Capitolul IV.

SUPRAVIEŢUITORII DE PE WALDECK.

Pe vremea când se petreceau cele povestite, negoţul cu sclavi se făcea încă pe o scară întinsă în toată Africa ecuatorială. Cu toate patrulările vaselor franceze şi engleze, nave încărcate cu sclavi părăseau în fiecare an coastele Angolei sau ale Mozambicului, pentru a transporta negri în diverse puncte ale lumii, şi trebuie spus: ale lumii civilizate.

Căpitanul Hull ştia aceasta şi,cu toate că meleagurile acelea nu prea erau străbătute de corăbiile neguţătorilor de sclavi, se întreba dacă negrii pe care îi salvase nu erau cumva supravieţuitorii vreunei încărcături de sclavi, pe care Waldeck urma s-o vândă în vreo colonie din Pacific. În orice caz, dacă aşa stăteau lucrurile, negrii aceştia îşi recăpătaseră libertatea prin simplul fapt că puseseră piciorul pe corabia Pilgrim; căpitanul Hull era nerăbdător să le facă cunoscut aceasta.

Între timp, naufragiaţilor de pe Waldeck li se dădeau în grabă toate îngrijirile. Doamna Weldon, ajutată de Nan şi Dick Sand, le dăduse să bea puţină apă proaspătă, apa de care fuseseră lipsiţi câteva zile, şi aceasta, împreună cu puţină hrană, fu de ajuns pentru a-i aduce la viaţă.

Cel mai bătrân dintre ei, care putea să aibă vreo şaizeci de ani, fu curând în stare să vorbească şi putu să răspundă în limba engleză întrebărilor ce i se puneau.

— Nava care vă ducea a fost lovită? întrebă mai întâi căpitanul Hull.

— Da, răspunse bătrânul negru. Sunt zece zile de când nava noastră a fost lovită într-o noapte foarte întunecoasă. Dormeam…

— Cu oamenii de pe Waldeck ce s-a întâmplat?

— Când am urcat pe punte împreună cu tovarăşii mei, nu mai erau acolo, domnule.

— Echipajul a putut să sară pe bordul navei care l-a ciocnit pe Waldeck? întrebă căpitanul Hull.

— Poate că da; şi ar fi bine să se fi petrecut lucrurile aşa…

— Şi nava aceea, după ciocnire, nu s-a întors să vă ia şi pe voi ceilalţi?

— Nu!

— S-a scufundat şi ea?

— Nu s-a scufundat, răspunse bătrânul negru scuturând din cap. Căci am văzut-o înaintând repede în noapte.

Lucrul acesta, confirmat de toţi supravieţuitorii naufragiului, poate să pară de necrezut. Şi totuşi mai existau căpitani care, după ce provocaseră o ciocnire, dispăreau în cea mai mare grabă cu corăbiile, fără să le pese de nenorociţii pe care îi lăsau în urmă, fără să încerce a le veni în ajutor.

Dacă unii vizitii se poartă în felul acesta şi lasă altora grija de a îndrepta nenorocirile pricinuite de ei pe şosele, lucrul acesta este, bineînţeles, condamnabil, deşi victimele lor au posibilitatea să primească un ajutor imediat. Dar ca omul să lase astfel pe om să piară în largul mării este de necrezut, este o ticăloşie.

Căpitanul Hull cunoştea şi el multe asemenea cazuri de neomenie şi trebui să repete doamnei Weldon că astfel de fapte, oricât ar părea de monstruoase, din nefericire nu erau rare.

După aceasta continuă să-l întrebe pe bătrânul negru:

— De unde venea Waldeck?

— De la Melbourne.

— Aşadar, nu sunteţi sclavi…?

— Nu, domnule, răspunse repede bătrânul negru, îndreptându-şi spatele. Suntem locuitori ai statului Pennsylvania şi cetăţeni liberi ai Americii.

— Prieteni, răspunse căpitanul Huli, să ştiţi că nu v-aţi pierdut libertatea trecând pe bordul bricului american Pilgrim.

Cei cinci negri de pe Waldeck erau într-adevăr cetăţeni ai statului Pennsylvania. Cel mai în vârstă fusese vândut ca sclav în Africa, la vârsta de şase ani, iar mai pe urmă ajunsese în Statele Unite; fusese însă eliberat de mulţi ani, prin actul de emancipare. Cât despre tovarăşii lui, cu mult mai tineri, erau fii de sclavi eliberaţi înainte de naşterea acestora: prin urmare, fuseseră născuţi liberi şi nici un alb nu avusese asupra lor vreun drept de proprietate. Nici nu vorbeau limbajul acela care nu foloseşte articolul şi nu cunoaşte decât infinitivul verbelor, limbă care a dispărut de altfel, încet-încet, din timpul războiului de secesiune. Aceşti negri plecaseră deci ca oameni liberi şi tot ca oameni liberi se înapoiau în Statele Unite.

După cum îi povestiră căpitanului Hull, se angajaseră ca muncitori la un englez care avea o moşie întinsă la Melbourne, în Australia meridională. Acolo petrecuseră trei ani, câştigând binişor; la terminarea angajamentului voiseră să se întoarcă în ţară.

Se îmbarcaseră aşadar pe Waldeck, plătindu-şi fiecare costul călătoriei, ca orice călător. La 5 decembrie părăsiseră Melbourne, iar după şaptesprezece zile, pe o noapte întunecoasă, Waldeck fusese lovit de un vapor mare.

În momentul acela, negrii dormeau. Câteva secunde după năprasnica lovitură, alergaseră cu toţii pe punte. Pânzele şi catargele navei se prăbuşiseră şi Waldeck se aplecase pe o coastă; dar nu avea să se scufunde, deoarece apa năvălise în cala vasului într-o cantitate destul de mică.

Căpitanul şi echipajul lui Waldeck dispăruseră. Poate că unii fuseseră zvârliţi în mare, poate că alţii se agăţaseră de vaporul străin, care, după ciocnire, pierise fără urmă.

Cei cinci negri rămăseseră singuri la bord, pe o corabie jumătate răsturnată, la o mie două sute de mile depărtare de orice ţărm.

Cel mai bătrân dintre ei se numea Tom. Vârsta, caracterul său energic şi experienţa pusă adesea la încercare în lunga sa viaţă de muncă făcuseră dintr-însul conducătorul firesc al tovarăşilor săi.

Ceilalţi negri erau tineri, de douăzeci şi cinci până la treizeci de ani. Ei se numeau: Bat{11}, fiul lui Tom, bătrânul Austin, Acteon şi Hercule. Toţi patru erau voinici şi ar fi preţuit mult pe pieţele de sclavi din Africa centrală. Deşi înduraseră lipsuri groaznice, se putea recunoaşte în ei exemplare minunate din această rasă puternică, asupra căreia educaţia din numeroasele şcoli nord-americane îşi pusese pecetea.

Aşadar, Tom şi tovarăşii săi rămăseseră singuri pe Waldeck după catastrofă. Nu aveau nici un mijloc de a pune în mişcare această corabie ţintuită locului şi nici s-o părăsească nu puteau, pentru că cele două bărci de la bord fuseseră sfărâmate şi ele. Nu le rămânea altceva de făcut decât să aştepte trecerea vreunei nave, în timp ce epava era mereu mânată de curenţi. Aşa se explica faptul că fusese întâlnită atât de departe de ruta obişnuită, căci Waldeck, care plecase din Melbourne, ar fi trebuit să se găsească la o latitudine mult mai nordică.

În timpul celor zece zile care trecuseră între ciocnire şi momentul în care Pilgrim sosise în ajutorul naufragiaţilor, cei cinci negri se hrăniseră cu puţinele alimente găsite în bucătărie. Dar, neputând pătrunde în cambuză pe care apa o înecase în întregime, ei nu avuseseră nici o băutură cu care să-şi potolească setea şi suferiseră groaznic, deoarece vasele cu apă aflate pe punte fuseseră sparte în timpul ciocnirii. Tom şi tovarăşii săi, chinuiţi de sete, îşi pierduseră cunoştinţa încă din ajun. Pilgrim sosise tocmai la timp spre a-i salva.

Aceasta fu povestea pe care Tom o spuse în puţine cuvinte căpitanului Hull. Nu era cazul să se pună la îndoială cuvântul bătrânului negru. Tovarăşii lui confirmară totul; de altminteri, faptele vorbeau de la sine.

O altă vietate, salvată de pe epavă, ar fi vorbit fără îndoială cu aceeaşi sinceritate, dacă ar fi putut s-o facă. Este vorba de câinele care se arăta atât de furios când îl vedea pe Negoro – ură într-adevăr inexplicabilă. Dingo – acesta era numele câinelui – făcea parte din renumita rasă de dulăi din Noua Olandă… Dar nu în Australia îl găsise căpitanul lui Waldeck. Dăduse peste Dingo cu doi ani în urmă, rătăcind, pe jumătate mort de foame, pe coasta de vest a Africii prin meleagurile unde fluviul Congo se varsă în ocean. Căpitanul lui Waldeck luase cu el frumosul animal, care rămase însă foarte puţin prietenos, părând să tânjească după vreun stăpân de care fusese despărţit în chip năprasnic şi pe care îi era cu neputinţă să-l mai găsească prin locurile acelea pustii. S. V. – două litere gravate pe zgarda lui – era tot ce mai lega pe acest animal de un trecut a cărui taină ar fi fost căutată în zadar.

Mare şi puternic, mai voinic chiar decât câinii din Pirinei, Dingo era un specimen minunat al acelei varietăţi de dulăi din Noua Olandă. Când se ridica în două labe, dând capul pe spate, era cât un om de înalt. Sprinteneala şi forţa muşchilor săi făceau din el unul din acele animale care atacă fără şovăire jaguarii sau panterele şi care nu se tem să ţină piept ursului. Cu blana deasă, coada stufoasă şi ţeapănă ca o coadă de leu, cu părul roşcat-închis, Dingo avea numai pe bot câteva pete albe. Când îl apucau furiile, animalul acesta putea să devină primejdios; se înţelege deci pentru ce Negoro nu fusese deloc încântat de primirea pe care i-o făcuse acest straşnic exemplar al rasei canine.

Cu toate că nu era prietenos, Dingo nu era un câine rău. Părea să fie mai curând trist.

Bătrânul Tom observase, când era pe Waldeck, că acest câine nu-i iubea pe negri. Nu căuta să le facă nici un rău, dar îi ocolea. Poate că pe coasta africană, pe unde pribegise, avusese de suferit din partea băştinaşilor. De aceea, deşi Tom şi tovarăşii lui erau oameni de treabă. Dingo nu se apropiase niciodată de ei.

În timpul celor zece zile pe care naufragiaţii le petrecuseră pe Waldeck, Dingo se ţinuse departe de locul unde se aflau negrii, hrănindu-se nu se ştie cu ce, dar suferind şi el groaznic de sete.

Aceştia erau supravieţuitorii epavei, pe care prima izbitură mai puternică a valurilor urma să o scufunde. Ea n-ar fi dus în adâncimile oceanului decât nişte cadavre, dacă sosirea neaşteptată a lui Pilgrim n-ar fi permis căpitanului Hull, întârziat el însuşi de lipsa vâniurilor prielnice, să facă o faptă de omenie.

Pentru ca binefacerea să fie desăvârşită, mai trebuia ca naufragiaţii de pe Waldeck, care-şi pierduseră economiile agonisite timp de trei ani de muncă, să fie repatriaţi. Aşa urma să se întâmple. După ce avea să-şi lase încărcătura la Valparaiso, Pilgrim trebuia să urce de-a lungul coastei americane până la nivelul ţărmului californian. Acolo, Tom, şi tovarăşii săi aveau să fie bine primiţi de James W. Weldon – după cum îi asigura buna lui soţie – şi înzestraţi cu toate cele necesare pentru a se întoarce în Pennsylvania.

Oamenii aceştia de treabă erau liniştiţi asupra viitorului lor, mulţumită doamnei Weldon şi căpitanului Hull. Le erau desigur foarte îndatoraţi, şi deşi nu erau decât nişte negri sărmani, poate că totuşi trăgeau nădejde să-şi poată plăti odată şi odată această datorie de recunoştinţă.