Capitolul IX.

CĂPITANUL SAND.

Prima impresie a pasagerilor de pe Pilgrim în faţa acestei zguduitoare catastrofe a fost un amestec de milă şi de groază. Ei nu se mai gândeau decât la sfârşitul înspăimântător al căpitanului Hull şi al celor cinci marinari. Această scenă înfricoşătoare se întâmplase aproape sub ochii lor, fără ca vreunul să poată face ceva pentru a-i salva. Nu putuseră nici măcar să ajungă la timp pentru a-i smulge din valuri pe bieţii lor tovarăşi răniţi, dar încă în viaţă, şi pentru a opune corpul lui Pilgrim loviturilor formidabile ale jubartului. Căpitanul Hull şi oamenii săi dispăruseră pentru totdeauna.

Când bricul-goeletă ajunse la locul nenorocirii, doamna Weldon căzu în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer.

— Să ne rugăm, spuse evlavioasa femeie.

Lângă ea îngenunche, plângând, micul Jack. Bietul copil înţelesese totul. Dick Sand, Nan, Tom şi ceilalţi negri stăteau în picioare, cu capetele plecate. Repetau toţi rugăciunea prin care doamna Weldon cerea lui Dumnezeu îndurare pentru cei ce veniseră în faţa lui.

Apoi doamna Weldon se adresă tovarăşilor săi de drum:

— Acum, prieteni, să cerem şi pentru noi, Cerului, putere şi curaj.

Într-adevăr, nu aveau altceva de făcut decât să se roage Atotputernicului să le vină în ajutor, căci situaţia lor era dintre cele mai grele. Nava pe care se aflau nu mai avea nici căpitan pentru a o comanda, nici echipaj pentru a o manevra. Se afla în mijlocul acestui imens Ocean Pacific, la sute de mile de orice ţărm, în voia vânturilor şi a valurilor.

Ce întâmplare nenorocită făcuse ca în drumul lui Pilgrim să se ivească balena aceea? Ce-l determinase pe sărmanul căpitan Hull, atât de chibzuit de obicei, să înfrunte o asemenea primejdie, numai pentru a-şi completa încărcătura? Şi cât de mari erau proporţiile acestei catastrofe – una dintre cele mai mari pomenite vreodată în istoria vânătorii de balene – deoarece nu izbutise să se salveze nici măcar un singur om de pe balenieră!

Hotărât, fusese o întâmplare nenorocită!

Oare nu mai rămăsese în viaţă nici un marinar de la bordul lui Pilgrim? Ba da! Unul singur! Dick Sand, dar care nu era decât elev-marinar şi nu avea decât cincisprezece ani! Căpitan, şef de echipaj, marinari, se putea spune că tot echipajul era acum întruchipat de el.

La bord se afla o pasageră, o mamă cu un copil, şi prezenţa ei făcea ca situaţia să fie şi mai grea. Mai erau câţiva negri, oameni de treabă, curajoşi şi muncitori, fără îndoială, gata să asculte de oricine ar fi fost în stare să le dea ordine, dar lipsiţi de cea mai elementară noţiune în meseria de marinar.

Dick Sand rămase nemişcat, cu braţele încrucişate, privind locul în care se scufundase căpitanul Hull, protectorul său, pe care îl iubise ca pe un adevărat părinte. Cercetă apoi orizontul cu privirea, căutând să descopere vreo navă, căreia să-i ceară ajutor şi sprijin, căreia ar fi putut cel puţin să i-o încredinţeze pe doamna Weldon. El nu ar fi părăsit bricul – asta sigur nu! – mai înainte de a fi încercat totul pentru a-l aduce într-un port. Dar doamna Weldon şi cu băieţaşul ar fi fost în siguranţă. N-ar mai fi avut de ce se teme pentru fiinţele acestea, cărora le era devotat trup şi suflet.

Oceanul era pustiu. De la dispariţia jubartului, nici un punct nu mai păta luciul mării. De jur împrejurul lui Pilgrim – numai cer şi apă. Tânărul elev-marinar ştia prea bine că se află în afara drumurilor urmate de navele de comerţ şi că celelalte corăbii se aflau încă foarte departe, prin locurile prielnice pescuitului. Şi totuşi, trebuia să privească situaţia în faţă, să vadă lucrurile aşa cum erau. Şi Dick Sand chiar aşa făcu.

Ce hotărâre avea să ia?

În momentul acela, Negoro, care părăsise puntea imediat după catastrofă, apăru din nou. Nimeni nu ar fi putut spune ce simţea în faţa acestei ireparabile nenorociri o fiinţă atât de enigmatică. Privise tot timpul dezastrului fără să facă un gest, fără să scoată o vorbă. Ochii lui urmăriseră cu sete toate amănuntele. Dacă cineva s-ar fi uitat la el în clipele acelea, ar fi rămas uimit văzând că nici un muşchi nu tresărea pe faţa lui nepăsătoare. Nici măcar nu răspunsese chemării doamnei Weldon, care se rugase pentru echipajul înghiţit de valuri.

Negoro înaintă spre puntea-pupa, acolo unde stătea nemişcat Dick Sand, şi se opri la trei paşi de elevul-marinar.

— Ai de spus ceva? întrebă Dick Sand.

— Am de vorbit cu căpitanul Hull sau, în lipsa lui, cu maistrul Howik, răspunse cu răceală Negoro.

— Ştii prea bine că amândoi au pierit! strigă tânărul marinar.

— Atunci, cine comandă? întrebă Negoro, plin de obrăznicie.

— Eu! răspunse fără şovăire Dick Sand.

— Dumneata! exclamă Negoro, ridicând din umeri. Un căpitan de cincisprezece ani!

— Da, un căpitan de cincisprezece ani! răspunse tânărul înaintând spre bucătarul-şef, care se dădu înapoi.

— Să nu se uite, spuse atunci doamna Weldon, că nu există decât un singur căpitan pe bord… Căpitanul Sand. Şi socot că e bine ca fiecare să ţină seama că Dick Sand va şti să se facă ascultat…!

Negoro se înclină, murmură pe un ton ironic câteva cuvinte pe care nu le auzi nimeni şi se întoarse la locul său.

După cum se poate vedea, hotărârea lui Dick Sand fusese luată.

Între timp, împins de briza care începuse să sufle mai tare, bricul-goeletă lăsase în urmă marele banc de crustacee.

Dick Sand cercetă starea velelor. Pe urmă coborî privirea jos, pe punte. Abia atunci îşi dădu seama că asupra lui apăsa o răspundere uriaşă şi că va trebui să aibă puterea s-o ducă bine până la capăt. Cuteză să-şi ridice privirea către supravieţuitorii de pe Pilgrim, ai căror ochi erau fixaţi asupra lui şi, citind în privirile lor că putea avea încredere în ei, le spuse în două cuvinte că şi ei se puteau bizui pe el.

Dick Sand îşi făcuse cu toată sinceritatea examenul de conştiinţă.

E drept că putea să schimbe sau să fixeze pânzele bricului-goeletă. După împrejurări, folosind braţele lui Tom şi ale tovarăşilor lui, dar nu avea totuşi toate cunoştinţele necesare pentru a-şi da seama, prin calcule, de locul în care se află. Peste vreo patru sau cinci ani, Dick Sand ar fi cunoscut temeinic această grea şi frumoasă meserie de marinar. Ar fi ştiut să se folosească de sextant, instrumentul acela pe care-l mânuia zilnic căpitanul Hull şi cu care afla înălţimea stelelor, ar fi ştiut să citească pe cronometru ora meridianului de la Greenwich şi ar fi dedus longitudinea prin unghiul orar. Soarele i-ar li fost sfetnicul de fiecare zi. Luna, planetele i-ar fi spus: aici, în acest punct al oceanului, se află nava ta. Bolta cerească pe care se mişcă stelele, aidoma acelor unui ceasornic perfect, pe care nici o zguduire nu le poate abate şi a căror exactitate este absolută, bolta aceasta i-ar fi spus orele şi distanţele. Prin observaţii astronomice ar fi stabilit, aşa cum stabilea în fiecare zi căpitanul Huli. locul unde se afla Pilgrim, cu aproximaţie de o milă, drumul urmat, ca şi drumul pe care trebuia să-l urmeze.

Pe când aşa, doar prin deducţie, adică după distanţa parcursă, măsurată cu lochul, după indicaţiile busolei şi cu corecţia derivei, putea să-şi dea seama de drumul pe care-l avea de parcurs.

Dar Dick Sand nu se lăsă copleşit.

Doamna Weldon înţelegea tot ce se petrecea în inima atât de hotărâtă a tânărului elev-marinar.

— Mulţumesc, Dick, spuse dânsa, fără ca glasul să-i tremure. Căpitanul Hull nu mai este. Tot echipajul a pierit odată cu el. Soarta navei e în mâinile tale. Dick, ştiu bine că ai să salvezi corabia şi pe cei ce călătoresc pe ea!

— Da, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand. Da, voi încerca, cu ajutorul lui Dumnezeu.

— Tom cu tovarăşii lui sunt oameni de treabă, pe care te poţi bizui.

— Ştiu! Am să fac din ei marinari pricepuţi şi vom munci toţi laolaltă, ca să ducem totul la bun sfârşit. Dacă va fi vremea frumoasă, ne va fi uşor! Pe vreme rea… ei, pe vreme rea vom lupta şi tot vă vom salva, doamnă Weldon, pe dumneavoastră, pe micul Jack, pe toţi!… Da, cred că am să reuşesc! Şi repetă…: Cu ajutorul lui Dumnezeu.

— Acum, Dick, poţi să afli care e poziţia lui Pilgrim? întrebă doamna Weldon.

— Foarte uşor, răspunse tânărul marinar. Nu am decât să consult harta de bord, pe care a fost însemnat ieri, de căpitanul Hull, punctul unde se afla corabia.

— Şi poţi să conduci nava pe direcţia bună?

— Da, pot s-o îndrept spre est, în direcţia litoralului american, unde trebuie să acostăm.

— Dar, Dick, reluă doamna Weldon, tu trebuie să înţelegi că această catastrofă poate, şi chiar trebuie, să modifice primele noastre proiecte. Nu mai poate fi vorba ca Pilgrim să meargă la Valparaiso. Portul nostru de destinaţie trebuie să fie acum portul cel mai apropiat de pe coasta americană.

— Fără îndoială, doamnă Weldon, răspunse tânărul. De altfel, fiţi fără grijă: coasta americană înaintează adânc spre sud, aşa că nu se poate să nu dăm peste ea.

— Încotro se află? întrebă doamna Weldon.

— Acolo, în direcţia aceasta, răspunse Dick Sand, arătând cu degetul spre est, punct cardinal pe care-l găsise cu ajutorul busolei.

— Bine, Dick, fie că atingem Valparaiso, fie că acostăm în orice alt punct de pe litoral, puţin interesează. Principalul este să ajungem la ţărm!

— Vom ajunge, doamnă Weldon, şi vă voi debarca într-un loc sigur! răspunse elevul-marinar cu glas hotărât. De altfel, sper că atunci când ne vom apropia de uscat, o să dăm peste vreuna din navele care navighează din port în port de-a lungul coastei. Oh, doamnă Weldon, vântul începe să sufle stabil înspre nord-est! Dacă o să bată mereu aşa, apoi atunci o să înaintăm, şi încă bine de tot! O să înaintăm cu toate pânzele sus, de la brigantină, până la focul mic.

Dick Sand vorbise hotărât, ca un marinar stăpân pe o navă bună din toate punctele de vedere. Se pregătea să treacă la timonă şi să-şi cheme tovarăşii de călătorie pentru a orienta pânzele, când doamna Weldon îi aminti că primul lucru ce trebuia făcut era stabilirea poziţiei vasului.

Într-adevăr, era primul lucru care trebuia făcut. Dick Sand aduse din cabina căpitanului harta pe care era însemnat punctul din ajun, şi putu să-i arate astfel doamnei Weldon că bricul-goeletă se alia la 43°35' latitudine şi 164° 13' longitudine, căci de douăzeci şi patru de ore nu înaintaseră aproape deloc.

Doamna Weldon se aplecase peste hartă. Privea culoarea cafenie care indica pământul pe partea dreaptă a oceanului acesta atât de întins. Era litoralul Americii de Sud, o imensă stavilă aruncată între Pacific şi Atlantic, de la Capul Horn până la ţărmul Columbiei. Privind harta astfel desfăşurată sub ochii lor, hartă pe care se întindea un ocean întreg, puteai crede că era uşor să repatriezi pasagerii de pe Pilgrim. Era o iluzie pe care o are orice om neobişnuit cu hărţile marine, unde o distanţă de un centimetru înseamnă în realitate zeci şi sute de mile. Într-adevăr, doamnei Weldon i se părea că pământul trebuia să se vadă în curând, aşa cum îl vedea pe bucata aceea de hârtie.

Dar dacă în mijlocul acelei pete albastre, care închipuia oceanul, Pilgrim ar fi figurat la o scară exactă, el ar fi fost mai mic decât cel mai microscopic dintre infuzori. Acel punct matematic, fără dimensiuni posibil de apreciat, ar fi părul că se pierde, după cum şi era în realitate, în imensitatea Pacificului!

Dick Sand nu avusese aceeaşi impresie ca doamna Weldon. El ştia cât de departe este pământul şi că nici câteva sute de mile nu ar li fost de ajuns pentru a măsura distanţa care-i despărţea de ţărm. Dar hotărârea lui era luată: în faţa răspunderii care apăsa acum pe umerii lui, devenise un bărbat în toată puterea cuvântului.

Sosise momentul să acţioneze! Trebuia să se folosească din plin de briza care se înteţea. Vântul potrivnic făcuse loc unui vânt favorabil şi câţiva nori împrăştiaţi la zenit, sub formă de nori Cirus, arătau că timpul se va menţine neschimbat, cel puţin câtăva vreme.

Dick Sand îl strigă pe Tom şi pe tovarăşii lui.

— Prieteni, le spuse el, nava noastră nu are alt echipaj în afară de voi. Nu pot manevra fără ajutorul vostru. Nu sunteţi marinari, dar aveţi braţe puternice. Puneţi-le în serviciul lui Pilgrim şi vom putea să-l manevrăm. Trebuie ca totul să meargă bine la bord, pentru că de aceasta depinde salvarea noastră, a tuturor.

— Domnule Dick, răspunse Tom, tovarăşii mei şi cu mine suntem marinarii dumitale. Bunăvoinţa n-o să ne lipsească. O să facem tot ce ne-o sta în putere.

— Ai vorbit bine, bătrâne Tom, spuse doamna Weldon.

— Da, a vorbit bine, zise şi Dick Sand. Dar trebuie să fim prevăzători şi să nu întindem prea multe pânze. Mai puţină viteză, dar mai multă siguranţă, iată ce ne poruncesc împrejurările. Am să vă arăt, prieteni, ce are de făcut fiecare în parte pentru manevrarea pânzelor. În ce mă priveşte, eu am să rămân la cârmă, până când oboseala o să mă facă s-o las din mâini. Câteva ceasuri de somn, din când în când, au să-mi fie de ajuns ca să mă odihnesc. Dar în aceste câteva ceasuri va trebui ca unul din voi să mă înlocuiască. Tom, am să-ţi arăt cum să conduci corabia cu ajutorul busolei. Nu-i greu şi, cu puţină atenţie, o să înveţi repede să ţii nava în direcţia bună.

— Oricând doriţi, domnule Dick, răspunse bătrânul negru.

— Atunci, îi spuse elevul-marinar, rămâi lângă mine la cârmă până la sfârşitul zilei. Dacă mă doboară oboseala, ai să şi poţi să mă înlocuieşti câteva ceasuri.

— Dar eu, spuse micul Jack, eu nu pot să-l ajut puţin pe prietenul meu Dick?

— Ba da, dragul meu, răspunse doamna Weldon, îmbrăţişându-l, ai să înveţi şi tu să conduci corabia şi sunt sigură că atâta vreme cât ai să fii la cârmă, o să bată vântul cel bun!

— Sigur, sigur, mamă, îţi promit! răspunse băieţaşul, bătând din palme.

— Sigur! spuse şi elevul-marinar, zâmbind. Este lucru ştiut de toţi mateloţii că un mus bun se pricepe să păstreze un vânt bun. Pe urmă se adresă lui Tom şi celorlalţi negri: Prieteni, să îndreptăm vergile în direcţia vântului. Să faceţi numai ce vă spun eu!

— La ordinele dumneavoastră! răspunse Tom. La ordinele dumneavoastră, căpitane Sand!