Capitolul X.

CELE PATRU ZILE CARE AU URMAT.

Aşadar, Dick Sand era căpitanul lui Pilgrim. Fără să piardă o clipă, el luă toate măsurile pentru ca vasul să navigheze cu toate pânzele sus.

Bineînţeles că pasagerii nu puteau nutri decât o singură nădejde, şi anume să ajungă în orice port de pe litoralul american, dacă nu chiar Valparaiso.

Dick Sand avea de gând să ţină seama de viteza şi direcţia lui Pilgrim pentru a putea calcula astfel media vitezei cu care navigau. Pentru aceasta, era de ajuns să însemne pe hartă, în fiecare zi, drumul parcurs, aşa cum avea să stabilească cu ajutorul lochului şi al busolei. Desigur, la bord se găsea unul din acele «patent-loch», cu cadran şi elice, care indică foarte exact viteza pe un timp anumit. Instrumentul acesta folositor şi foarte uşor de manevrat urma să le aducă cele mai mari servicii; chiar şi negrii ar fi putut foarte bine să-l mânuiască.

Rămânea o singură posibilitate ca să se ivească vreo greşeală în calcule: curenţii. În privinţa acestora, o corecţie aproximativă nu ar fi fost de nici un folos. Numai calculele astronomice ar fi putut să dea o situaţie exactă. Dar tânărul marinar nu era încă în stare să facă asemenea observaţii şi calcule.

Dick Sand se gândise o clipă să întoarcă nava din drum şi s-o îndrepte spre Noua Zeelandă. Drumul era mai scurt şi ar fi făcut cu siguranţă manevra de întoarcere, dacă vântul, potrivnic până atunci, n-ar fi devenit prielnic. De aceea socoti că e mai bine să se îndrepte spre America.

Într-adevăr, vântul se schimbase aproape în direcţia contrară şi sufla acuma spre nord-vest, cu tendinţa de a se înteţi. Trebuia folosit din plin pentru a parcurge un drum cât mai lung. Dick Sand se pregăti, deci, să întindă toate pânzele.

Pe un bric-goeletă, arborele trinchet are patru pânze pătrate: jos de tot, trinca, apoi, deasupra, gabierul; pe urmă a treia – zburătorul – şi, sus de tot, o pânză mică, numită rândunică.

Catargul mare, dimpotrivă, are mai puţine pânze. În partea de jos are brigantina, iar deasupra, săgeata.

Între aceste două catarge, pe straiurile care le susţin spre prova, se poate aşeza încă un triplu etaj de pânze triunghiulare.

În sfârşit, la bompres – catargul orizontal din prova, cu vârful în afară – se leagă cele trei pânze triunghiulare: focurile.

Focurile, brigantina, săgeata şi pânzele de pe straiuri sunt uşor de mânuit. Ele pot fi înălţate de pe punte, fără să fie nevoie să te urci în arboradă, pentru că nu sunt strânse pe vergi cu parâme, care ar trebui mai întâi desfăcute.

Dimpotrivă, manevrarea pânzelor de pe arborele trinchet cere o mai largă practică a meseriei de marinar. Într-adevăr, atunci când e vorba să le aşezi, trebuie să te urci pe şarturi, fie la gabia trinchetului, fie pe vergile zburătorului, fie pe verga rândunică, şi aceasta atât pentru a le desfăşura sau a le strânge, cât şi pentru a le micşora suprafaţa, înfăşurându-le parţial pe vergi. De aici, necesitatea de a te deplasa repede, călcând pe nişte parâme întinse dedesubtul vergilor – de a lucra cu o mână în vreme ce cu cealaltă te sprijini – manevră primejdioasă pentru cine nu este obişnuit. Legănările navei dinspre un bord spre celălalt şi dinainte-înapoi – ruliul şi tangajul – foarte accentuate de înălţimea catargului, ca şi vibraţiile pânzelor umflate de o adiere mai puternică, pot arunca uşor de tot un om peste bord. Pentru Tom şi tovarăşii lui, manevra la pânzele de pe arborele trinchet era, aşadar, o operaţie cu adevărat primejdioasă.

Din fericire, vântul nu bătea prea tare. Marea nu avusese încă timp să se umfle. Legănarea navei era foarte slabă, aproape nesimţită. Când Dick Sand se îndreptă spre locul catastrofei, la semnalul căpitanului Hull, Pilgrim nu avea întinse decât focurile, brigantina, trinca şi gabierul. Pentru a pune corabia în mişcare elevul-marinar nu trebuise decât să inverseze poziţia pânzelor arborelui trinchet.

Acum trebuia să manevreze altfel, orientând pânzele pe direcţia vântului; urma să ridice zburătorul, rândunică, săgeata şi velele de strai.

— Prieteni, spuse elevul-marinar celor cinci negri, urmaţi întocmai indicaţiile mele şi atunci totul o să meargă bine…

Dick Sand rămase la roata cârmei.

— Începeţi! strigă el. Tom, slăbeşte această manevră!

— Să slăbesc… manevra?… spuse Tom, care nu înţelegea deloc expresia.

— Da… Desfă-o! Dumneata, Bat… acelaşi lucru… Bine!… Trageţi!… întindeţi tare!… Trageţi în jos!

— Cum, aşa? întrebă Bat.

— Da, aşa, foarte bine!… Haide, Hercule… cu putere! O dată!

Să-i spui «cu putere» lui Hercule era foarte imprudent. Fără să-şi dea prea bine seama de ce se va întâmpla, uriaşul trase o dată de parâmă, de era să se năruiască o parte din pânze.

— Ei, nu chiar atât de tare, viteazule! strigă Dick Sand, zâmbind. O să dobori toată velatura.

— Păi, abia am tras! răspunse Hercule.

— Atunci, doar fă-te că tragi! O să fie de ajuns şi atât!… Bine!… Slăbiţi legăturile!… Daţi drumul!… Luaţi mâinile!… Prindeţi… Aşa!… Bine!… Toţi odată!… Trageţi!… Daţi drumul…!

Şi toate pânzele arborelui trinchet, ale cărui vergi fuseseră slăbite spre babord, se întoarseră încetişor. Vântul le umflă, dând corăbiei o oarecare viteză. Dick Sand slăbi atunci şi şcotele focurilor. După aceea îi chemă pe negri la pupa.

— Bravo, prieteni, aţi făcut treabă bună! Să ne ocupăm acum de catargul mare. Iar tu, Hercule, vezi să tragi mai uşurel, ca nu cumva să fărâmi ceva…

— Am să mă străduiesc, răspunse uriaşul, fără să promită mai mult.

Această a doua manevră fu destul de uşoară. Parâma ghiului fu slăbită puţin câte puţin şi brigantina prinse vânt mai uşor, adăugând acţiunea ei puternică la forţa pânzelor dinainte. Fu ridicată apoi şi săgeata deasupra brigantinei. Cum pânza aceasta nu era înfăşurată pe vergă, nu a fost nevoie decât să fie trasă funga pentru a o întinde în direcţia vântului şi apoi a o fixa. Dar Hercule trase cu atâta putere, împreună cu prietenul său Acteon – fără să-l mai socotim pe micul Jack, care se amestecase şi el în treabă – încât parâma se rupse. Toţi trei căzură pe spate – dar fără să se lovească, din fericire. Jack nu mai putea de bucurie!

— Nu face nimic! Nu face nimic! strigă elevul-marinar. Înnodaţi provizoriu capetele şi ridicaţi pânza mai încet.

Aşa şi făcură, sub privirea lui Dick Sand, care nu părăsise timona nici o clipă. Pilgrim înainta acum cu repeziciune spre est şi nu mai trebuia făcut nimic altceva decât să fie menţinut pe direcţie – lucru destul de uşor, pentru că vântul era lin şi nu se mai temeau să se întâmple vreo deviere neprevăzută.

— Bine, prieteni! spuse tânărul comandant. O să ajungeţi nişte marinari straşnici înainte de sfârşitul călătoriei!

— O să facem tot ce ne stă în putinţă, căpitane Sand, răspunse Tom.

Doamna Weldon îi felicită de asemenea pe aceşti oameni curajoşi şi harnici. Chiar şi micul Jack îşi primi partea lui de laude, căci muncise şi el cu tragere de inimă.

— Ba eu cred, domnule Jack, spuse Hercule râzând, că mătăluţă ai rupt frânghia! Ce mai pumnişori ai! Fără matale n-am fi putut face nimic.

Micul Jack, foarte mândru de el, scutură cu putere mâna prietenului său Hercule.

Dar nu toate pânzele fuseseră întinse. Lipseau velele de sus, a căror acţiune este destul de importantă. Zburătorul, rândunica şi velastraiurile erau de cel mai mare folos pentru ca bricul-goeletă să navigheze în cele mai bune condiţii, şi Dick Sand se hotărî să le folosească. Manevra aceasta avea să fie mai grea decât celelalte, nu din cauza velelor de pe straiuri, care puteau fi orientate în direcţia vântului şi fixate de jos, ci din cauza pânzelor arborelui trinchet; trebuia să te urci până la vergi pentru a le da drumul. Dick Sand nu voia să expună pe nimeni din echipajul său improvizat, aşa că se urcă singur.

Îl chemă pe Tom şi îl aşeză la roata timonei, arătându-i cum trebuie păstrată direcţia. Pe urmă, după ce îi puse pe Hercule, Bat, Acteon şi Austin, unii la fungile rândunicii, alţii la ale zburătorului, se sui pe catarg. Căţăratul pe trinchet, pe crucetă sau pe vergi era un joc pentru tânărul elev-marinar. Într-un minut se şi afla sus pe crucea catargului, la verga zburătorului, de unde slăbi legăturile care ţineau pânza strânsă.

Pe urmă puse din nou piciorul pe traversă, urcă scara de pisică de-a lungul arboretului până la verga pe care se afla stânsă rândunica şi o desfăşură în bătaia vântului.

Dick Sand termină de făcut toate aceste operaţiuni şi apucă una din parâmele de la tribord, lăsându-se să alunece până jos pe punte. Acolo, după indicaţiile lui, cele două pânze fură îndreptate în direcţia vântului şi fixate puternic; apoi cele două velastraiuri fură ridicate dintr-o dată. Pânzele susţinute de parâme fură aşezate între catargul mare şi arborele trinchet, manevra fiind astfel terminată.

De data. aceasta, Hercule nu rupsese nimic. Pilgrim înainta cu toate pânzele întinse. Dick Sand ar fi putut, desigur, să desfăşoare şi pânzele mici de la babord, dar aceasta era o manevră grea în împrejurările de faţă şi, dacă ar fi trebuit să le strângă în caz de vijelie, treaba aceasta ar fi cerut prea mult timp. Elevul-marinar se mulţumi deci doar cu atât. Tom fu schimbat din postul său de la timonă, pe care îl luă din nou Dick Sand.

Vântul bătea din ce în ce mai tare şi Pilgrim, aplecat puţin spre tribord, aluneca repede pe suprafaţa mării, lăsând în urmă un siaj nu prea adânc, mărturie a măiestritei sale construcţii.

— Iată-ne pe drumul cel bun, doamnă Weldon, spuse Dick Sand. Să sperăm că vântul acesta favorabil se va menţine!

Doamna Weldon strânse mâna tânărului. Pe urmă, copleşită de toate emoţiile din ziua aceea, se întoarse în cabină şi căzu într-un fel de amorţeală grea, căreia nu i se putea spune somn.

Noul echipaj rămase pe puntea bricului-goeletă, veghind lângă trinchet, gata să dea ascultare ordinelor lui Dick Sand, adică să modifice direcţia pânzelor după variaţiile vântului. Cât timp briza îşi menţinea aceeaşi forţă şi aceeaşi direcţie, nu era absolut nimic de făcut.

Dar cu ce se ocupa oare vărul Benedict în vremea asta?

Vărul Benedict se ocupa cu studierea unui articulat, pus sub lupă, pe care îl descoperise, în sfârşit, pe bord, un biet ortopter, o insectă cu elitrele plate, cu abdomenul burduhănos, cu aripile destul de lungi, care aparţinea familiei libărcilor, şi anume speciei de libarcă americană. Făcuse această preţioasă descoperire tot scotocind prin bucătăria lui Negoro, tocmai în clipa în care bucătarul se pregătea să strivească fără milă gângania de care am vorbit, fapt care îl făcuse pe entomolog să-şi iasă din pepeni. Dar toate cuvintele entomologului nu reuşiseră să-l scoată pe Negoro din nepăsarea lui.

Ştia oare acest văr Benedict ce se petrecuse cu cei de la bord din clipa în care căpitanul Hull şi tovarăşii săi porniseră la funesta vânătoare a jubartului? Da, fără îndoială. Se aflase chiar pe punte când Pilgrim sosise lângă sfărâmăturile balenierei. Echipajul bricului-goeletă pierise sub ochii lui.

Dacă s-ar pretinde că groaznica nenorocire nu-l mişcase, ar însemna să fie învinuit pe degeaba. Sentimentul de milă faţă de semenii lui, sentiment pe care-l are toată lumea, l-a făcut să se înduioşeze, cu siguranţă, şi pe dânsul. Totodată era mişcat şi de situaţia verişoarei sale. Venise să-i strângă mâna doamnei Weldon, vrând parcă să-i spună: «Nu-ţi fie teamă! sunt aici!».

Pe urmă, vărul Benedict pornise spre cabina lui, fără îndoială pentru a se gândi la consecinţele acelui eveniment dezastruos şi la măsurile energice care trebuiau luate… Dar pe drum dăduse peste libarca de care am pomenit şi, cum pretenţia lui – justificată de altfel, deşi unii entomologi sunt de altă părere – era de a dovedi că libărcile din genul phoraspeelor, remarcabile prin coloritul lor, au obiceiuri foarte deosebite de libărcile propriu-zise, se apucase să o studieze, uitând că până nu de mult pe navă se aflase căpitanul Hull, comandantul lui Pilgrim, şi că acest nefericit pierise împreună cu echipajul său. Şi acum libarca îl absorbea în întregime. O admira din tot sufletul şi se interesa de ea, de parcă această gânganie scârboasă ar fi fost un cărăbuş de aur.

Aşadar, viaţa pe navă îşi reluase cursul obişnuit, cu toate că fiecare rămase încă multă vreme impresionat de această catastrofă, atât de dureroasă şi de neaşteptată.

Dick Sand munci din răsputeri toată ziua, pentru ca totul să fie pus în ordine şi gata pentru orice împrejurare. Negrii îl ascultau cu multă tragere de inimă. Ordinea cea mai desăvârşită domnea la bord. Se putea deci nădăjdui că totul va merge bine.

În ceea ce-l priveşte pe Negoro, acesta nu mai făcu nici o încercare de a se împotrivi autorităţii lui Dick Sand. Se părea că înţelesese să se supună. Era mereu ocupat în bucătăria lui îngustă şi nu se arăta mai des ca înainte. De altfel, Dick Sand era hotărât ca la cea mai mică abatere, la prima dovadă de nesupunere, să-l trimită în fundul calei, pentru tot timpul călătoriei. La un semn al său, Hercule şi-ar fi înfipt mâna în gâtul bucătarului şi i-ar fi făcut imediat de petrecanie. Într-un asemenea caz, Nan, care ştia să gătească, l-ar fi înlocuit pe bucătar în atribuţiile sale. Pesemne că Negoro îşi dăduse seama că nu era neapărată nevoie de el şi, pentru că era supravegheat îndeaproape, părea că nu vrea să dea nici un motiv de nemulţumire.

Deşi vântul se înteţi către seară, poziţia pânzelor de pe Pilgrim nu fu schimbată. Catargele solide şi scheletul de fier i-ar fi permis să suporte un vânt şi mai puternic.

În timpul nopţii se obişnuieşte adesea să se reducă numărul pânzelor şi mai cu seamă să se strângă velele de sus: săgeţile, zburătorul, rândunică şi celelalte. Aceasta se face ca măsură de prevedere, pentru cazul în care s-ar isca pe neaşteptate vreo furtună. Dar Dick Sand crezu de cuviinţă că poate renunţa la o asemenea măsură de precauţie. Starea atmosferei nu lăsa să se prevadă nimic supărător; de altfel, tânărul elev-marinar hotărâse să petreacă pe punte această primă noapte, pentru a supraveghea el însuşi mersul navei. Şi apoi, voia să înainteze cât mai repede, fiind nerăbdător să ajungă într-o regiune a oceanului mai puţin pustie.

S-a mai spus că lochul şi busola erau singurele instrumente de care se putea folosi Dick Sand pentru a-şi da seama cu aproximaţie de drumul parcurs de Pilgrim. În cursul zilei, elevul-marinar aruncase lochul în apă la fiecare jumătate de ceas şi notase indicaţiile date de instrument.

Busole (busola se mai numeşte şi compas) existau două pe bord. Una era aşezată într-un habitaclu{15}, chiar sub privirea timonierului. Cadranul ei, luminat ziua de soare, iar noaptea de două lămpi laterale, arăta în orice moment direcţia pe care o urma nava. Cealaltă busolă era aşezată pe tocul ferestrei cabinei pe care o ocupase până atunci căpitanul Hull. În felul acesta, fără să-şi părăsească odaia, căpitanul putea să ştie în fiecare clipă dacă direcţia indicată este urmată întocmai sau dacă omul de la cârmă, din lipsă de îndemânare sau din neglijenţă, lasă nava să facă ocoluri prea mari.

De altfel, nu există navă de cursă lungă care să nu aibă cel puţin două busole, aşa cum arc şi două cronometre. Datele acestor instrumente sunt comparate între ele şi, prin urmare, indicaţiile lor trebuiesc mereu controlate.

Aşadar, Pilgrim era destul de bine înzestrat din acest punct de vedere. Dick Sand ceruse oamenilor să aibă cea mai mare grijă de cele două busole, care îi erau atât de necesare.

Dar din nefericire, în cursul nopţii de 12 spre 13 februarie, în timp ce tânărul marinar era de serviciu şi mânuia timona, se produse un accident supărător. Busola, care era fixată cu o verigă de aramă de tocul ferestrei cabinei, se desfăcu şi căzu pe podea. Faptul a fost descoperit de-abia în dimineaţa următoare.

Cum de căzuse busola? Era greu de închipuit. Se putea totuşi ca veriga să fi fost mâncată de rugină şi tangajul sau ruliul navei s-o fi desfăcut de tocul ferestrei. În noaptea aceea, marea fusese ceva mai agitată. Oricum s-ar fi întâmplat însă, busola se stricase şi nu se mai putea repara.

Dick Sand fu foarte necăjit. Era nevoit de-acum încolo să se folosească numai de busola din habitaclu. Bineînţeles că nimeni nu era vinovat de spargerea busolei, dar faptul putea să aibă urmări supărătoare. Elevul-marinar luă imediat măsuri pentru ca a doua busolă să fie pusă la adăpost de orice accident.

Până acum, în afară de întâmplarea aceasta, totul mersese bine pe bordul lui Pilgrim.

Văzând cât de liniştit era Dick Sand, doamna Weldon îşi recăpătase încrederea. Şi nici nu s-ar fi lăsat vreodată pradă desperării, fiindcă era o fire hotărâtă şi curajoasă.

Dick Sand aranjase să rămână numai el la timonă în timpul nopţii. Dormea cinci sau şase ore în timpul zilei şi părea să-i fie de ajuns, pentru că nu se simţea prea obosit. În timpul acesta, Tom sau fiul său, Bat, îl înlocuiau şi, urmând sfaturile lui Dick, începeau să se descurce binişor în meseria de timonier.

Doamna Weldon stătea deseori de vorbă cu tânărul marinar. Dick Sand primea bucuros sfaturi de la această femeie inteligentă şi curajoasă. În fiecare zi, el îi arăta, pe harta de bord, drumul parcurs. Se adânceau amândoi în socoteli, dar nu puteau stabili decât cu aproximaţie calea parcursă, deoarece calculele lor se întemeiau numai pe direcţia şi viteza navei.

— Doamnă Weldon, îi spunea el adeseori, cu vânturile acestea care ne împing înainte, nu se poate să nu atingem coasta Americii de Sud. Nu vreau să spun cu siguranţă, dar cred că atunci când vom vedea pământul, nava noastră nu va fi departe de Valparaiso!

Doamna Weldon nu putea avea nici o îndoială ca direcţia pe care o urma nava n-ar fi cea bună, mai cu seamă că era favorizată de vânturile acelea de la nord-vest. Dar cât de departe de litoralul american i se părea că se află încă Pilgrim! Câte primejdii mai aveau de trecut până să atingă pământul, socotindu-le numai pe acelea care se puteau întâmpla în urma unei schimbări intervenite în atmosferă sau pe mare…

Jack, la fel de nepăsător cum sunt toţi copiii de vârsta lui, începuse din nou să se joace ca mai înainte, alergând pe punte şi hârjonindu-se cu Dingo. Îşi dădea seama, desigur, că prietenul lui, Dick, nu mai stătea cu el tot atât de mult ca mai înainte, dar mama sa îl făcuse să înţeleagă că elevul-marinar trebuia lăsat în pace, ca să se ocupe de treburile lui. Micul Jack înţelesese şi nu-l mai sâcâia pe «căpitanul Sand».

Aşa se petreceau lucrurile la bord. Negrii îşi îndeplineau însărcinările cu pricepere şi erau pe zi ce trecea tot mai dibaci în noua lor meserie. Tom fu numit, fireşte, şeful echipajului, şi desigur că tot pe el l-ar fi ales şi tovarăşii săi pentru această funcţie! Tom comanda serviciul de cart, în timp ce elevul-marinar se odihnea. Avea cu el pe fiul său, Bat, şi pe Austin. Acteon şi Hercule făceau parte din cartul de sub conducerea lui Dick Sand. În felul acesta, în timp ce unul stătea la cârmă, ceilalţi stăteau de veghe. Cu toate că meleagurile acelea erau pustii şi nu se puteau teme de vreo ciocnire, Dick Sand ceruse totuşi supraveghere atentă în timpul nopţii. Nu navigau niciodată fără să aibă luminile de poziţie: o lumină verde la tribord, una roşie la babord: această măsură era cât se poate de cuminte.

Totuşi, în timpul nopţilor pe care Dick Sand le petrecea în întregime la cârmă, simţea uneori cum îl cuprinde o moleşeală căreia nu-i putea rezista. Mâna lui conducea atunci în mod instinctiv. Era efectul oboselii de care nu voia să ţină seama.

Aşa se întâmplă că, în timpul nopţii de 13 spre 14 februarie, Dick Sand, foarte obosit, se duse să se culce câteva ore, lăsându-se înlocuit la cârmă de bătrânul Tom.

Cerul era acoperit de nori grei, care se iviseră odată cu seara, sub influenţa aerului rece. Era întuneric beznă; ar fi fost cu neputinţă să desluşeşti pânzele de sus, pierdute în noaptea neagră. Hercule şi Acteon stăteau de veghe la prova. Pe puntea-pupa, felinarele de la habitaclul busolei nu lăsau să se zărească decât o lucire slabă, reflectată de garnitura metalică a timonei. Felinarele îşi proiectau lateral razele, lăsând puntea navei în beznă.

Către ora trei dimineaţa se produse un fel de fenomen hipnotic, de care bătrânul Tom nici nu-şi dădu seama. Ochii lui, care se fixaseră prea multă vreme asupra unui punct luminos al cutiei busolei, îşi pierdură deodată simţul văzului şi omul căzu în somnolenţă, ca în urma unei anestezii. Nu numai că nu vedea, dar ar fi putut fi atins sau ciupit tare, fără ca el să simtă ceva. Din această pricină nu văzu o umbră care aluneca pe punte. Era Negoro. Ajuns la pupa, bucătarul aşeză sub habitaclul busolei un obiect greu, pe care-l ţinea în mână. Pe urmă, după ce se uită o clipă atent la cadranul luminat al busolei, se retrase fără să fie văzut.

Dacă Dick Sand ar fi observat a doua zi obiectul acela pus de Negoro sub cutie, s-ar fi grăbit să-l dea la o parte imediat. Era o bucată de fier, a cărei influenţă schimbase indicaţiile busolei. Acul magnetic deviase şi, în loc să arate nordul magnetic, care se deosebeşte puţin de nordul geografic, arăta acum nord-est. Era, aşadar, o deviaţie de patru carturi sau, mai bine-zis, de o jumătate de unghi drept.

Tom îşi reveni din amorţeală aproape imediat. Ochii i se îndreptară spre busolă… şi i se păru că Pilgrim nu mai era pe direcţia bună. Roti, deci, timona cu putere, ca să îndrepte din nou corabia spre est… Aşa cel puţin gândea el. Dar din pricina deviaţiei acului magnetic, deviaţie pe care nu o putea bănui, direcţia navei fu schimbată cu patru carturi, îndreptând-o spre sud-est.

Şi astfel, în timp ce sub acţiunea favorabilă a vântului cei de pe Pilgrim erau îndreptăţiţi să creadă că urmează direcţia voită, corabia naviga în realitate cu o eroare de patruzeci şi cinci de grade.