Capitolul XVI

UN MGANNGA.

În acea zi de 17, doamna Weldon fu cuprinsă de cea mai vie nelinişte văzând că vărul Benedict nu se înapoiază la ora obişnuită. Nu-şi imagina ce i s-ar fi putut întâmpla copilului acestuia vârstnic. Părea cu neputinţă să fi izbutit să părăsească domeniul,al cărui gard nu putea să fie trecut! De altfel, doamna Weldon îşi cunoştea vărul. Omul acesta ciudat n-ar fi admis nici în ruptul capului să fugă, părăsindu-şi şi cutia de tinichea, şi colecţia sa de insecte africane. Dar cutia era acolo, în colibă, neatinsă, plină cu tot ceea ce savantul putuse aduna de când pusese piciorul pe continentul african. Era cu neputinţă ca vărul Benedict să se fi despărţit de bună voie de toate aceste comori entomologice.

Şi totuşi, vărul Benedict nu se mai afla în cuprinsul domeniului lui Jose-Antonio Alvez.

În tot timpul zilei aceleia, doamna Weldon îl căută pretutindeni. Micul Jack şi sclava Halima o însoţeau. Dar toate cercetările ei se dovediră zadarnice.

Doamna Weldon se văzu atunci silită să admită o ipoteză destul de neliniştitoare: că prizonierul fusese răpit din ordinul neguţătorului de sclavi, pentru motive care ei îi erau încă necunoscute. Dar atunci ce făcuse Alvez cu el? Îl închisese într-una din barăcile din piaţa mare?

Şi ce rost avea această răpire, după cele convenite între ea şi Negoro. de vreme ce şi vărul Benedict figura printre prizonierii pe care neguţătorul trebuia să-i aducă la Mossamedes, pentru a-i preda în schimbul sumei ce i-o va aduce James Weldon?

Dacă doamna Weldon ar fi fost martoră mâniei lui Alvez atunci când acesta descoperi lipsa prizonierului, ar fi înţeles că această dispariţie avusese loc împotriva voinţei lui. Dar atunci, dacă vărul Benedict fugise de bună voie, de ce n-o înştiinţase şi pe ea?

Cercetările lui Alvez şi ale servitorilor lui, făcute cu cea mai mare grijă, duseră la descoperirea tunelului care lega domeniul neguţătorului de sclavi cu pădurea învecinată. Alvez nu se mai îndoia nici o clipă că «prinzătorul de muşte» fugise prin această deschizătură îngustă. Îşi poate oricine închipui furia care îl cuprinse când îşi dădu seama că va fi făcut răspunzător de fuga prizonierului său şi că, de bună seamă, i se va scădea partea corespunzătoare din suma ce i se cuvenea.

«Nu preţuia mare lucru acest zănatic, îşi spunea el, şi totuşi o să mă coste scump! Ah, dacă aş putea pune mâna pe el…!»

Dar în ciuda tuturor cercetărilor făcute în cuprinsul domeniului şi deşi cutreierară pădurea pe o rază destul de întinsă, nu putură da de urma fugarului. Doamna Weldon trebui deci să se împace cu gândul că şi-a pierdut vărul, iar Alvez că a pierdut o parte din suma de bani ce i se cuvenea. Fiindcă nu se putea presupune că prizonierul ar fi stabilit legături cu exteriorul, nu mai încăpea îndoială că fuga savantului se datora doar faptului că descoperise printr-o simplă întâmplare tunelul, ceea ce-l îndemnase să o ia razna fără să se mai gândească la tovarăşii săi de captivitate, ca şi cum aceştia nici n-ar fi existat.

Cu toate că doamna Weldon îşi dădea seama că numai astfel se petrecuseră lucrurile, totuşi nici prin minte nu-i trecea să aducă vreo învinuire acestui om, care nu putea fi făcut răspunzător de faptele sale.

«Nenorocitul! Ce s-o fi ales de el?» se întreba ea.

Bineînţeles că, în aceeaşi zi chiar, tunelul fu astupat cu cea mai mare grijă şi supravegherea se înăspri, atât înăuntrul cât şi în afara domeniului lui Alvez.

Pentru doamna Weldon şi copilul ei începu din nou viaţa searbădă de prizonieri.

Între timp, în regiune se produse un fenomen climateric foarte rar în acest anotimp. Către 19 iunie se porniră nişte ploi neîntrerupte, deşi trecuse încă din aprilie perioada ploilor, numită «masika». Cerul se acoperi de nori şi pământul Kazondei fu potopit de ploi torenţiale.

Dacă pentru doamna Weldon, care se vedea nevoită să renunţe la plimbările obişnuite, aceste ploi erau doar ceva supărător, pentru populaţia băştinaşă ele însemnau o adevărata nenorocire. Terenurile mai joase, pe care holdele începuseră să dea în pârg, fuseseră în întregime inundate. Locuitorii provinciei, care se vedeau dintr-o dată lipsiţi de recoltă, erau sortiţi să moară de foame. Toate muncile agricole erau compromise, şi regina Moina, împreună cu sfetnicii ei, nu ştia cum să facă faţă catastrofei. Cerură atunci ajutorul vracilor, dar nu al celor care se ocupă cu tămăduirea bolilor prin descântece şi vrăji sau ghicesc băştinaşilor viitorul. Fiind vorba de o nenorocire obştească, cei mai mari «mgannga» – vraci care au darul să încuie sau să descuie ploile – au fost rugaţi să înlăture năpasta.

Dar şi aceştia se făcură de ruşine. Zadarnic boscorodeau cântecul lor monoton, sunau din tălăngi şi zornăiau zurgălăii, zadarnic făceau vrăji cu preţioasele lor amulete şi mai cu seamă cu un corn plin cu noroi şi scoarţă de copac, al cărui vârf se termina prin trei mici ramificaţii, zadarnic desfăceau vrăji le, aruncând cocoloaşe de bălegar sau scuipând în obrazul marilor dregători ai curţii, căci tot nu reuşeau să alunge duhurile rele care hotărăsc alcătuirea norilor.

Lucrurile se înrăutăţeau din zi în zi. Atunci regina Moina se gândi să cheme un vestit mgannga, care pe vremea aceea se pripăşise în nordul Angolei. Era un vraci neîntrecut, a cărui ştiinţă era cu atât mai uimitoare, cu cât niciodată nu fusese pusă la încercare în acest ţinut, în care de altfel niciodată nu-i călcase piciorul. Acum nu era vorba decât să arate ce poate în privinţa legării ploilor.

În dimineaţa zilei de 25 iunie, vestitul vraci îşi anunţă cu mare tămbălău sosirea la Kazonde, zornăind tot felul de clopoţei.

Vraciul se îndreptă spre piaţa oraşului şi populaţia localnică se grăbi să-i iasă în întâmpinare. Norii care se mai risipiseră, vântul care înclina să-şi schimbe direcţia vădeau oarecare semne de înseninare; faptul că ele se petrecuseră odată cu sosirea vraciului dădeau mari speranţe tuturora.

Vraciul era un bărbat falnic, bine clădit. Avea pe puţin şase picioare înălţime şi desigur că era neobişnuit de puternic. Statura lui tăcu impresie deosebită asupra mulţimii.

De obicei, vracii se strâng câte trei-patru sau chiar cinci, atunci când colindă satele, şi mai totdeauna sunt însoţiţi de o numeroasă ceată de ucenici şi de gură-cască. Vraciul acesta era însă singur. Tot pieptul îi era vopsit în lung şi-n lat cu dungi de lut alb. De la brâu în jos, trupul îi era înfăşurat într-un fel de fustă largă făcută din pânză de iarbă, a cărei trenă ar fi fost o podoabă chiar şi pentru o femeie de lume din zilele noastre. La gât, un şirag de cranii de pasăre, pe cap un fel de coif de piele împodobit cu pene şi mărgele, în jurul şoldurilor un brâu de aramă de care atârnau câteva sute de zurgălăi mai zgomotoşi decât harnaşamentul unui catâr din Spania – iată cum era îmbrăcat acest ilustru reprezentant al tagmei vracilor indigeni.

Toate sculele artei sale magice se limitau la un fel de coş, pe fundul căruia se găseau o tigvă plină cu scoici, amulete, idoli de lemn şi tot felul de alte fetişuri, apoi o însemnată cantitate de cocoloaşe de balegă, accesorii importante pentru descântece şi pentru vrăji în Africa centrală.

Mulţimea îşi dădu în curând seama că vraciul acesta are un semn deosebit: era mut, dar acest beteşug nu făcea decât să-l ridice şi mai mult în ochii mulţimii. Vorba lui se reducea la un sunet gutural şi tărăgănat, cu totul lipsit de sens. Un motiv în plus ca să fie bine înţeles de duhuri, când face vrăji.

Vrăjitorul dădu mai întâi ocol pieţei, executând un fel de dans turbat, care tăcea să zornăie clopoţeii atârnaţi de brâu. Mulţimea îl urma de aproape, imitându-i mişcările. Apoi, pe neaşteptate, vraciul coti pe strada principală din Kazonde, îndreptându-se spre reşedinţa regală.

Îndată ce i se vesti sosirea marelui vraci, regina îi ieşi în întâmpinare, urmată de curteni. Vrăjitorul se înclină până la pământ, apoi înălţă capul, îndreptându-şi trupul uriaş. Braţele sale se ridicară spre cerul acoperit de norii fugăriţi de vânt. Spre norii aceştia arătă mâna vraciului şi el se porni să imite mişcările lor, îi arătă alergând spre apus, dar întorcându-se spre răsărit printr-o mişcare de rotaţie pe care nimeni n-o putea opri.

Apoi, spre nespusa mirare a gloatei şi a curtenilor, vraciul prinse mâna temutei regine din Kazonde. Câţiva curteni încercară să împiedice acest gest, cu totul împotriva obiceiurilor de la curte, dar puternicul mgannga îl apucă de ceafă pe cel mai apropiat şi îl zvârli cât colo.

Regina nu părea câtuşi de puţin supărată de purtarea semeaţă a vraciului. Întoarse spre ei faţa-i schimonosită de ceea ce ea socotea pesemne că ar fi un surâs. Vraciul porni mai departe, trăgând-o pe regină după el, însoţit de mulţimea care se îmbulzea pe urmele lui. Se îndreptă apoi spre domeniul lui Alvez şi ajunse în curând înaintea porţii zăvorâte. Dintr-o singură lovitură de umăr o azvârli la pământ, apoi o împinse pe supusa regină în interiorul factoriei.

Neguţătorul, soldaţii şi sclavii săi veniră în goană să-l alunge pe cutezătorul care îşi îngăduia să sfarme porţile, fără să aştepte să i se deschidă. Când o văzură însă pe suverană, care nu i se împotrivea, se opriră într-o atitudine plină de respect.

Alvez se pregătea s-o întrebe pe regină cărui prilej datora cinstea de a i se face această vizită, dar vrăjitorul nu-i dădu răgaz şi, făcând semn mulţimii să se dea înapoi şi să lase locul liber în jurul său, începu din nou pantomima, cu o şi mai mare însufleţire. Arătă norii cu mâna. Îi ameninţă, îi blestemă, tăcu un gest de a-i opri mai întâi şi apoi de a-i îndepărta. Îşi umflă obrajii uriaşi şi se porni să sufle asupra acestor greoaie îngrămădiri de vapori, ca şi cum ar fi avut puterea să-i risipească. Şi parcă nu era deloc cu neputinţă ca să-i pună pe goană, cu statura lui uriaşă.

Superstiţioasa regină, prinsă de jocul acestui mare păcăliri, îşi pierdu cumpătul. Începu şi ea să urle, repetând instinctiv gesturile vraciului. Curtenii, gloata începură s-o imite, şi sunetele guturale ale mutului se pierdură atunci în mijlocul acestor cântece, strigăte şi urlete, atât de abundente în limba indigenilor.

Vor înceta oare norii să se mai ridice în partea de răsărit şi să acopere soarele tropical? Se vor risipi oare, înspăimântaţi de blestemele marelui vraci? Nu. Căci chiar în clipa când regina şi poporul îşi spuneau că îmblânziseră duhurile răufăcătoare care-şi puseseră în gând să-i înece, iată că cerul, puţin înseninat în zorii aceleiaşi zile, începu să se întunece mai puternic. Stropi mari de ploaie, vestitori ai furtunii, căzură în ropot pe pământ. Un murmur se ridică atunci din mulţime împotriva acestui vrăjitor care se dovedea că nu-i cu nimic mai bun ca ceilalţi. După privirile încruntate ale reginei era lesne de înţeles că în cel mai fericit caz vraciul va rămâne fără urechi. Mulţimea se îmbulzi în jurul lui. Pumnii se ridicară ameninţători, şi poate că vraciul n-ar fi scăpat teafăr dacă o întâmplare neprevăzută n-ar fi abătut într-altă parte furia mulţimii. Vraciul, a cărui statură uriaşă se înălţa deasupra acestei mulţimi furioase, întinse deodată braţul spre un punct din fundul curţii. Gestul acesta fusese atât de poruncitor, încât îşi întoarseră toţi privirile într-acolo.

Doamna Weldon şi micul Jack, atraşi de această larmă, ieşiseră afară din colibă. Pe ei îi arăta acum cu mâna stângă vrăjitorul furios, în timp ce mâna lui dreaptă se ridica spre cer. Ei, ei erau vinovaţii! Femeia aceasta albă şi copilul ei erau pricina răului! De aici li se trag nenorocirile! Norii aceştia ei îi aduseseră din ţinuturile lor ploioase, pentru a pustii pământul Kazondei!

Gesturile vrăjitorului fuseseră înţelese. Regina Moina făcu un semn de ameninţare, arătând spre doamna Weldon. Mulţimea se năpusti asupra ei, urlând înfiorător.

Doamna Weldon se crezu pierdută şi, strângându-şi fiul în braţe, rămase nemişcată ca o stană de piatră, înaintea acestei mulţimi înnebunite. Vraciul se îndreptă şi el spre ea. Mulţimea se feri în lături, făcându-i loc. Se părea că, odată cu pricina răului, vrăjitorul acesta găsise şi leacul. Alvez, pentru care viaţa prizonierei era atât de preţioasă, se apropie de el, neştiind ce să facă. Vrăjitorul îl apucase pe micul Jack şi, smulgându-l din braţele mamei sale, îl ridică spre cer. S-ar fi zis că îi va sfărâma capul de pământ, pentru a-i îndupleca pe zei! Doamna Weldon scoase un strigăt sfâşietor şi se prăbuşi leşinată. După ce făcu reginei un semn ca pentru a o linişti cu privire la intenţiile lui, vraciul o ridică de jos pe nenorocita mamă şi, luând-o în braţe împreună cu copilul ei, se îndepărtă cu paşi repezi, în timp ce mulţimea, cu totul năucită de vrăjitor, îi făcea loc.

Dar Alvez, turbând de furie, era de altă părere. Să piardă mai întâi un prizonier din cei trei câţi îi fuseseră daţi în pază, apoi să privească neputincios cum i se răpesc şi ceilalţi doi ce-i fuseseră încredinţaţi, şi odată cu ei şi marea răsplată ce urma să o primească de la Negoro, nu, lucrul acesta nu-l putea admite nici în ruptul capului, chiar dacă un nou potop ar fi trebuit să şteargă Kazonde de pe suprafaţa Pământului! Încercă să se împotrivească.

Furia indigenilor se abătu atunci asupra lui. Regina porunci oltenilor să-l ţină pe loc, iar negustorul de sclavi, ştiind ce l-ar putea aştepta, fu nevoit să stea liniştit, blestemând în sine stupida superstiţie a supuşilor augustei Moina. Sălbaticii aşteptau să vadă norii pierind odată cu străinii care îi atrăseseră. Erau siguri că vraciul va izbuti să stăvilească cu sângele străinilor furia apelor, de pe urma cărora suferiseră atât de mult.

Între timp, mgannga se depărta cu victimele sale. Ducea în braţe pe micul Jack îngrozit şi pe doamna Weldon leşinată, cu aceeaşi uşurinţă cu care un leu ar fi dus o pereche de căprioare a căror greutate n-ar fi însemnat mai nimic pentru fălcile lui puternice. Gloata, în culmea furiei, îl urma urlând. Părăsind domeniul lui Alvez, vraciul străbătu Kazonde şi pătrunse în pădure, mergând drept înainte încă vreo trei mile, fără ca pasul său să şovăie câtuşi de puţin. când rămase singur – băştinaşii înţeleseseră în cele din urmă că nu mai voia să fie urmărit – se îndreptă spre un râu, al cărui curs cotea spre nord.

Acolo, în fundul unei peşteri adânci, dincolo de bălăriile care ascundeau ţărmul, se găsea o pirogă acoperită cu un fel de rogojină. Vraciul îşi aşeză povara pe fundul pirogii, pe care apoi o împinse spre apă, sprijinindu-se cu piciorul de ţărm. Luntrea pomi repede la vale, târâtă de curent. Atunci, vraciul rosti cu glas foarte lămurit:

— Căpitane, iată-i pe doamna Weldon şi pe micul Jack! La drum! Şi toţi norii cerului să-şi reverse acum apele asupra acestor dobitoci din Kazonde!