Capitolul V

S. V.

Pilgrim pornise din nou spre est, încercând să înainteze cât mai repede. Căpitanul Hull era tot timpul necăjit din pricină că nu aveau vânt prielnic; asta nu pentru că o întârziere de o săptămână sau două pe drumul Noua Zeelandă – Valparaiso l-ar fi îngrijorat prea mult, ci din cauza oboselii pe care această întârziere o putea pricinui pasagerei sale. Dar doamna Weldon nu se plângea şi îndura cu răbdare greutăţile.

Chiar în ziua aceea, la 2 februarie, către seară, epava fu lăsată în urmă.

Căpitanul Hull se ocupă în primul rând de instalarea în condiţii cât mai bune a lui Tom şi a tovarăşilor săi. Postul echipajului de pe Pilgrim, amenajat pe punte în formă de şopron, ar fi fost prea mic pentru toţi. Atunci dădu dispoziţii să se facă un fel de paturi sub puntea de la prova. De altminteri, oamenii aceştia de treabă, obişnuiţi cu muncile grele, erau modeşti din fire. Pe o vreme frumoasă, caldă şi uscată, această locuinţă îi va putea adăposti tot drumul.

Viaţa de la bord, trezită o clipă din monotonia de fiecare zi, îşi reluă cursul.

Tom, Austin, Bat, Acteon şi Hercule ar fi vrut să le fie cât mai de folos celor de pe Pilgrim. Dar cu vânturile astea, bătând din aceeaşi direcţie, nu mai era nimic de făcut odată ce pânzele erau întinse. De câte ori era însă vorba de vreo schimbare a direcţiei pânzelor, bătrânul negru şi tovarăşii lui se grăbeau să dea ajutor echipajului: şi trebuie să mărturisim că, de câte ori uriaşul Hercule punea mâna, se cunoştea. Negrul acesta viguros, înalt de şase picioare, făcea singur cât o macara!

Era o fericire pentru micul Jack să-l privească pe uriaş. Nu-i era frică de el, iar când Hercule îl sălta în braţe ca pe o păpuşă, copilul scotea ţipete de bucurie care nu se mai terminau.

— Ridică-mă sus de tot! spunea micul Jack.

— Poftim, domnule Jack! răspundea Hercule.

— Nu-i aşa că sunt greu?

— Nici nu simt!

— Bine, atunci mai sus! cât ţi-e braţul de lung!

Şi Hercule, ţinând în palma lui mare picioruşele copilului, îl plimba pe sus, aşa cum fac acrobaţii la circ. Jack se vedea mare, mare, şi tare-i mai plăcea! Căuta chiar «să se lase greu», lucru de care colosul nici nu-şi dădea seama.

Aşadar, Dick Sand şi Hercule erau cei doi prieteni ai micului Jack. Curând îşi făcu şi un al treilea prieten. Pe Dingo.

Am spus mai înainte că Dingo era un câine nu prea prietenos. Aceasta se datora, fără îndoială, faptului că nu se împăca cu oamenii de pe Waldeck. Pe bordul lui Pilgrim, însă, lucrurile se schimbară. Pesemne că Jack înmuiase inima acestui frumos animal, căci începu să se joace cu băieţaşul, căruia îi plăcea tare mult acest joc. Se dovedi îndată că Dingo era unul dintre câinii care se împacă bine cu copiii. La rândul lui, Jack nu-i făcea nici un rău. Plăcerea lui cea mai mare era să-l prefacă pe Dingo într-un «cal» tare focos. Şi trebuie să recunoaştem că Jack avea toate motivele să fie încântat de «calul» său, care era, bineînţeles, mai bun decât un patruped de carton, fie el chiar cu rotiţe la picioare. Jack galopa pe deşelate pe Dingo, iar acesta era bucuros să se lase călărit; la drept vorbind, Jack nu era mai greu pentru el decât ar fi fost o jumătate de jocheu pentru un cal de curse. Dar şi provizia de zahăr din cămară scădea în fiecare zi!

Dingo ajunse curând răsfăţatul întregului echipaj. Numai Negoro continua să evite orice întâlnire cu el. Ura câinelui faţă de omul acesta era pe cât de vie, pe atât de inexplicabilă.

Deşi-l iubea atât de mult pe Dingo, micul Jack nu-l uitase nici pe Dick Sand, prietenul lui de demult. Elevul-marinar îşi petrecea tot timpul liber alături de băieţaş. Doamna Weldon, bineînţeles, era foarte mulţumită de această prietenie.

Într-una din zile, şi anume la 6 februarie, doamna Weldon, discutând cu căpitanul Hull, aduse vorba despre Dick Sand. Acesta, la rându-i, îi aduse lui Dick Sand cele mai mari laude.

— Băiatul ăsta, îi spuse doamnei Weldon, o să fie într-o zi un marinar straşnic; sunt sigur de asta. Are într-adevăr instinctul mării, şi acest instinct îi înlocuieşte lipsurile în cunoaşterea acelor taine ale meseriei pe care nu le stăpâneşte încă. Este uimitor cât de multe ştie. Când te gândeşti la puţinul timp pe care l-a avut pentru învăţătură!

— Şi unde mai pui că este şi un element bun, un băiat de încredere, mult superior celor de vârsta lui şi care nu şi-a atras nici cea mai mică observaţie de când îl cunoaştem, răspunse doamna Weldon.

— Da, este un element bun, iubit şi apreciat de toţi, întregi căpitanul Hull.

— Ştiu că soţul meu are de gând să-l înscrie la un curs de hidrografic după această călătorie, ca să poată obţine mai târziu brevet de căpitan, spuse doamna Weldon.

— Domnul Weldon are dreptate, răspunse căpitanul Hull. Dick va face cu siguranţă cinste marinei.

— Bietul orfan şi-a început viaţa atât de trist! observă doamna Weldon. Viaţa i-a fost o şcoală grea!

— Fără îndoială, doamnă Weldon, dar lecţiile nu i-au fost în zadar: a înţeles că trebuie să se descurce singur în viaţă şi este pe drumul cel bun!

— Da, pe drumul datoriei!

— Priviţi-l acum, doamnă Weldon, reluă căpitanul Huli. Şade la cârmă cu privirea aţintită în direcţia arborelui trinchet. Nici cea mai mică neatenţie din partea acestui tânăr marinar, deci nici o deviere a vasului. Dick Sand are de pe acum siguranţa unui timonier bătrân! Bun început pentru un marinar! Meseria noastră, doamnă Weldon. este din acelea pe care trebuie să le începi de copil. Cine nu a fost mai întâi mus n-o să ajungă niciodată un marinar cum trebuie, cel puţin nu în marina comercială. Pentru un om al mării totul trebuie să fie prilej de învăţătură, astfel ca atunci când urmează să ia vreo hotărâre sau să acţioneze, să facă aceasta şi din instinct, dar şi cu mintea.

— Dar şi în marina de război sunt destui ofiţeri buni, adăugă doamna Weldon.

— Desigur, răspunse căpitanul Hull, dar, după mine, cei mai buni sunt aceia care şi-au început cariera din copilărie. Fără să mai vorbesc de Nelson şi de alţi câţiva, cei mai buni marinari au fost mai întâi muşi.

Tocmai atunci apăru prin tambuchiul de la pupa şi vărul Benedict, mereu dus pe gânduri şi cu totul absent la cele ce se petreceau în jurul lui. Vărul Benedict începu să meargă încoace şi încolo pe punte, ca un apucat de ducă-se pe pustii, scormonind cu privirea crăpăturile bastingajului, scotocind pe sub coteţele de găini, plimbându-şi palma pe la încheieturile punţii unde se scorojise răşina.

— Ce mai faci, vere Benedict? întrebă doamna Weldon. Cum stai cu sănătatea?

— Bine… verişoară Weldon… bineînţeles că bine… dar abia aştept să ajungem la ţărm.

— Dar ce căutaţi atât de grijuliu sub bancă, domnule Benedict? întrebă căpitanul Hull.

— Insecte, domnule, insecte! răspunse vărul Benedict. Ce altceva aţi vrea să caut, dacă nu insecte?

— Insecte?! Trebuie să vă resemnaţi, căci nu pe mare vă veţi îmbogăţi colecţia!

— De ce nu, domnule? Nu-i deloc imposibil să dau chiar aici pe bord peste câteva exemplare de…

— Vere Benedict, îl întrerupse doamna Weldon, ai tot dreptul să-l blestemi pe căpitanul Hull! Nava sa este atât de bine întreţinută, încât n-o să poţi vâna nimic.

Căpitanul Hull începu să râdă.

— Doamna Weldon exagerează, răspunse dânsul. Totuşi, domnule Benedict, cred că vă pierdeţi timpul cotrobăind prin cabine!

— O ştiu prea bine! izbucni vărul Benedict, dând din umeri. Am căutat degeaba până acum…

— Poate să găsiţi libărci pe fundul calei, continuă căpitanul. Cred că asemenea gândaci nu prezintă interes pentru dumneavoastră.

— Credeţi că nu prezintă nici un interes aceste ortoptere nocturne care au atras asupra lor blestemele lui Vergiliu şi ale lui Horaţiu? răspunse vărul Benedict, scoţându-şi pieptul în afară… Să nu prezinte nici un interes aceste rude apropiate ale «periplanetei orientalis» şi ale kakerlacului american, care locuiesc…

— Care mişună… îl corectă căpitanul Hull.

— Care domnesc pe bord… răspunse cu mândrie vărul Benedict.

— Plăcută domnie!

— Cum, dumneata nu eşti entomolog, domnule?

— Niciodată, şi mai ales nu pe propria-mi spinare!

— Ei, vere Benedict, spuse doamna Weldon zâmbind, te rog nu ne dori să fim mâncaţi de insecte numai de dragul ştiinţei.

— Eu nu doresc nimic altceva, verişoară Weldon, răspunse pătimaşul entomolog, decât să adaug la colecţia mea câteva exemplare rare, care să-i facă cinste.

— Nu eşti mulţumit de ceea ce ai cucerit în Noua Zeelandă?

— Ba da, verişoară Weldon. Am avut norocul să găsesc una din acele staphylinide care n-au fost descoperite până acum decât la câteva sute de mile mai departe, în Noua Caledonie.

În momentul acela, Dingo, care se juca cu Jack, se apropie zburdând de vărul Benedict.

— Pleacă de-aici! mormăi acesta, împingând animalul.

— Să te-mpaci cu libărcile şi să urăşti câinii! exclamă căpitanul Hull. Vai, domnule Benedict!

Un câine atât de bun! spuse micul Jack, cuprinzând cu mânuţele capul mare al lui Dingo.

— E drept… nu zic nu… răspunse vărul Benedict, dar ce vreţi? Animalul ăsta nu mi-a îndreptăţit speranţele pe care le-am avut când am dat cu ochii de el!

— Vai de mine! strigă doamna Weldon. Nu cumva sperai să-l poţi clasa în ordinul dipterelor sau al himenopterelor?

— Nu, răspunse foarte serios vărul Benedict. Dar nu e aşa că Dingo, cu toate că e de rasă neozeelandeză, a fost găsit pe coasta occidentală a Africii?

— E foarte adevărat, răspunse doamna Weldon. Tom l-a auzit adesea pe căpitanul de pe Waldeck spunând aceasta.

— Ei bine, credeam… speram… că acest câine va aduce cu sine câteva specimene de hemiptere, caracteristice faunei africane…

— Doamne sfinte! exclamă doamna Weldon.

— Şi s-ar mai fi putut, adăugă vărul Benedict, ca vreun purice care intră-n piele sau care irită pielea… de o specie necunoscută încă…

— Auzi, Dingo? spuse căpitanul Hull. Auzi, dulăule? Nu ţi-ai făcut datoria!

— Degeaba l-am puricat… adăugă entomologul cu mare părere de rău, n-am găsit nici măcar o insectă…!

— Pe care nădăjduiesc că aţi fi ucis-o imediat şi fără nici o cruţare! izbucni căpitanul Hull.

— Domnule, răspunse scurt vărul Benedict, află că sir John Franklin îşi făcea mustrări de conştiinţă pentru uciderea celei mai mici insecte, fie chiar şi un ţânţar, a cărui înţepătură este mai primejdioasă decât a puricelui; şi totuşi, John Franklin, trebuie să recunoaşteţi, a fost un om al mării ca puţini alţii!

— Aşa e, spuse căpitanul Hull, făcând o plecăciune.

— Într-o zi, când a fost pişcat îngrozitor de o dipteră, suflă peste ea şi o goni, spunându-i, fără măcar să o tutuiască: «Ia du-te, mătăluţă, lumea este destul de mare, aşa că e loc pentru amândoi!»

— Hm! făcu căpitanul Hull.

— Chiar aşa, domnule!

— Ei bine, domnule Benedict, răspunse căpitanul Hull, altcineva a spus vorbele astea, cu mult înainte de sir John Franklin.

— Altcineva?

— Da, şi acel cineva este unchiul Toby.

— Un entomolog? întrebă repede vărul Benedict.

— Nu, unchiul Toby al lui Stemei{12}. Acest unchi a rostit aceleaşi cuvinte făcând vânt unui ţânţar care îl tot necăjea, dar pe care a crezut totuşi că poate să-l tutuiască: «Du-te, dragul meu, i-a spus el, lumea este destul de mare şi pentru mine, şi pentru tine!»

— De treabă om acest unchi Toby! răspunse vărul Benedict. A murit?

— Cred şi eu, răspunse serios căpitanul Hull, deoarece nici n-a existat.

Izbucniră cu toţii în hohote de râs, uitându-se la vărul Benedict.

Asemenea discuţii cu privire la entomologie şi multe altele aveau loc adesea între cei de la bord. Datorită lor, multe ore lungi din această călătorie plictisitoare păreau mai plăcute şi mai uşor de suportat. Marea era mereu frumoasă, dar lipsa vântului făcea ca bricul-goeletă să stea aproape pe loc. Pilgrim nu înainta decât foarte încet înspre est, din cauza brizei slabe; dorinţa cea mai vie a tuturor era să ajungă cât mai degrabă pe nişte meleaguri cu vânturi mai prielnice.

Trebuie să spunem că, în timpul acesta, vărul Benedict încercase să-l iniţieze pe tânărul elev-marinar în tainele entomologiei, dar Dick Sand se arăta destul de refractar faţă de aceste propuneri. Din lipsă de elevi, savantul îi luase în primire pe negri, care nu înţelegeau nimic din povestea asta. Tom, Acteon, Bat şi Austin sfârşiră prin a da bir cu fugiţii, aşa că profesorul se trezi cu un singur elev, Hercule, pe care îl socotea având oarecări înclinări pentru a putea deosebi un parazit de o tisanură.

Aşadar, uriaşul negru trăia în lumea coleopterelor, a carnivorelor, a groparilor, a racilor de mare, a cărăbuşilor, a rădaştelor, a gărgăriţelor, studiind toată colecţia vărului Benedict, nu fără ca acesta să tremure văzând gingaşele exemplare între degetele groase ale lui Hercule, care aveau duritatea şi forţa unei menghine. Dar uriaşul elev asculta cu atâta răbdare lecţiile profesorului, încât acesta avea de ce să-şi permită unele riscuri.

În timp ce vărul Benedict lucra astfel,doamna Weldon nu-l lăsa pe micul Jack să stea fără ocupaţie: îl învăţa să citească şi să scrie cât despre socotit, prietenul lui mai mare, Dick Sand, îi dădea primeIe cunoştinţe.

La vârsta de cinci ani, copilul este încă destul de fraged, aşa că învăţătura prin jocuri practice este mai potrivită decât lecţiile teoretice, desigur mai puţin atrăgătoare.

Jack învăţa să citească nu după abecedar, ci cu ajutorul unor cuburi de lemn, care aveau pe ele litere imprimate cu roşu. Copilul se juca cu aceste cuburi, potrivindu-le în aşa fel, încât să formeze cuvinte. Uneori, doamna Weldon lua cuburile, forma un cuvânt, pe urmă le amesteca şi era rândul lui Jack să le aşeze în aceeaşi ordine.

Băieţaşului îi plăcea mult acest fel de a învăţa să citească. Petrecea câteva ore pe zi, când în cabină, când pe punte, amestecând şi potrivind literele alfabetului.

Joaca aceasta dădu loc într-o zi unei întâmplări atât de neaşteptate, încât merită să fie povestită mai amănunţit.

În dimineaţa zilei de 9 februarie, Jack, tolănit pe punte, se juca formând un cuvânt, pe care bătrânul Tom trebuia să-l reconstituie după ce literele ar fi fost amestecate. Tom, cu mâna la ochi, aşa cum stabiliseră, nu trebuia să vadă nimic şi nici nu vedea nimic din ceea ce făcea băieţaşul.

Din mulţimea aceea de litere – cam vreo cincizeci – unele erau litere mari, altele litere mici. Unele cuburi aveau şi o cifră, ceea ce îngăduia să se formeze şi numere, pe lângă cuvinte.

Cuburile erau orânduite pe punte şi micul Jack lua când unul, când altul, pentru a compune un cuvânt – lucru greu de tot.

Dingo, care se învârtea de câteva minute în jurul copilului, se opri la un moment dat cu privirea fixă, cu laba dreaptă ridicată, dând nervos din coadă. Deodată, se repezi asupra unui cub, îl luă în gură şi apoi îl lăsă jos pe punte, la câţiva paşi de Jack.

Cubul acela avea o literă mare: litera «S».

— Dingo, ce faci? Dingo! strigă băieţaşul care se temuse mai întâi că litera «S» o să fie înghiţită de câine.

Dar Dingo se înapoiase şi, făcând aceeaşi mişcare, apucă alt cub şi-l puse lângă primul. Pe cubul acesta era un «V» mare.

De data aceasta, Jack scoase un ţipăt.

Auzindu-l ţipând, doamna Weldon, căpitanul Huli şi tânărul elev-marinar, care se plimbau pe punte, veniră în grabă la el. Micul Jack le povesti imediat cele întâmplate.

Dingo cunoştea literele; Dingo ştia să citească. Era lucru sigur! Jack, cu ochii lui, văzuse asta!

Dick Sand voi să ia cele două cuburi ca să le dea înapoi prietenului său Jack, dar Dingo mârâi, arătându-şi colţii. Totuşi, elevul-marinar reuşi să ia două cuburi şi le puse la un loc cu celelalte. Dingo se repezi din nou, înşfăcă aceleaşi litere şi le duse iarăşi mai la o parte. De data aceasta puse amândouă labele deasupra lor, părând hotărât să le păstreze cu orice preţ. Cât despre celelalte litere ale alfabetului, păreau să nici nu existe pentru el.

— Ciudat lucru! spuse doamna Weldon.

— Foarte ciudat, într-adevăr, răspunse căpitanul Hull, uitându-se cu atenţie la cele două litere.

— S. V., rosti doamna Weldon.

— S. V., repetă căpitanul Hull. Tocmai literele de pe zgarda lui

— Dingo! Apoi se întoarse brusc spre bătrânul negru, întrebându-l: Tom, nu mi-ai spus oare dumneata că acest câine a fost găsit de puţină vreme de căpitanul de pe Waldeck?

— Ba da, domnule, răspunse Tom. Dingo nu se afla pe bord decât de cel mult doi ani.

— Şi n-ai mai spus că acest câine fusese găsit de căpitanul de pe Waldeck pe coasta occidentală a Africii?

— Da, domnule, în jurul gurilor fluviului Congo. L-am auzit adesea pe căpitan spunând aceasta.

— Prin urmare, nu s-a aflat niciodată al cui a fost câinele şi de unde se pripăşise acolo?

— Niciodată, domnule. Un câine de pripas e mai de plâns decât un copil de pripas! Nu are cu el nici o hârtie care să arate al cui e şi, mai mult încă, nu ştie să vorbească.

Căpitanul Huli tăcu şi rămase dus pe gânduri.

— Aceste două litere trezesc în dumneata vreo amintire? întrebă doamna Weldon, după câteva clipe de tăcere.

— Da, doamnă Weldon, o amintire sau mai curând o bănuială ciudată.

— Care?

— Aceste două litere ar putea foarte bine să capete un sens şi să ne lămurească asupra sorţii unui călător îndrăzneţ…

— Ce vrei să spui? întrebă doamna Weldon.

— Iată, doamnă Weldon. În anul 1871 – sunt deci doi ani de atunci – un călător francez a plecat din îndemnul Societăţii de geografie din Paris, pentru a traversa Africa de la vest spre est. Punctul de plecare era locul de vărsare al fluviului Congo. Punctul de sosire trebuia să fie, pe cât posibil, capul Deldago, la gurile fluviului Rovuma, al cărui curs trebuia să-l urmeze. Călătorul francez se numea Samuel Vernon.

— Samuel Vernon! repetă doamna Weldon.

— Da, doamnă Weldon, şi aceste două nume încep tocmai cu cele două litere pe care Dingo le-a ales dintre toate literele lui Jack. Ele sunt săpate şi pe zgarda lui.

— Chiar aşa… răspunse doamna Weldon. Şi ce s-a mai aflat despre acest călător?

— Acest călător a plecat, dar de atunci nu s-a mai auzit nimic de dânsul, continuă căpitanul Hull.

— Nimic? întrebă elevul-marinar.

— Nimic, repetă căpitanul Huli.

— Ce concluzie trageţi? întrebă doamna Weldon.

— Că Samuel Vernon nu a putut să ajungă pe coasta orientală a Africii, fie din cauză că a fost luat prizonier de indigeni, fie din cauză că moartea l-a doborât pe drum.

— Şi atunci… câinele acesta…?

— S-ar putea ca acest câine să fi fost al lui. Mai norocos decât stăpânul, în cazul în care ipoteza mea e justă, câinele s-a înapoiat pe malul fluviului Congo, pentru că acolo şi cam pe atunci a fost găsit de căpitanul lui Waldeck.

— Dar, observă doamna Weldon, călătorul acela francez fusese întovărăşit, oare, de un câine la plecare? Nu cumva faci o simplă presupunere?

— E drept că nu-i decât o presupunere, doamnă Weldon, răspunse căpitanul Hull. Dar ceea ce este sigur e că Dingo cunoaşte aceste două litere «S» şi «V», care sunt tocmai iniţialele celor două nume: Samuel Vernon. În ce împrejurări a învăţat animalul acesta să le deosebească nu pot să ştiu, dar, repet, câinele le cunoaşte foarte bine şi iată cum le împinge cu laba, de parcă ne îndeamnă să le citim.

— Într-adevăr, nu te puteai înşela asupra intenţiilor lui Dingo.

— Samuel Vernon fusese singur atunci când părăsise gurile fluviului Congo? întrebă Dick Sand.

— Asta n-o ştiu, răspunse căpitanul Hull. Este posibil să fi luat însă cu el o escortă de indigeni.

În momentul acela, Negoro ieşi din cabina comună şi veni pe punte. Mai întâi, nimeni nu-i remarcă prezenţa şi nici nu putu să observe privirea ciudată pe care i-o aruncă lui Dingo când zări cele două litere în faţa cărora câinele parcă stătea de gardă. Dar Dingo, zărindu-l pe bucătar, începu să dea semne de furie. Negoro se întoarse imediat în postul echipajului, lăsând să-i scape totuşi un gest de ameninţare la adresa câinelui.

— Aici e ceva la mijloc! şopti căpitanul Hull, care urmărise cu atenţie toată scena.

— Dar, domnule, răspunse elevul-marinar, nu este uimitor ca un câine să cunoască literele alfabetului?

— Ba nu! strigă micul Jack. Mămica mi-a povestit de multe ori despre un câine care ştie să citească, să scrie şi chiar să joace domino, ca un adevărat profesor!

— Dragul meu, răspunse doamna Weldon zâmbind, câinele acesta se numea Munito şi nu era deloc un savant cum crezi tu. După câte mi s-a spus şi mie, câinele nu putea să deosebească literele care îi serveau la compunerea cuvintelor. Dar stăpânul lui, un american şmecher, observând că Munito are auzul foarte fin, începu să-i exerseze simţul acesta, pentru a trage anumite foloase, uimind lumea cu anumite trucuri.

— Dar cum făcea, doamnă Weldon? întrebă Dick Sand, pe care povestea îl interesa aproape tot atât de mult ca şi pe micul Jack.

— Iată cum, dragul meu: de câte ori Munito trebuia să «dea o reprezentaţie» în faţa publicului, litere asemănătoare acestora erau întinse pe o masă pe care câinele se învârtea încoace şi încolo, aşteptând să i se spună din public un cuvânt fie cu glas tare, fie încet. O condiţie esenţială era însă ca stăpânul lui să ştie cuvântul.

— Care va să zică, în lipsa stăpânului… spuse elevul-marinar.

— Câinele nu ar fi putut face nimic, răspunse doamna Weldon. Şi iată pentru ce: literele erau aşezate pe masă şi Munito se plimba printre ele. Cum ajungea înaintea acelora pe care trebuia să le aleagă pentru a forma cuvântul cerut, se şi oprea; câinele se oprea, însă, numai din pricină că auzea un zgomot, imperceptibil pentru altcineva: stăpânul său rupea în buzunar o scobitoare. Zgomotul acela era pentru Munito semnalul să ia litera din faţa lui şi să o aşeze în ordinea dorită.

— Care va să zică, ăsta e secretul! izbucni Dick Sand.

— Ăsta-i secretul, răspunse doamna Weldon. E foarte simplu, ca de altfel tot ce se face în materie de scamatorie. În lipsa stăpânului său,Munito nu ar fi fost Munito. De aceea mă miră că, deşi nu-i este de faţă stăpânul – dacă Samuel Vernon i-a fost vreodată stăpân – Dingo a recunoscut totuşi aceste două litere.

— Într-adevăr, răspunse căpitanul Hull. E foarte ciudat. Dar observaţi că aici nu este vorba decât de două litere, două litere anumite, şi nu de un cuvânt ales la întâmplare. La urma urmei, este ştiută povestea cu câinele care suna la poarta unei mănăstiri pentru a lua farfuria destinată trecătorilor săraci. La fel şi a aceluia care, împreună cu un altul, fusese învăţat să învârtă frigarea din două în două zile şi refuza să facă aceasta dacă nu era rândul lui; aceşti doi câini cred că îl întreceau pe Dingo în ce priveşte inteligenţa. De altfel, ne aflăm acum în faţa unui lucru indiscutabil. Din toate literele alfabetului, Dingo nu a ales decât pe acestea două: «S» şi «V». Pe celelalte pare că nu le cunoaşte deloc! Trebuie, deci, să tragem concluzia că, dintr-un motiv pe care nu-l putem şti, atenţia lui a fost atrasă îndeosebi asupra acestor două litere.

— Oh, căpitane Hull! răspunse tânărul elev-marinar. Dacă Dingo ar putea să vorbească! Poate că ne-ar spune ce înseamnă aceste două litere şi ce are împotriva bucătarului, căruia îi tot arată colţii.

— Şi încă ce colţi! răspunse căpitanul Hull, când Dingo căscă botul, arătându-şi dinţii mari şi puternici.