo un fel de heleşteu, ale cărui ape scăldau vreo treizeci de colibe construite pe nişte stâlpi de lemn. Cursul apei cotea pe dedesubtul acestor colibe. Luntrea era nevoită să treacă tot pe acolo, deoarece partea stângă a râului, presărată cu stânci, nu era navigabilă.

Satul era locuit. Câteva focuri licăreau sub acoperişuri şi se auzeau glasuri, semănând mai degrabă a răgete. Dacă, din nefericire, năvoadele ar fi fost întinse ca de obicei între stâlpi, desigur că piroga, încercând să-şi croiască un drum, ar fi atras atenţia locuitorilor colibelor.

Dick Sand stătea în faţă, dând îndrumări în şoaptă şi străduindu-se să ocolească stâlpii mâncaţi de apă. Era o noapte senină şi se vedea destul de bine pentru a conduce piroga, dar şi pentru a putea fi văzuţi de băştinaşi.

Urmară câteva clipe de groază. Doi băştinaşi vorbeau tare, stând ghemuiţi pe nişte bârne chiar la suprafaţa apei, printre care curentul împingea barca; direcţia acesteia nu putea fi schimbată, deoarece acolo locul de trecere era foarte strâmt. Oare n-au să observe oamenii aceştia luntrea şi să trezească apoi tot satul cu strigătele lor? Mai aveau de străbătut cel mult o sută de picioare, când Dick Sand îi auzi pe cei doi indigeni vorbind parcă cu mai multă însufleţire. Îşi arătau unul altuia grămada aceea de ierburi plutitoare, care se apropia ameninţând să sfâşie plasele de liane de-abia întinse. Se zoreau acum să le ridice, chemându-şi totodată prin strigăte tovarăşii în ajutor. Alţi cinci sau şase negri se lăsară să lunece de-a lungul stâlpilor şi se aşezară călare pe bârnele care legau stâlpii unul de altul, zbierând şi făcând o larmă de neînchipuit.

În pirogă, în schimb, domnea o linişte deplină, întreruptă doar de ordinele lui Dick Sand, rostite în şoaptă; nici o mişcare, afară de cea făcută de braţul lui Hercule care mânuia cârma. Uneori, Dingo mârâia înfundat şi atunci Jack îi prindea botul cu mânuţele sale şi-l ţinea strâns. Pe toată întinderea nu se auzea decât şopotul apei despicată de stâlpi, iar din colibele lacustre, răcnetele locuitorilor.

Între timp, indigenii se zoreau să ridice năvoadele. Dacă izbuteau s-o facă la timp, luntrea putea trece nestingherită; altminteri avea să se încurce în ele şi toţi acei care se găseau în ea ar fi fost pierduţi! Orice încercare de a schimba direcţia sau de a opri ar fi fost zadarnică, dat fiind că tocmai în locul acela malurile erau apropiate şi deci râul curgea mai repede.

În mai puţin de un minut, piroga ajunse între stâlpi. Printr-un noroc nemaipomenit, indigenii izbutiseră cu o ultimă sforţare să ridice năvoadele. Dar, aşa cum se temuse Dick Sand, în trecere pe dedesubtul colibelor, o parte din acoperişul de ierburi al ambarcaţiunii fusese smuls. Unul dintre indigeni scoase un strigăt. Avusese oare timp să zărească ce se ascundea sub acoperişul acela şi dăduse de veste tovarăşilor săi?… Se prea poate…!

Dar Dick Sand şi ai săi nu mai puteau fi ajunşi din urmă: peste câteva clipe, împinşi de curentul transformat aici într-un adevărat torent, satul lacustru dispăru din văzul lor.

— Spre malul stâng! porunci prevăzător Dick Sand. Albia a devenit din nou navigabilă!

— Spre malul stâng! repetă Hercule, şi împinse cârma cu braţul său vânjos.

Dick Sand trecu lângă el scrulând întinderea apei pe care luna o lumina din plin. Nu zări nici o luntre pornită în urmărirea lor. Poate că indigenii aceia nici n-aveau luntre. Nici în dimineaţa următoare nu zăriră vreun indigen ivindu-se pe râu sau pe maluri. Cu toate acestea, ca o măsură de prevedere, poate exagerată, piroga era mereu ţinută pe partea stângă a râului.

În timpul celor patru zile următoare, de la 11 la 14 iulie, doamna Weldon şi tovarăşii săi observară schimbări simţitoare în ce priveşte vegetaţia regiunii. Nu era numai un ţinut pustiu, ci pustiul însuşi, asemenea deşertului Kalahari, explorat de Livingstone în prima sa călătorie. Pământul sterp nu amintea cu nimic de mănoasele câmpii din ţinuturile pe lângă care trecuseră.

Îşi continuară deci călătoria pe râul acesta nesfârşit, căruia i s-ar fi putut spune fluviu, pentru că părea că va sfârşi tocmai în Atlantic!

Procurarea merindelor în ţinutul acesta sterp deveni acum o problemă greu de rezolvat. Proviziile erau pe sfârşite. Pescuitul aducea puţin; vânătoarea nu mai dădea nimic. Cerbi, antilope, «pokuşi» şi alte animale n-ar fi putut găsi nimic de mâncare în pustiu. Odată cu ele dispăruseră şi fiarele carnivore.

Nopţile nu mai răsunau de răcnetele obişnuite. Liniştea nu era tulburată decât de orăcăitul broaştelor, zgomot pe care Cameron îl asemăna cu acela pricinuit de călăfătuitorii care călăfătuiesc o corabie, nituitorii care bat niturile, perforatorii care perforează pe un şantier de construcţii navale. De o parte şi de alta a ţărmului se întindea regiunea despuiată de copaci, până la poalele îndepărtatelor coline care o mărgineau la răsărit şi la apus. Vegetaţia era alcătuită aproape în întregime numai din euforbiacee – nu din acele euforbiacee care dau făina de manioc, numită «cassave», ci dintr-acelea din care se scoate un fel de ulei necomestibil.

Şi cu toate acestea trebuiau să-şi procure hrană. Dick Sand nu ştia cum s-o scoată la capăt. Hercule îi aminti atunci că băştinaşii obişnuiesc să mănânce mlădiţe tinere de ferigă şi miezul tulpinii de papirus. Chiar el fusese nevoit să-şi potolească foamea cu aceste buruieni tot timpul cât urmărise prin pădure caravana lui Ibn Hamis. Din fericire, ferigi şi papirus creşteau din belşug de-a lungul ţărmurilor. Miezul acela dulceag plăcu tuturor, mai ales micului Jack.

Totuşi, felul acesta de alimentaţie nu era îndestulător. În ziua următoare însă, mulţumită vărului Benedict, putură face rost de hrană mai substanţială.

De când cu descoperirea acelui «hexapodes benedictus», care trebuia să-i aducă nemurirea, vărul Benedict nu mai era atât de morocănos. Insecta fu pusă la loc sigur, adică prinsă cu un ac în calota pălăriei, iar savantul îşi începu iarăşi cercetările în timpul orelor de debarcare. În ziua acea, scotocind prin ierburile înalte, dădu peste o pasăre al cărei ciripit îi atrase luarea-aminte. Dick Sand tocmai se pregătea să tragă, dar vărul Benedict îl opri, strigându-i:

— Nu trage, Dick, nu trage! O singură pasăre la cinci persoane tot nu-i de ajuns.

— E de ajuns însă pentru Jack, răspunse Dick Sand, ochind pentru a doua oară pasărea, care nu părea grăbită să-şi ia zborul.

— Nu trage! Nu trage! îl împiedică din nou vărul Benedict. Este o călăuză care ne poate procura multă miere!

Dick Sand plecă ţeava puştii, socotind că, oricum,câteva livre de miere fac mai mult decât o biată pasăre. împreună cu vărul Benedict, începu să urmărească pasărea-călăuză, care când îşi lua zborul, când se lăsa la pământ, de parcă îi îndemna s-o urmeze. Nu merseră prea departe. După câteva minute zăriră nişte buturugi ascunse între euforbiacee, în jurul cărora albinele zumzăiau de zor.

Vărul Benedict n-ar fi voit să le lipsească pe aceste himenoptere harnice de «rodul muncii lor», după cum spunea el. Dar Dick Sand nu era de aceeaşi părere. El izgoni albinele, făcând fum cu ierburi uscate, şi izbuti să ia o însemnată cantitate de miere. Pentru pasărea-călăuză lăsă fagurii de ceară, care reprezentau partea ce i se cuvenea. Apoi se înapoie la tovarăşii săi de pe luntre, însoţit de vărul Benedict.

Mierea a fost primită cu bucurie; dar nici aceasta n-ar fi fost de ajuns şi ar fi suferit cu toţii de foame, dacă în ziua de 12 luntrea nu s-ar fi oprit în apropierea unui golf în care lăcustele mişunau cu zecile de mii, acoperind în două sau trei rânduri suprapuse pământul şi arbuştii. Şi cum vărul Benedict avu grijă să le spună că indigenii obişnuiesc să se hrănească cu aceste ortoptere, lucru de altfel foarte adevărat, se grăbiră să dea iama în ele. Erau atât de multe, încât s-ar fi putut umple de zece ori luntrea. Prăjite deasupra unui foc domol, aceste lăcuste bune de mâncat ar fi părut foarte gustoase chiar şi unor oameni mai puţin flămânzi. Vărul Benedict înghiţi o cantitate însemnată – ce-i drept oftând – dar totuşi înghiţi.

Dar acest neîntrerupt şir de încercări morale şi fizice trebuia să ia odată sfârşit! Deşi călătoria cu piroga era mai puţin obositoare decât fusese primul drum prin pădurile de pe litoral, totuşi zăpuşeala din timpul zilei, umezeala din timpul nopţii, pişcăturile necontenite ale ţânţarilor, toate acestea făceau destul de anevoioasă călătoria cu barca. Ar fi trebuit să ajungă la ţintă, dar Dick Sand nu putea să spună când se va sfârşi această călătorie. Peste opt zile? Peste o lună? Greu de spus! Dacă râul ar fi mers tot timpul spre vest, atunci de mult ar fi ajuns la coasta Angolei nordice. Cum însă râul avea direcţia mai degrabă spre nord, putea trece încă multă vreme până să ajungă la ţărmul oceanului.

Dick Sand era deci nespus de îngrijorat. Dar în dimineaţa zilei de 14 iulie, râul îşi schimbă pe neaşteptate direcţia. Micul Jack se afla în prova pirogii şi, la adăpostul acoperişului, privea în larg; o apă mare apăru la orizont.

— Marea! strigă el.

La auzul acestui cuvânt, Dick Sand tresări şi se apropie de copil.

— Marea! repetă la rându-i. Nu, încă nu. Dar, oricum, este un fluviu care curge spre vest şi în care se varsă râul pe care am venit noi! S-ar putea să fie chiar Zairul!

— Dumnezeu să te audă, Dick, răspunse doamna Weldon.

Într-adevăr, dacă ar fi fost Zairul sau Congo, pe care Stanley avea să-l exploreze peste câţiva ani, era de ajuns să se lase purtaţi la vale de apele lui ca să ajungă la orăşelele portugheze aşezate în vecinătatea locului de vărsare al fluviului. Cel puţin aşa nădăjduia Dick Sand şi avea tot dreptul să nădăjduiască.

În zilele de 15, 16, 17 şi 18 iulie, luntrea pluti pe apele argintii ale acestui fluviu, în mijlocul unui ţinut întrucâtva roditor. Totuşi nu renunţară la măsurile de prevedere şi nu îndepărtară acoperişul de crengi şi ierburi care ascundea luntrea.

Încă vreo câteva zile şi supravieţuitorii vasului Pilgrim vor ajunge la capătul suferinţelor. Atunci se va vedea mai bine cât de viteaz a fost fiecare din ei. Şi dacă tânărul elev-marinar nu va spune că el a dat dovadă de cel mai mare devotament, apoi acest lucru va fi spus de doamna Weldon, pentru el.

Dar în noaptea de 18 iulie, un incident neprevăzut puse în mare primejdie viaţa celor de pe luntre. Către orele trei dimineaţa, un zgomot îndepărtat, încă înăbuşit, se auzi dinspre partea de apus a fluviului. Îngrijorat, Dick Sand se strădui să-i afle pricina. Ferindu-se să-i trezească pe doamna Weldon, pe Jack şi pe vărul Benedict, care dormeau pe fundul pirogii, Dick Sand îl chemă pe Hercule în partea din faţă a pirogii şi îi spuse să asculte cu cea mai mare atenţie. Noaptea era liniştită. Nu se simţea nici cea mai mică adiere.

— Vuietul mării! spuse Hercule, cu ochii sclipind de bucurie.

— Nu, răspunse Dick Sand, clătinând din cap.

— Ce să fie atunci? întrebă Hercule.

— Să aşteptăm să se lumineze de ziuă, dar să veghem cu cea mai mare grijă!

După acest răspuns, Hercule trecu la locul său, în partea dinapoi a pirogii. Dick Sand, la postul său, continua să asculte atent. Zgomotul creştea din ce în ce. În curând se auzi ca un muget îndepărtat.

În sfârşit se făcu brusc ziuă, fără zori. În josul fluviului, la o depărtare de vreo jumătate de milă, un fel de nor plutea deasupra apei. Dar norul nu putea fi format din vapori, fiindcă în clipa când primele raze ale soarelui îl străbătură refractându-se, un curcubeu de toată frumuseţea se arcui de pe un ţărm pe celălalt.

— Trage la ţărm! strigă Dick Sand, a cărui voce o trezi pe doamna Weldon. E o cataractă! Norii aceia nu sunt decât stropi mici de apă! La ţărm, Hercule!

Dick Sand nu se înşela. Albia fluviului trecea aici peste o râpă de peste o sută de picioare, în care apele cădeau cu o superbă, dar distrugătoare năvală. Încă o jumătate de milă, şi luntrea ar fi fost târâtă în prăpastie.