Capitolul XVII.

ÎN VOIA CURENTULUI.

Cel ce vorbea astfel era Hercule, de nerecunoscut sub masca lui de vraci. Iar cel căruia i se adresa era Dick Sand – Dick Sand atât de slăbit, încât pentru a se ridica era nevoit să se sprijine de vărul Benedict, lângă care era culcat Dingo.

Doamna Weldon, care se trezise din leşin, nu putu rosti decât aceste cuvinte:

— Tu eşti, Dick! Tu…!

Tânărul elev-marinar dădu să se ridice, dar doamna Weldon se şi repezise să-l îmbrăţişeze, în timp ce Jack nu mai contenea cu mângâierile.

— Prietenul meu Dick! Prietenul meu Dick! repeta întruna băieţaşul. Se întoarse apoi spre Hercule şi-i zise: Şi când te gândeşti că nu te-am recunoscut deloc!

— Era şi greu, aşa împopoţonat cum eram! răspunse Hercule, ştergându-şi tărcăturile care-i brăzdau pieptul.

— Erai prea urât! se plânse micul Jack.

— De! Făceam pe diavolul, şi diavolul numai frumos nu e!

— Hercule! rosti doamna Weldon, întinzând mâna curajosului negru.

— El v-a salvat, adăugă Dick Sand. Aşa cum m-a salvat şi pe mine, deşi nu vrea s-o recunoască.

— Salvaţi, salvaţi! Ba nu suntem deloc salvaţi până acum, răspunse Hercule. De altfel, dacă nu era domnul Benedict, care să vină să ne spună unde vă găsiţi, n-am fi putut face nimic!

Într-adevăr, Hercule fusese acela care, cu cinci zile înainte, se năpustise asupra savantului rătăcit în pădure în urmărirea preţioasei sale manticore, la o depărtare de mai bine de două mile de agenţia comercială. Dacă nu s-ar fi ivit acea întâmplare, nici Dick Sand, nici negrul n-ar fi cunoscut locul unde era închisă doamna Weldon, iar Hercule nu s-ar fi putut aventura la Kazonde în zdrenţele unui vraci.

În timp ce piroga aluneca repede pe această parte îngustă a râului, Hercule povesti tot ce se întâmplase de când fugise din lagărul de lângă Coanza; cum îi urmărise, fără să fie văzut, pe doamna Weldon şi pe fiul ei; cum îl găsise pe Dingo rănit; cum ajunseseră amândoi în împrejurimile Kazondei; cum îi trimisese un bilet lui Dick Sand, în care îl punea la curent cu cele întâmplate doamnei Weldon; cum, după sosirea neaşteptată a vărului Benedict, încercase zadarnic să pătrundă în factorie, păzită de la fuga savantului cu şi mai multă străşnicie; cum, în sfârşit, găsise prilejul de a o smulge pe prizonieră din mâinile groaznicului Jose-Antonio Alvez. Prilejul se oferise de la sine, în aceeaşi zi. Un mgannga pornit să colinde ţinutul pentru a-şi arăta meşteşugul său într-ale vrăjitoriei, acel vestit mgannga aşteptat cu atâta nerăbdare, trecuse prin pădurea prin care Hercule dădea târcoale în fiecare noapte, pândind, veghind, gata la orice. Sărise asupra vraciului, îl despuiase de straie, de podoabele de vrăjitor, îl legase de trunchiul unui copac, cu liane atât de strâns înnodate, încât nimeni nu le-ar fi putut desface, îşi vopsise trupul aşa cum era vopsit trupul vraciului şi jucase rolul de stăpânitor al ploilor; toate acestea nu i-au luat decât câteva ceasuri. Dar a fost neapărată nevoie de credulitatea superstiţioasă a localnicilor pentru a se lăsa traşi pe sfoară.

În toată povestea aceasta, pe care Hercule se străduia s-o scurteze cât mai mult, nu fusese deloc vorba despre Dick Sand.

— Şi tu, Dick? întrebă doamna Weldon.

— Eu, doamnă Weldon, răspunse tânărul elev-marinar, nu pot să vă spun nimic. Ultimul meu gând a fost la dumneavoastră, la Jack!… M-am căznit în zadar să rup frânghiile cu care eram legal de stâlp… Apa mi-a trecut peste cap… Mi-am pierdut cunoştinţa… când mi-am venit din nou în fire, eram adăpostit într-o văgăună ascunsă de stufărişul de pe malul acestei ape, iar Hercule, în genunchi, se străduia să mă readucă în simţiri…!

— Păi dacă sunt medic, ghicitor, vraci, mag… îi răspunse Hercule.

— Hercule, întrebă doamna Weldon, spune-mi, te rog, cum l-ai salvat pe Dick Sand?

— Eu l-am salvat, doamnă Weldon? răspunse uriaşul. N-ar fi fost cu putinţă oare ca apele repezi ale râului să smulgă stâlpul de care era legat căpitanul nostru şi apoi să fie târât de curent, în toiul nopţii, până la locul de unde l-am cules eu, mai mult mort decât viu? Şi apoi ce mare scofală ca, la adăpostul întunericului, să te furişezi printre victimele care pardoseau mormântul, să aştepţi năvala apelor, să înoţi aproape de fundul râului, şi apoi, cu o mică opintire, să smulgi cât ai clipi din ochi stâlpul de care era legat tânărul nostru căpitan? Nu-i cine ştie ce mare ispravă! Oricine în locul meu ar fi făcut la fel! Iată, de pildă, chiar domnul Benedict, sau chiar Dingo!… Şi, la drept vorbind, nu văd de ce n-ar fi făcut-o chiar el…!

Auzindu-şi numele, Dingo începu să latre. Luând în mâini capul mare al câinelui, Jack îl mângâie, întrebându-l:

— Dingo, tu l-ai salvat pe prietenul meu Dick?

În acelaşi timp, el sili câinele să-şi mişte capul de la stânga la dreapta.

— Spune că nu, Hercule! exclamă triumfător Jack. Vezi, dar, că nu el l-a salvat. Hercule l-a salvat pe căpitanul nostru, nu-i aşa, Dingo?

— Şi băieţaşul împinse capul câinelui de cinci-şase ori de sus în jos.

— Spune că da, Hercule! Spune că da! strigă micul Jack. Vezi că tu l-ai salvat…?

— Prietene Dingo, răspunse Hercule, mângâind câinele, nu e frumos ce faci! Mi-ai făgăduit că n-ai să mă dai de gol!

Da! Hercule îşi riscase viaţa pentru a salva viaţa lui Dick Sand. Dar modestia lui nu-i dădea voie s-o spună deschis. De altminteri, găsea totul foarte firesc şi repeta întruna că în asemenea împrejurări oricare dintre tovarăşii săi ar fi făcut, fără să şovăie, tot ceea ce făcuse el.

Doamna Weldon îşi aminti acum de bătrânul Tom, de fiul lui, de Acteon, de Austin, nenorociţii lor tovarăşi. Fuseseră duşi toţi în regiunea lacurilor. Hercule îi văzuse trecând în mijlocul caravanei de sclavi. Îi urmărise, dar nu se ivise nici un prilej ca să intre în legătură cu ei. Plecaseră! Erau pierduţi!

După ce râsese din toată inima, Hercule avea acum obrajii brăzdaţi de lacrimi, pe care nici nu încerca să le oprească.

— Nu plânge, prietene, încercă să-l mângâie doamna Weldon. Cine ştie dacă n-o să-i vedem iarăşi într-o bună zi!

În câteva cuvinte, Dick Sand fu pus la curent cu tot ceea ce se întâmplase cu doamna Weldon la factoria lui Alvez.

— Poate c-ar fi fost mai bine dacă rămâneam la Kazonde, adăugă doamna Weldon.

— Mare prostie am făcut! strigă Hercule.

— Nu, Hercule, nu! răspunse Dick Sand. Acei nemernici ar fi găsit prilejul de a-l atrage pe domnul Weldon într-o cursă! Să fugim cu toţii, fără să mai pierdem vremea. O să ajungem la ţărm înainte ca Negoro să se întoarcă la Mossamedes. Acolo vom cere ajutorul autorităţilor portugheze, iar când Alvez se va prezenta să primească cei o sută de mii de dolari…

— O sută de mii de lovituri de ciomag în capul acestui bătrân nemernic, asta o să primească! strigă Hercule. Şi mă însărcinez să i le dau chiar eu!

Deşi nici vorbă nu putea fi ca doamna Weldon să se înapoieze la Kazonde, totuşi mai era de rezolvat o problemă. Trebuiau să ajungă la ţărm înaintea lui Negoro. Toate proiectele lui Dick Sand trebuiau de aici înainte să tindă spre acest lucru.

Tânărul elev-marinar îşi punea în practică planul la care chibzuise de atâta vreme, şi anume de a ajunge la coastă folosindu-se de cursul unui râu sau al unui fluviu. Râul era găsit, cursul lui ducea spre nord şi poate că se vărsa chiar în Zair. În cazul acesta, în loc să ajungă la Sf. Paul de Loanda, ar fi ajuns la gurile acestui mare fluviu. Ajutoare vor găsi destule în coloniile din Guineea inferioară.

După ce se hotărî să se lase în voia apelor ca să fie duşi în josul acestui râu, Dick Sand se gândi la început să se îmbarce pe un plaur – insulă plutitoare formată din tot felul de ierburi, care sunt atât de numeroase pe fluviile africane{46}.

Dar Hercule, tot cercetând ţărmul, avusese norocul să găsească o pirogă care plutea dusă de curent. Dick Sand n-ar fi putut dori alta mai bună… Soarta le fusese de mare ajutor. Într-adevăr, nu era vorba de una dintre bărcile acelea înguste de care se folosesc de obicei băştinaşii; luntrea găsită de Hercule avea o lungime de peste treizeci de picioare şi o lărgime de patru; mânată de câţiva vâslaşi, barca avea să lunece cu repeziciune pe apele marilor lacuri. Doamna Weldon şi însoţitorii ei puteau aşadar să se instaleze destul de confortabil, piroga urmând a fi lăsată să plutească în voia curentului; direcţia i se putea menţine doar cu ajutorul unei vâsle.

Dick Sand avusese de gând la început să călătorească numai noaptea, ca să nu fie văzut; dar a pluti numai douăsprezece ore din douăzeci şi patru însemna a dubla durata unei călătorii care şi aşa putea să fie foarte lungă. Dick Sand avu atunci ideea să facă deasupra pirogii un fel de acoperiş, alcătuit din crengi şi ierburi şi susţinut de o prăjină arcuită, proptită în cele două capete. Acoperişul acesta se prelungea în faţa şi înapoia bărcii până la suprafaţa apei, ascunzând până şi vâsla cea mare. S-ar fi zis că-i un plaur acoperit cu ierburi, care cobora pe apa râului printre insulele plutitoare. până şi păsările se lăsară înşelate de ingeniosul camuflaj şi, ademenite de grăunţele de pe acoperiş, se ţineau după pirogă, pe care se lăsau din zbor când şi când. De altfel, acest acoperiş verde servea totodată drept adăpost împotriva arşiţei soarelui. O călătorie făcută în asemenea condiţii putea să decurgă aproape fără oboseală, însă nu fără primejdie.

Călătoria urma să fie destul de lungă şi trebuiau să-şi procure hrana de fiecare zi. Erau deci nevoiţi să acosteze din când în când, pentru a vâna pe ţărmurile împădurite, dacă nu ar fi putut prinde peşte îndeajuns. Singura armă de foc a lui Dick Sand era puşca luată de Hercule, după atacul de la furnicar. Îşi propusese însă să nu piardă nici un foc. Poate că, ascuns sub tufişul care acoperea ambarcaţiunea, va putea înşela mai lesne vânatul.

Piroga continua să plutească la vale, purtată de curent cu o repeziciune pe care Dick Sand o aprecie la aproape două mile pe oră. Dacă avea să-şi păstreze această viteză, spera să facă cincizeci de mile între două răsărituri de soare. Dar tocmai din pricina acestei repeziciuni se impunea o supraveghere continuă, pentru a se feri de piedicile din cale: stânci, trunchiuri de arbori şi ridicăturile de pe fundul albiei. Şi apoi, trebuiau să se ferească de pragurile şi cataractele atât de obişnuite pe râurile africane.

Dick Sand, care îşi recăpătase toate forţele de când avusese bucuria s-o vadă din nou pe doamna Weldon şi pe copilul ei, se aşezase în partea dinainte a pirogii. Printre ierburile înalte, privirea lui scruta cursul apei şi, fie printr-o vorbă, fie printr-un gest, îi arăta lui Hercule, care ţinea cârma în mâinile sale vânjoase, ce avea de făcut pentru a menţine luntrea pe direcţia bună.

Doamna Weldon, culcată în mijlocul luntrii pe un pat de frunze uscate, căzuse pe gânduri. Vărul Benedict nu scotea un cuvânt, mulţumindu-se doar să încrunte sprâncenele când privirile sale îl întâlneau pe Hercule, căruia nu-i putea ierta intervenţia în chestiunea cu manticora. Cugetând la colecţia sa pierdută, la însemnările sale de entomolog, pe care de bună seamă că indigenii din Kazonde nu le vor preţui după merit, savantul stătea posomorât, cu picioarele întinse, cu braţele încrucişate pe piept, făcând uneori gestul instinctiv de a-şi ridica pe frunte ochelarii care nu-i mai împodobeau nasul. Cât despre micul Jack, înţelegând că nu trebuie să facă zgomot, dar fiindu-i totuşi îngăduit să se mişte, îl imita pe prietenul său Dingo şi alerga de-a buşilea de la un capăt la altul al luntrii. În primele două zile se hrăniră cu merindele pe care Hercule putuse să şi le procure înainte de plecare. Dick Sand nu se oprea decât pentru câteva ceasuri în timpul nopţii, atât cât să-şi îngăduie un pic de odihnă. Se ferea însă să debarce atâta timp cât nu i-o va cere nevoia de a-şi face noi provizii.

Începutul călătoriei pe râul acesta necunoscut, care măsura în lărgime peste o sută cincizeci de picioare, se petrecu fără nici un incident. câteva insule plutitoare alunecau la vale cu aceeaşi viteză ca şi luntrea. Deci, o ciocnire era exclusă, afară de cazul că li s-ar fi ivit în drum vreo stavilă. De altmintcri, ţărmurile păreau pustii. De bună seamă, aceste regiuni ale ţinutului Kazonde erau prea puţin umblate.

Malurile erau pline de plante sălbatice, care îmbrăcau pământul în culori vii. Asclepii cu flori mătăsoase, gladiole, crini, clematite, balsamine, diferite ombeliferc, aloe, ferigi arborescente, arbuşti mirositori tiveau ţărmurile cu o fâşie strălucitoare. Pădurile îşi înmuiau din loc în loc crengile copacilor în apele repezi. Salcâmi cu frunze tari, arbori «de fier», cu trunchiul acoperit de un strat de muşchi în partea expusă vânturilor mai reci, smochini sprijinindu-se pe nişte rădăcini în formă de pari şi tot felul de alţi arbori ca în basme îşi plecau crengile deasupra apei. Vârfurile lor înalte se împreunau la peste o sută de picioare deasupra capului, alcătuind o boltă prin care nu putea străbate nici o rază de soare. Uneori, coroanele arborilor de pe un ţărm se împreunau cu coroanele arborilor de pe celălalt ţărm, alcătuind un fel de punte de liane. în ziua de 27, spre nespusa încântare a micului Jack, călătorii zăriră trecând pe una dintre aceste punţi vegetale o ceată de maimuţe, ţinându-se una de coada celeilalte, ca măsură de prevedere pentru cazul când podeţul s-ar fi rupt sub greutatea lor.

Aceste maimuţe din Africa centrală, care fac parte din specia de cimpanzei numită «soko», sunt unele din cele mai urâte exemplare din întreg neamul maimuţelor: au fruntea teşită, faţa de un gălbui deschis, urechile aşezate spre creştetul capului. Ele trăiesc în grupe de câte zece, latră ca dulăii şi sunt foarte temute de băştinaşi, cărora le fură uneori copiii ca să-i zgârie şi să-i muşte. Trecând pe podul de liane, maimuţele nu puteau bănui că sub acoperişul acela de ierburi, pe care torentul îl ducea la vale, se găsea un băieţaş cu care ar fi petrecut de minune. Ascunzătoarea născocită de Dick Sand era, se vede, foarte bine făcută, dat fiind că până şi făpturile acestea atât de isteţe se lăsau înşelate.

În aceeaşi zi, după ce parcursese vreo douăzeci de mile, luntrea se opri pe neaşteptate.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Hercule de la postul său.

— O stavilă, răspunse Dick Sand, o stavilă naturală.

— Trebuie s-o sfărâmăm, domnule Dick.

— Da, Hercule, cu toporul. Câteva insule plutitoare s-au izbit de ea, dar n-au putut-o străpunge.

— La lucru, căpitane, la lucru! răspunse Hercule, apropiindu-se de prova pirogii.

Stavila aceasta era făcută din plasa deasă a acelei buruieni trainice numită «tikatika», buruiană cu frunzele ceruite şi care creşte des, făcând o masă aproape compactă şi foarte rezistentă. Pe o asemenea împletitură poţi trece de pe un mal pe altul, dacă nu te temi că are să ţi se afunde piciorul în încâlceala ierburilor. Minunate flori de lotus acopereau acest întreg baraj.

Se întunecase, astfel că Hercule putu să-şi părăsească ascunzătoarea fără a risca prea mult şi, mânuind cu multă dibăcie securea, izbuti în două ore să înlăture cele două jumătăţi tăiate ale barajului, aşa că luntrea îşi putu continua drumul.

Mai trebuie însă spus un lucru, fără înconjur: copilul acela mare, vărul Benedict, nădăjduise o clipă că n-au să poată trece de stavilă, aşa că vor fi nevoiţi să se înapoieze. Călătoria aceasta îl dezgusta la culme. Îi părea rău după factoria lui Jose-Antonio Alvez şi după coliba în care se mai afla încă preţioasa lui cutie de entomolog. Suferinţa lui era vădită şi, privindu-l, te cuprindea mila. Să nu aibă nici o insectă şi nici să poată prinde vreuna!

Mare-i fu bucuria când Hercule, «elevul» lui la urma urmei, se apropie de el, aducându-i o gânganie mică şi urâtă, pe care o culesese de pe un fir de tikatika. Lucru ciudat: dându-i gângania, negrul părea oarecum stingherit!

Dar cine ar putea reda exclamaţiile de bucurie ale vărului Benedict când văzu mica insectă, pe care o prinse între degetul mare şi cel arătător şi o apropie cât mai mult de ochii lui miopi, care nu mai puteau fi ajutaţi acum nici de ochelari, nici de lupă!

— Hercule! strigă el. Hercule! Ah! Meriţi să te iert! Verişoară Weldon! Dick! Un hexapod unic în genul lui, şi de origine africană! Pe ăsta o să trebuiască să mi-l recunoască toţi savanţii şi n-o să mă mai părăsească decât dacă o să mor şi eu!

— Este atât de preţios? întrebă doamna Weldon.

— Dacă e preţios!… exclamă vărul Benedict. O insectă care nu e nici coleopteră, nici nevropteră, nici himenopteră, care nu aparţine nici uneia din cele zece ordine recunoscute de savanţi şi pe care am fi ispitiţi să o clasăm mai curând în a doua încrengătură a arahnidelor! Un soi de păianjen, care ar fi păianjen dac-ar avea opt picioare, şi care e totuşi un hexapod, pentru că nu are decât şase! Ah! Dragii mei prieteni, Cerul îmi datora această bucurie! Voi putea, în sfârşit, să-mi leg numele de o descoperire ştiinţifică! Această insectă se va numi «hexapodes benedictus»!

Entuziasmul norocosului savant era atât de mare, încât uitase cu totul nenorocirile prin care trecuse şi pe cele care mai puteau veni. Doamna Weldon şi Dick Sand se grăbiră să-l felicite.

Între timp, piroga continua să alunece pe apele întunecate ale râului. Liniştea nopţii nu era tulburată decât de scrâşnetul solzilor crocodililor sau de fornăitul hipopotamilor care se zbenguiau lângă ţărm.

Apoi luna răsări de după crestele copacilor, strecurându-şi razele argintii prin împletitura acoperişului de ierburi şi luminând până-n interiorul ambarcaţiunii.

De pe malul drept răzbi acum o larmă îndepărtată, apoi un zgomot surd, pricinuit parcă de nişte pompe uriaşe lucrând în beznă. Erau câteva sute de elefanţi, care, sătui de rădăcinile lemnoase mâncate în timpul zilei, veneau să se adape înainte de a se culca. S-ar fi putut crede că trompele acestea, care se aplecau şi se ridicau cu aceeaşi mişcare ritmică, aveau să sece râul.