Capitolul III

EPAVA.

La strigătul lui Dick Sand, tot echipajul sări în picioare. Cei ce nu erau de cart se urcară pe punte. Ieşind din cabină, căpitanul Hull se îndreptă spre prova.

Doamna Weldon, Nan şi până şi nepăsătorul văr Benedict veniră cu toţii pe punte şi se sprijiniră în coate pe balustrada de la tribord ca să poată vedea mai bine epava semnalată de tânărul elev-marinar.

Numai Negoro nu părăsi cabina care-i servea de bucătărie şi, ca întotdeauna, el fu singurul din tot echipajul pe care părea că nu-l interesează descoperirea unei epave.

Toată lumea privea cu atenţie obiectul plutitor pe care valurile îl legănau la trei mile de Pilgrim.

— Ei, ce mai poate fi şi asta? întrebă un marinar.

— Vreo plută părăsită! răspunse un altul.

— Poate că pe pluta asta se găsesc nişte bieţi naufragiaţi, spuse doamna Weldon.

— O să vedem, răspunse căpitanul Huli. Dar epava asta nu-i o plută, ci o corabie răsturnată pe o coastă.

— Ei! Nu credeţi mai curând că este vreun animal marin, vreun mamifer uriaş? intră în vorbă vărul Benedict.

— Nu cred, răspunse elevul-marinar.

— Dar tu ce crezi că e, Dick? întrebă doamna Weldon.

— Este o corabie răsturnată, doamnă Weldon, aşa cum a spus şi căpitanul. Ba chiar mi se pare că-i văd carena de aramă strălucind în soare.

— Da… într-adevăr… răspunse căpitanul Hull. Pe urmă se adresă timonierului: Prova sub vânt, Bolton! Laşi să devieze un cart spre dreapta, aşa încât să ne apropiem dintr-o parte de epavă.

— Am înţeles, răspunse timonierul.

— Şi totuşi, începu din nou vărul Benedict, sunt sigur de ceea ce am spus. Cu siguranţă că-i un animal.

— Atunci trebuie să fie un cetaceu de aramă, răspunse căpitanul Hull, pentru că tot cu atâta siguranţă văd şi eu cum luceşte la soare!

— În orice caz, vere Benedict, adăugă doamna Weldon, trebuie să ne faci hatârul să recunoşti că cetaceul ar părea să fie mort, căci e lucru sigur că nu face nici o mişcare!

— Ei, verişoară Weldon, răspunse vărul Benedict, care ţinea cu încăpăţânare la părerea lui, n-ar fi prima dată când se întâlneşte o balenă adormită pe valuri.

— Într-adevăr, n-ar fi prima dată, răspunse căpitanul Hull, dar în cazul nostru nu e vorba de o balenă, ci de un vas.

— O să vedem noi, răspunse vărul Benedict, care, de altminteri, ar fi dat toate mamiferele din mările arctice sau antarctice pentru o insectă dintr-o specie rară.

— Cârmeşte, Bolton, cârmeşte, strigă din nou căpitanul Hull, şi nu ciocni epava! Apropie-te până la un cablu{9}. Dacă noi nu-i mai putem face mult rău acestei corăbii, ea în schimb ne-ar putea pricinui oarecări stricăciuni, aşa că n-am poftă să se ciocnească de coastele lui Pilgrim. Cârmeşte să prinzi vântul la pupa, Bolton.

Prova navei, care fusese îndreptată spre epavă, îşi schimbă direcţia în urma unei scurte mişcări a timonei.

Bricul-goeletă se afla încă la o milă depărtare de corabia naufragiată. Marinarii o priveau cu ochi lacomi: poate că avea vreo încărcătură de preţ care s-ar putea transborda pe Pilgrim! Se ştia doar că în asemenea cazuri o treime din valoare aparţine salvatorilor şi, dacă încărcătura aceasta nu ar fi fost încă avariată, oamenii echipajului ar fi prins, cum se spune, «un flux straşnic». Ar fi fost o oarecare consolare după rezultatul atât de slab al pescuitului. Peste un sfert de oră, epava se afla la mai puţin de o jumătate de milă de Pilgrim.

Era într-adevăr o corabie care plutea cu coasta tribordului în sus. Cufundată până la parapet, epava era atât de culcată pe o parte, încât nimeni n-ar fi putut sta pe punte. Din catarge nu se mai vedea aproape nimic. De port-sarturi nu mai atârnau decât bucăţi de parâme şi lanţurile rupte ale capetelor de berbec. În tribord se căsca o gaură între coca de metal şi coastele bordului.

— Corabia aceasta a fost ciocnită! strigă Dick Sand.

— Fără îndoială, răspunse căpitanul Hull, şi este o adevărată minune că nu s-a scufundat pe loc.

— Dacă a fost ciocnită, interveni doamna Weldon, să sperăm că echipajul ei a fost salvat de cei care au ciocnit-o.

— Să sperăm, doamnă Weldon, răspunse căpitanul Hull, dacă nu cumva echipajul s-a salvat cu propriile lui bărci după ciocnire, în cazul când nava care i-a lovit şi-a continuat drumul, aşa cum din nefericire se întâmplă câteodată.

— Să fie oare cu putinţă? Ar fi o dovadă de mare lipsă de omenie, domnule Hull.

— Aveţi dreptate, doamnă Weldon… aveţi dreptate!… Şi totuşi asemenea cazuri se-ntâmplă destul de des. Cât despre oamenii din echipaj, cred că au părăsit corabia, deoarece nu văd nici o barcă de salvare; bănuiesc că au încercat să ajungă singuri la ţărm, dacă n-or fi fost salvaţi de vreun vas. Dar tare mă tem că, găsindu-se la o distanţă atât de mare de continentul american sau de insulele Oceaniei, n-au să poată reuşi!

— Poate că niciodată n-o să se afle taina acestei catastrofe! spuse doamna Weldon. Şi totuşi, s-ar putea să se mai găsească la bord vreun marinar din echipaj.

— Nu cred, doamnă Weldon, răspunse căpitanul Hull. Apropierea noastră l-ar fi făcut să dea vreun semnal. Dar o să aflăm îndată. Cârmeşte mai mult, Bolton, mai mult! strigă căpitanul Hull, arătând direcţia cu mâna.

Pilgrim se găsea acum doar la vreo trei cabluri de epavă; nu mai încăpea nici o îndoială că vasul fusese părăsit de tot echipajul.

Dar în clipa aceea, Dick Sand făcu un gest care impunea tăcere.

— Ascultaţi! Ascultaţi! spuse el.

— Ascultară toţi, cu urechile ciulite.

— Parcă aud un lătrat! strigă Dick Sand.

Într-adevăr, un lătrat îndepărtat răsuna dinăuntrul epavei. Cu siguranţă că se afla acolo un câine viu, poate încuiat în vreo încăpere, căci se putea ca uşile să fie ermetic închise. Dar deocamdată nu se ştia încă nimic, deoarece puntea navei răsturnate nu se vedea din partea aceea.

— Chiar de-ar fi numai un câine, domnule Hull, tot o să-l salvăm! spuse doamna Weldon.

— Da… da, strigă micul Jack, o să-l salvăm! Eu am să-i dau de mâncare… iar el o să ne iubească… Mămico, mă duc să caut o bucăţică de zahăr…!

— Stai liniştit, puiule, îl potoli doamna Weldon, zâmbind. Cred că sărmanul animal e mort de foame, aşa că ar fi mai bucuros să înfulece o bucată de pâine în loc de zahăr!

— Bine, atunci dă-i supa mea! strigă micul Jack. I-o dăruiesc bucuros!

În clipa aceea, lătratul începu să se audă mai desluşit. Între cele două nave era o distanţă de cel mult trei sute de picioare{10}. Aproape în acelaşi timp, un dulău se ivi pe parapetul tribordului şi se sprijini pe labele dinainte, lătrând mai deznădăjduit ca niciodată.

— Howik, spuse căpitanul Huli, întorcându-se spre şeful echipajului, opreşte corabia şi lasă la apă barca mică!

— Aşteaptă niţel, cuţule, aşteaptă niţel! îi strigă micul Jack animalului, care păru că-i răspunde printr-un scheunat.

Pânzele lui Pilgrim fură imediat orientate în aşa fel, încât nava rămase aproape nemişcată la mai puţin de o jumătate de cablu de epavă.

Barca fu lăsată la apă. Căpitanul Huli, Dick Sand şi doi marinari se îmbarcară imediat.

Câinele lătra mereu. Încerca să se ţină de parapet, dar aluneca mereu pe punte. S-ar fi putut spune că lătratul nu se mai adresa celor care veneau spre el. Se adresa oare unor marinari sau pasageri închişi în nava naufragiată?

«Să mai fie oare vreun supravieţuitor pe bord?» se întreba doamna Weldon.

După câteva lovituri de vâslă, barca de pe Pilgrim ajunse foarte aproape de corabia naufragiată.

Deodată însă atitudinea câinelui se schimbă. După primele lătrături, prin care chemase salvatorii, urmă un lătrat plin de furie. Acum, ciudatul animal era mânia întruchipată.

— Dar ce-i cu câinele ăsta? spuse căpitanul Hull, în timp ce barca ocolea epava pentru a ajunge la puntea intrată sub apă.

Ceea ce nu putea să observe atunci căpitanul Hull şi ceea ce nu putea să fie văzut nici de la bordul lui Pilgrim era faptul că furia câinelui se dezlănţuise exact în clipa în care Negoro, ieşind din bucătărie, se îndreptase spre balustrada punţii.

Să-l fi recunoscut,oare, câinele pe bucătar? Nu prea era de crezut.

După ce se uită la câine fără să arate cea mai mică surprindere, Negoro, ale cărui sprâncene se încruntaseră totuşi o clipită, intră în postul echipajului.

Între timp, barca ocolise pupa vasului naufragiat pe care era scris un singur nume: Waldeck. În afară de Waldeck nu era indicat nici un nume de port. Dar după formele carenei, după unele amănunte, pe care un marinar le observă de la prima vedere, căpitanul Hull îşi dădu îndată seama că această navă era de construcţie americană. De altminteri, chiar numele vasului întărea această constatare. Acum, însă, dintr-un bric de cinci sute de tone, mai rămăsese numai coca.

În partea din faţă a vasului, o spărtură largă arăta locul în care se produsese ciocnirea. În urma răsturnării, spărtura se ridicase cu vreo cinci-şase picioare deasupra apei; aşa se explica de ce epava nu se scufundase încă. Pe puntea pe care căpitanul Hull o vedea acum în întregime nu era ţipenie de om.

Câinele părăsise parapetul: se lăsase să alunece în jos, până la bocaportul din mijlocul punţii, care era deschis, şi lătra când spre interiorul vasului, când în afară.

— Animalul ăsta nu-i singur pe bord, zise Dick Sand.

— Nu, sigur că nu, răspunse căpitanul Hull.

Barca pluti de-a lungul parapetului de la babord, care era pe jumătate scufundat. Dacă marea ar fi fost ceva mai agitată, cu siguranţă că Waldeck s-ar fi scufundat în câteva minute.

Puntea bricului fusese măturată de la un capăt la altul. Nu mai rămăseseră decât ciotul arborelui mare şi cel al arborelui trinchet, rupte la două picioare deasupra etambreului? Catargele trebuie să se fi rupt chiar în clipa ciocnirii, trăgând după ele toate straiurile, şarturile şi manevrele. Cât cuprindeai cu ochii nu se vedea nici o epavă în jurul lui Waldeck, fapt care arăta că trecuseră câteva zile de la catastrofă.

— Dacă unii nefericiţi vor mai fi supravieţuit ciocnirii, spuse căpitanul Hull, probabil că foamea sau setea i-a doborât, căci apa a pătruns cu siguranţă în cambuză. De aceea cred că la bord nu mai pot fi decât cadavre.

— Ba nu, strigă Dick Sand, nu! Atunci câinele n-ar mai lătra aşa! Trebuie să fie acolo oameni în viaţă!

În clipa aceea, animalul, răspunzând chemării tânărului marinar, se aruncă în valuri şi începu să înoate cu greu spre barcă, părând istovit.

Când fu scos din apă, câinele se azvârli cu înfrigurare nu spre bucata de pâine pe care i-o întindea Dick Sand, ci spre o găleată în care se mai găsea puţină apă dulce.

— Bietul animal e mort de sete! strigă Dick Sand.

Vâslaşii căutară un loc bun pentru a se apropia mai uşor de epavă; pentru aceasta, barca se îndepărtă puţin. Câinelui i se păru, desigur, că salvatorii lui nu mai aveau de gând să urce pe epavă, căci îl apucă cu colţii de haină pe Dick Sand şi începu din nou să scheaune jalnic.

L-au înţeles. Privirea şi lătrăturile câinelui erau atât de grăitoare, cum numai vorba omenească ar mai fi putut fi. Barca înaintă imediat spre vinciul ancorei babord. Acolo, cei doi marinari o amarară temeinic, în timp ce căpitanul Hull şi Dick Sand se urcară pe punte, căţărându-se nu fără greutate până la bocaportul deschis între cioturile celor două catarge.

Prin acest bocaport intrară amândoi în cala pe jumătate plină de apă; aici nu era nici un fel de marfă. Bricul naviga cu balast, fiind încărcat doar cu nisip, care alunecase spre babord, făcând astfel ca vasul să rămână aplecat pe o coastă. Aşadar, nu mai era vorba de salvat nimic.

— Nu-i nimeni aici! spuse căpitanul Huli.

— Nimeni, răspunse elevul-marinar, după ce se duse până în partea din faţă a calei.

Dar câinele, care rămăsese pe punte, lătra mereu şi părea că vrea să atragă cu mai multă tărie atenţia căpitanului.

— Să ne întoarcem, spuse căpitanul Hull elevului-marinar.

Ieşiră amândoi din nou pe punte.

Câinele, alergând spre ei, căută să-i ducă spre dunetă. Ei îl urmară. Acolo, în careul ofiţerilor, cinci trupuri omeneşti, fără îndoială cinci leşuri, zăceau întinse pe podea.

La lumina zilei, care pătrundea în voie prin luminator, căpitanul Hull recunoscu cinci trupuri de negri. Dick Sand, mergând de la unul la altul, avu impresia că sărmanii mai respiră încă.

— Pe bord! Pe bord! strigă căpitanul Hull.

Cei doi marinari care păzeau barca fură chemaţi şi ajutară la scoaterea naufragiaţilor din dunetă.

N-a fost prea uşor, dar după două minute cei cinci negri erau culcaţi în barcă, fără ca vreunul din ei să-şi fi venit în fire. Câteva picături de vin întăritor, apoi puţină apă proaspătă, dată cu grijă, i-ar fi putut probabil aduce din nou la viaţă.

Pilgrim se găsea tot la vreo jumătate de cablu de epavă, aşa că barca ajunse curând la el.

Se aduse o pânză şi fiecare negru fu ridicat separat, fiind apoi culcaţi toţi pe puntea bricului. Câinele îi întovărăşise.

— Sărmanii de ei! şopti doamna Weldon, privind la bietele fiinţe care păreau nişte trupuri neînsufleţite.

— Trăiesc, doamnă Weldon! O să-i salvăm! Da, o să-i salvăm! strigă Dick Sand.

— Dar ce li s-a întâmplat? întrebă vărul Benedict.

— Aşteptaţi să-şi recapete graiul şi au să ne spună totul, răspunse căpitanul Hull. Acum o să le dăm să bea puţină apă cu câteva picături de rom. Apoi, întorcându-se, strigă: Negoro!

Auzind numele acesta, câinele ciuli urechile, părul i se zbârli şi-şi arătă colţii. Bucătarul nu se arătă.

— Negoro! repetă căpitanul Hull.

Câinele dădu din nou semne de mare furie.

Negoro ieşi din bucătărie. Îndată ce se arătă pe punte, câinele se repezi la el şi voi să-i înfigă colţii în grumaz. Bucătarul respinse animalul, lovindu-l cu vătraiul pe care-l ţinea în mână. Câţiva marinari de-abia reuşiră apoi să ţină câinele pe loc.

— Cunoşti cumva câinele ăsta? îl întrebă căpitanul pe bucătar.

— Eu? răspunse Negoro. Nu l-am văzut niciodată!

— Ciudat lucru! şopti Dick Sand.