Capitolul VIII

JUBARTUL.

Căpitanul Hull, vechi şi priceput vânător de balene, ştia că nu trebuie să lase nimic la voia întâmplării. Prinderea unui jubart e un lucru destul de greu. Nici o măsură nu trebuie uitată într-o asemenea împrejurare; şi, într-adevăr, căpitanul Hull avusese grijă ca să fie luate toate măsurile.

Încă de la început, voia să se apropie de balenă contra vântului, astfel încât nici un zgomot să nu semnaleze mamiferului apropierea bărcii. Howik a trebuit, deci, să conducă baleniera de-a lungul curbei, destul de lungi, pe care o desena grămada roşiatică în mijlocul căreia plutea jubartul. S-a făcut deci un ocol până dincolo de balenă. Şeful echipajului, care făcea această manevră, era un marinar cu mult sânge rece şi căpitanul Hull avea mare încredere în el. Nu era de aşteptat din partea lui nici o şovăire, nici o lipsă de atenţie.

— Atenţie la cârmă, Howik, spuse căpitanul Huli. O să încercăm să surprindem jubartul. Să nu ne lăsăm simţiţi decât atunci când o să ajungem la distanţa de unde să putem arunca harpoanele.

— Am înţeles, domnule căpitan, răspunse şeful echipajului. Ţin barca de-a lungul limitei acestor ape roşietice, ca să fim mereu în vânt.

— Bine, spuse căpitanul Huli. Băieţi, cât mai puţin zgomot cu putinţă.

Vâslele, învelite cu împletitură de papură, se mişcau în tăcere. Ambarcaţiunea, condusă cu dibăcie de şeful echipajului, atinsese bancul de crustacee. Vâslele din tribord se afundau în apa verde şi limpede, în timp ce vâslele din babord ridicau lichidul roşiatic, care se prelingea apoi de pe ele ca nişte şiroaie de sânge.

— Vin şi apă! spuse unul din marinari.

— Da, răspunse căpitanul Hull, dar o apă pe care n-o poţi bea şi un vin pe care nu-l poţi da de duşcă! Hai, băieţi, să nu mai vorbim şi să tragem vârtos la rame!

Baleniera, condusă de şeful echipajului, aluneca fără zgomot pe suprafaţa apei, parcă uleioasă, ca şi cum ar fi plutit pe un strat de grăsime.

Jubartul nu se mişca deloc şi părea că nu observă ambarcaţiunea care-i dădea ocol. Făcând această manevră, căpitanul Hull se îndepărtă fără să vrea de Pilgrim, care părea din ce în ce mai mic.

Tare ciudată mai pare repeziciunea cu care se micşorează obiectele văzute pe mare! Parcă ar fi privite printr-o lunetă întoarsă.

Iluzia aceasta optică se datoreşte faptului că pe întinsul nesfârşit al mării lipsesc punctele de reper. Aşa se întâmpla şi cu Pilgrim, care descreştea văzând cu ochii, părând să fie mult mai îndepărtat decât era în realitate. După o jumătate de oră de la plecare, căpitanul Hull şi tovarăşii săi se aflau exact pe direcţia vântului, dincolo de balenă. Jubartul se găsea acum la jumătatea distanţei dintre navă şi ambarcaţiune.

Sosise momentul să se apropie făcând cât mai puţin, zgomot cu putinţă. Nu era un lucru imposibil să se apropie de animal din flanc şi să arunce harponul în el, mai înainte ca atenţia să-i fi fost trezită.

— Vâsliţi mai uşor, băieţi, şopti căpitanul Hull.

— Mi se pare că a simţit ceva! răspunse Howik. Suflă cu mai puţină violenţă decât până acum!

— Linişte!… Linişte!… repetă căpitanul Hull.

După cinci minute, baleniera se găsea cam la un cablu de jubart. Şeful echipajului, în picioare la pupa bărcii, manevra în aşa fel încât să se apropie de flancul stâng al mamiferului, având însă mare grijă să nu treacă prin dreptul cozii enorme, a cărei lovitură ar fi fost de ajuns să sfarme ambarcaţiunea. La prova, căpitanul Hull, cu picioarele puţin depărtate pentru a-şi păstra mai bine echilibrul, ţinea unealta cu care avea să dea prima lovitură. Se putea bizui pe îndemânarea sa. Harponul trebuia să se împlânte adânc în mormanul de carne care se ridica deasupra apei. Lângă căpitan, într-un hârdău, se afla prima din cele cinci corzi, fixată solid de harpon. De această parâmă puteau fi legate rând pe rând celelalte patru, în cazul când balena s-ar fi scufundat la adâncimi mari.

— Gata, băieţi? întrebă pe şoptite căpitanul Hull.

— Da, răspunse Howik, apucând şi mai strâns cârma în mâinile lui mari.

— Aproape! Mai aproape!

Şeful echipajului ascultă ordinul şi baleniera se opri la o distanţă de mai puţin de zece picioare de animal. Jubartul nu se mişca deloc şi părea că doarme. Balenele surprinse în timpul somnului se capturează mai uşor şi se întâmplă adesea ca prima lovitură ce li se dă să fie mortală.

«Nemişcarea aceasta este destul de ciudată! se gândea căpitanul Huli. Trândava asta nu doarme, şi totuşi… Trebuie să fie ceva la mijloc!»

Aşa se gândea şi şeful echipajului, care căuta să vadă flancul celălalt al animalului.

Dar nu mai era vreme de gândit – sosise clipa atacului. Căpitanul Hull prinse harponul de mijlocul cozii şi-l legănă de mai multe ori, pentru a se asigura că lovitura va fi precisă, ţinti coasta jubartului, apoi îl aruncă cu toată puterea.

— Înapoi, înapoi! strigă îndată.

Marinarii se opintiră toţi în vâsle, îndepărtând baleniera, pentru a o pune la adăpost de loviturile cozii cetaceului. În clipa aceea, un strigăt al şefului de echipaj îi făcu să înţeleagă de ce stătea balena în nemişcare de atâta vreme la suprafaţa mării.

— Un pui de balenă! spuse Howik.

Într-adevăr, după ce fusese lovit de harpon, jubartul se rostogolise aproape de tot pe o coastă, descoperind astfel un pui de balenă pe care tocmai îl alăpta.

Căpitanul Hull ştia prea bine că această împrejurare urma să îngreuieze cu mult prinderea jubartului. De bună seamă că mama avea să se apere cu mai multă furie, luptându-se atât pentru ea, cât şi pentru «micuţul» ei, dacă se poate spune astfel despre un animal care măsoară nu mai puţin de douăzeci de picioare.

Cu toate acestea, jubartul nu se aruncă imediat asupra ambarcaţiunii, după cum era de aşteptat, aşa că nu a fost nevoie să se taie brusc coarda cu care era legat harponul, pentru ca echipajul să poată fugi repede. Dimpotrivă, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, balena urmată de pui se afundă mai întâi aproape drept în jos; după aceea ieşi la suprafaţă printr-un salt uriaş şi începu să înoate cu o repeziciune îngrozitoare aproape de suprafaţa apei.

Dar mai înainte ca jubartul să se fi cufundat, căpitanul Hull şi şeful echipajului, aflaţi amândoi în picioare, avură timp să-l vadă şi deci să-l preţuiască la adevărata lui valoare.

Jubartul acesta era într-adevăr o balenopteră dintre cele mai mari. De la cap la coadă avea pe puţin optzeci de picioare. Pielea lui, de un cafeniu gălbui, era pătată de numeroase porţiuni de un cafeniu mai închis. Ar fi fost într-adevăr păcat ca, după un atac reuşit la început, să fie nevoiţi să părăsească o pradă atât de bogată.

Urmărirea sau mai degrabă remorcarea începuse. Baleniera, ale cărei rame fuseseră ridicate, înainta ca o săgeată, alunecând pe crestele valurilor. Howik o menţinea în echilibru, în ciuda rapidelor şi înfricoşătoarelor ei oscilaţii. Căpitanul Huli, cu ochii la pradă, nu înceta de a repeta eternul refren:

— Atenţie, Howik, atenţie!

Şi putea fi sigur că vigilenţa şefului de echipaj nu slăbea deloc.

Cu toate acestea, pentru că barca nu alerga tot atât de repede ca balena, coarda harponului se desfăşura cu o asemenea viteză, încât ar fi putut să ia foc prin continua frecare de copastie. De aceea, căpitanul Hull avea grijă s-o ţină mereu udă, umplând necontenit cu apă hârdăul pe fundul căruia era încolăcită.

Jubartul nu părea că se va opri din fugă şi nici că va încetini. A doua coardă fu deci înnodată de prima, începând şi ea să se desfăşoare cu aceeaşi viteză. După cinci minute, trebuiră să înnoade şi cea de a treia coardă, care se afundă imediat sub apă.

Jubartul nu se oprea. Harponul nu pătrunsese, desigur, în vreo parte vitală a corpului. Ba chiar se putea observa, după direcţia tot mai oblică a coardei, că animalul se afunda în straturi de apă din ce în ce mai adânci, în loc să revină la suprafaţă.

— Ei drăcie! exclamă căpitanul Hull. Nemernica asta o să ne înghită toate cele cinci strune!

— Şi o să ne târască departe de Pilgrim! răspunse şeful echipajului.

— Dar tot o să trebuiască să vină la suprafaţă ca să respire! Adăugă căpitanul Hull. Doar nu-i peşte, aşa că are nevoie de aer ca şi omul!

— Şi-o fi ţinând respiraţia ca să alerge mai iute! glumi unul dintre marinari.

Realitatea era că struna se desfăşura mereu cu aceeaşi viteză. După a treia coardă trebuiră să o lege pe a patra, lucru care-i puse pe gânduri pe marinari, în ce priveşte partea de câştig din acest vânat, ce li se cuvenea.

— Ei drăcie! Ei drăcie! mormăia căpitanul Hull. N-am mai pomenit aşa ceva! Al naibii jubart…!

În sfârşit, fu legată şi a cincea coardă. Era pe jumătate cufundată în apă, când începu să slăbească.

— Bine! Bine! strigă căpitanul Hull. Struna e mai puţin întinsă. Jubartul a obosit.

În momentul acela, Pilgrim se afla la mai mult de cinci mile de balenieră. Căpitanul Hull înălţă un fanion în vârful unei căngi, ca semn să se apropie. Şi aproape imediat văzu cum Dick Sand, ajutat de Tom şi tovarăşii lui, începu să manevreze vergile în aşa fel, încât pânzele să poată prinde vântul cât mai bine. Dar briza era slabă şi instabilă. Nu adia decât în izbucniri de scurtă durată. Era sigur că Pilgrim va ajunge cu greu la balenieră, dacă o va putea ajunge.

În timpul acesta jubartul, cu harponul înfipt în coastă, se întoarse să respire la suprafaţa apei, aşa cum prevăzuseră. Stătea aproape nemişcat, părând să-şi aştepte puiul, pe care goana aceea furioasă îl lăsase în urmă. Căpitanul Hull trebui să înteţească vâslitul ca să-l ajungă. În curând se afla la o distanţă destul de mică de animal.

Două vâsle fură ridicate şi doi marinari se înarmară, după cum făcuse şi căpitanul, cu două lănci lungi, destinate să lovească jubartul. Howik cârmi atunci cu dibăcie, fiind gata să întoarcă rapid barca, dacă balena s-ar fi năpustit brusc asupra ei.

— Atenţie! strigă căpitanul Hull. Nici o lovitură greşită! Ochiţi bine, băieţi! Gata, Howik?

— Gata, domnule căpitan, răspunse şeful echipajului, dar un lucru mă pune pe gânduri: animalul ăsta stă prea liniştit acum, după ce a fugit atât de repede.

— Ai dreptate, Howik, asta mă pune şi pe mine pe gânduri.

— Să băgăm bine de seamă!

— Da, dar să mergem înainte!

Căpitanul Hull se înflăcăra din ce în ce.

Ambarcaţiunea se apropie şi mai mult. Jubartul nu făcea altceva decât să se învârtească pe loc. Puiul nu mai era lângă el şi poate că încerca să-l găsească. Deodată făcu o mişcare din coadă, care-l îndepărtă cu vreo treizeci de picioare. O va lua iarăşi la goană şi va trebui începută din nou urmărirea aceea nesfârşită?

— Atenţie! strigă căpitanul Hull. Animalul îşi ia avânt şi o să se repeadă asupra noastră! Cârmeşte, Howik, cârmeşte!

Într-adevăr, jubartul se întorsese cu faţa spre balenieră. Pe urmă, bătând violent apa cu enormele lui înotătoare, se năpusti înainte.

Şeful echipajului, care se aşteptase la această lovitură directă, cârmi astfel, încât jubartul trecu de-a lungul bărcii fără s-o atingă.

Căpitanul Hull şi cei doi marinari îi dădură trei lovituri puternice de lance, căutând să atingă vreun organ vital. Jubartul se opri şi, aruncând la o mare înălţime două coloane de apă amestecată cu sânge, se întoarse din nou şi se năpusti asupra bărcii făcând un salt înspăimântător.

Trebuia ca marinarii aceia să fi fost încercaţi vânători, ca să nu-şi piardă cumpătul într-o asemenea împrejurare! Howik evită din nou, cu dibăcie, atacul jubartului, îndreptând barca într-o parte.

Alte trei lovituri bine date pricinuiră alte trei răni animalului. Dar, în trecere, acesta bătu atât de tare apa cu coada lui enormă, încât un val uriaş se ridică, ca şi cum s-ar fi iscat brusc o furtună.

Baleniera fu cât pe-aci să se răstoarne, iar apa trecu peste copastie, umplând-o pe. jumătate.

— Găleata, găleata! strigă căpitanul Hull.

Cei doi marinari de la rame îşi părăsiră locurile şi începură să golească repede baleniera, în timp ce căpitanul tăia coarda, care acum nu mai folosea la nimic.

Animalul, turbat de durere, nu se mai gândea la fugă. Ataca el acum şi agonia lui se arăta a fi înspăimântătoare… Se întoarse pentru a treia oară – «prova la prova», cum ar fi spus un marinar – şi se aruncă din nou asupra bărcii.

Dar baleniera, pe jumătate plină cu apă, nu mai putea manevra cu uşurinţă. Aşa stând lucrurile, cum ar mai fi izbutit oare să scape de lovitura care o ameninţa? Dacă nu era în stare să ia direcţia dorită, cu atât mai mult nu mai putea să fugă.

De altfel, oricât de iute s-ar fi deplasat barca, rapidul jubart tot ar fi ajuns-o din câteva salturi. Nu mai era vorba acum de a ataca, ci de a se apăra.

Căpitanul Hull nu se înşelase deloc. Al treilea atac al animalului nu putu fi evitat cu totul. În trecere jubartul atinse baleniera cu enorma lui înotătoare dorsală izbind-o cu atâta putere, încât Howik fu răsturnat.

Din nefericire, cele trei suliţe, deviate de oscilaţie, nu-şi atinseră ţinta de această dată.

— Howik! Howik! strigă căpitanul Hull, care se ţinuse cu greu să nu cadă.

— Prezent! răspunse şeful echipajului, ridicându-se.

Observă însă că vâsla care servea drept cârmă se rupsese.

— O altă vâslă! strigă căpitanul Hull.

— Gata! răspunse Howik.

În clipa aceea, apa începu să fiarbă doar la câţiva paşi de luntre. Puiul de balenă apăruse din nou. Balena îl văzu şi se repezi la el.

Această împrejurare nu putea decât să dea luptei un caracter şi mai groaznic. Acum, jubartul avea să se bată pentru doi.

Căpitanul Hull privi înspre Pilgrim. Mâna lui clătina cu înfrigurare încoace şi încolo prăjina de care era legat fanionul. Dar ce putea face Dick Sand mai mult decât făcuse după primul semnal al căpitanului? Pânzele lui Pilgrim erau bine orientate şi vântul începuse să le umfle. Din nefericire, bricul-goeletă nu avea o elice cu care să-şi poată mări viteza. Să lanseze la apă una dintre bărci şi să alerge în ajutorul căpitanului, împreună cu negrii, ar fi însemnat o pierdere de timp considerabilă, şi, de altminteri, elevul-marinar avea ordin să nu părăsească nava orice s-ar fi întâmplat. Totuşi coborî la apă barca de la pupa, trăgând-o la remorcă, pentru a oferi, în caz de nevoie, un refugiu căpitanului Hull şi tovarăşilor săi.

În clipa aceea, jubartul, acoperindu-şi puiul cu trupul, porni din nou la atac. De data aceasta se întoarse astfel, încât să lovească ambarcaţiunea în plin.

— Atenţie, Howik! strigă încă o dată căpitanul Hull.

Dar şeful echipajului era dezarmat. În locul unei pârghii lungi, care constituia toată forţa sa, avea acum în mână o vâslă relativ scurtă, încercă să cârmească… Fu cu neputinţă…

Marinarii înţeleseră că erau pierduţi. Se ridicară cu toţii în picioare, scoţând ţipete îngrozitoare, care, poate, au fost auzite până pe Pilgrim.

O groaznică lovitură de coadă a monstrului izbi baleniera pe dedesubt. Barca, aruncata în aer cu o violenţă nemaipomenită, căzu sfărâmată în trei, amestecându-se cu valurile biciuite de salturile balenei.

Nenorociţii marinari, deşi grav răniţi, poate că ar mai fi avut puterea să se menţină la suprafaţă, fie înotând, fie agăţându-se de vreun rest al balenierei. Chiar aşa şi făcu căpitanul Hull, care fu zărit o clipă împingându-l pe şeful echipajului pe o epavă…

Dar jubartul, cuprins de o furie turbată, se întoarse, făcu un salt, poate în ultimele zvârcoliri ale unei agonii groaznice, şi izbi năprasnic cu coada apele învolburate în care nenorociţii aceia înotau încă! Timp de câteva minute nu se mai văzu decât un vârtej de apă împrăştiindu-se de jur împrejur în trâmbe lichide.

După un sfert de oră, Dick Sand – care se repezise într-o barcă, urmat de negri – ajunse la locul nenorocirii, dar nu mai găsi pe nimeni. Se mai vedeau doar câteva resturi din balenieră plutind pe apa înroşită de sânge.