Capitolul VI.

O BALENĂ ÎN ZARE.

Este uşor de închipuit că în convorbirile care aveau loc la pupa vasului Pilgrim între doamna Weldon, căpitanul Hull şi tânărul elev-marinar a venit de multe ori vorba despre această întâmplare ciudată. Mai cu seamă Dick Sand simţea o neîncredere instinctivă faţă de Negoro, căruia însă nu i se putea reproşa nimic.

Se vorbea despre această întâmplare şi la prova, dar nu se ajungea la aceleaşi concluzii. Acolo, în postul echipajului, Dingo trecea pur şi simplu drept un câine care ştie să citească şi poate chiar să scrie mai bine decât mulţi dintre marinarii de pe bord. Şi dacă tăcea, apoi asta însemna că pesemne avea el motivele lui să tacă.

— Dar într-o bună zi, spuse cârmaciul Bolton, câinele o să vină să ne întrebe încotro ne îndreptăm, dacă vântul bate de la vest, nord-vest sau nord-est, iar noi o să trebuiască să-i răspundem!

— Sunt pe lume dobitoace care vorbesc, ca, de pildă, coţofenele sau papagalii, răspunse un alt marinar. Ei bine, de ce n-ar face la fel şi un câine, dacă ar avea poftă? E mai greu de vorbit cu pliscul decât cu botul!

— Bineînţeles, răspunse contramaistrul Howik. Numai că aşa ceva nu s-a mai pomenit.

Grozav s-ar mai fi mirat oamenii aceştia dacă li s-ar fi spus că s-a pomenit aşa ceva şi că un oarecare savant danez avea un câine care rostea lămurit vreo douăzeci de cuvinte. Dar de aci şi până la a spune că animalul acesta pricepe ce spune era o prăpastie. Bineînţeles că acel câine, a cărui limbă era astfel formată încât să poată scoate sunete precise, nu-şi dădea seama de înţelesul cuvintelor rostite de el, cum nu-şi dau seama nici papagalii, gaiţele sau coţofenele de înţelesul cuvintelor pe care le rostesc. Pentru aceste animale, fraza nu este altceva decât un fel de cântec sau strigăte luate dintr-o limbă străină, cu totul fără sens pentru ele.

Oricum ar sta lucrurile, Dingo ajunsese un adevărat erou; părea însă că aşa ceva nu-l interesează şi nu se fudulea cu asta.

Căpitanul Hull făcu de mai multe ori experienţa cu literele. Cuburile din lemn, având pe ele literele alfabetului, erau puse şi amestecate înaintea lui Dingo; mereu, fără greş, fără şovăire, cele două litere, S. V., erau alese de acest ciudat animal, pe când celelalte litere nu-i atrăgeau niciodată atenţia.

Cât despre vărul Benedict, cu toate că experienţa aceasta fusese adesea repetată înaintea lui, părea că nu-l interesează. Într-o bună zi, catadicsi totuşi să spună:

— Nu trebuie să se creadă că privilegiul de a fi inteligent l-ar avea numai câinii. Şi alte animale ating acelaşi nivel de înţelegere, dezvoltându-şi doar instinctul. Aşa sunt şoarecii, care părăsesc corabia sortită să se scufunde, castorii, care ştiu să prevadă creşterea apelor şi înalţă diguri de apărare, caii lui Nicomed, Scanderbeg şi Oppian, a căror durere la moartea stăpânilor lor a fost atât de mare, încât au murit şi ei, asinii, remarcabili prin ţinerea lor de minte şi, în sfârşit, atâtea alte dobitoace care fac cinste animalelor în general! Nu s-au văzut, oare, şi păsări uimitor de bine dresate, care scriu fără greşeală cuvintele dictate de profesorii lor, sau papagali care numără tot atât de bine ca un matematician de la observatorul astronomic persoanele aflate într-o odaie? Nu a existat, oare, un papagal, plătit cu 100 de galbeni, care spunea pe dinafară, fără să greşească măcar un cuvânt, tot crezul în faţa cardinalului, stăpânul său? Şi oare un entomolog nu poate să fie nemaipomenit de mândru când priveşte cu admiraţie la furnicile acelea care, prin construcţiile pe care le ridică, pot servi drept exemplu primarilor din cele mai mari oraşe, sau argyroneţii acvatici, care fabrică clopote de scafandru fără să fi învăţat vreodată mecanica, puricii, care trag după ei căleşti ca nişte adevăraţi caretaşi, care fac instrucţie tot atât de bine ca ostaşii, care trag cu tunul mai bine decât artileriştii cu diplomă din West-Point{13}? Nu! Dingo nu merită atâtea laude; fără îndoială că este atât de tare pe literele alfabetului deoarece face parte dintr-o specie de câini neclasată încă în ştiinţa zoologică şi anume din specia «caniş alphabeticus» din Noua Zeelandă!

În ciuda acestor discursuri ale invidiosului entomolog, Dingo nu pierdea nimic din preţuirea de care se bucura din partea tuturor; în convorbirile care aveau loc între marinari, el era socotit mai departe drept un fenomen.

Numai Negoro părea să nu împărtăşească entuziasmul celorlalţi cu privire la animal. Poate că îl socotea prea inteligent! La rândul lui, câinele arăta aceeaşi ură faţă de bucătar, şi fără îndoială că aceasta ar fi putut să-l coste scump dacă nu ar fi fost pe de o parte în stare să se apere singur, iar pe de altă parte apărat de dragostea întregului echipaj. Negoro se ferea acum mai mult ca oricând să se pomenească faţă-n faţă cu Dingo. Dar lui Dick Sand nu-i scăpase faptul că, de la întâmplarea cu literele, ura reciprocă dintre om şi câine crescuse. Faptul acesta era chiar de neînţeles.

La 10 februarie, vântul de nord-est, care urmase după acea lungă şi obositoare acalmie, în timpul căreia Pilgrim rămăsese aproape pe loc, începu să cedeze. Căpitanul Hull putu, în sfârşit, să spere că va avea loc o schimbare în direcţia curenţilor atmosferici. Poate că bricul-goeletă va da peste un vânt favorabil. Trecuseră numai nouăsprezece zile de când părăsise portul Auckland. Întârzierea nu era prea mare şi, favorizat de vânt, Pilgrim ar fi putut foarte uşor să câştige timpul pierdut. Dar trebuiau să mai aştepte destule zile până când vânturile aveau să bată vreme mai îndelungată dinspre vest.

Această parte a Pacificului este întotdeauna pustie. Nici un vas nu se arată prin aceste meleaguri. Se aflau la o latitudine cu totul părăsită de navigatori. Vânătorii de balene din mările australe nu se pregăteau încă să treacă tropicul. Silit de împrejurări să părăsească locurile de pescuit înainte de sfârşitul sezonului, Pilgrim nu se putea deci aştepta să întâlnească vreo corabie de pescari. Cât despre pacheboturile transpacifice, s-a mai amintit că ele nu navigau la o latitudine atât de sudică pe drumul lor între Australia şi continentul american.

Cu toate acestea, şi tocmai pentru că marea era pustie, cei de la bord trebuiau să o scruteze cu atenţie până la orizont. Oricât de plictisitoare ar părea unui spirit superficial, marea oferă un aspect infinit de variat acelora care ştiu să o înţeleagă. Cele mai neobservate schimbări ale ei farmecă imaginaţia acelora care simt poezia oceanului. E de ajuns să vezi o algă marină plutind unduitoare pe apă, o ramură de iarbă de mare a cărei urmă uşoară brăzdează suprafaţa valurilor, o bucată de scândură a cărei poveste ai dori s-o cunoşti – şi asta îţi ajunge. Înaintea acestei nemărginiri, spiritul nu mai este oprit de nimic. Închipuirea îşi dă frâu liber. Fiecare din moleculele acelea de apă, care, prin evaporare, se află când în mare, când în văzduh, ascunde poate taina vreunei catastrofe! De aceea sunt de invidiat oamenii ale căror gânduri ştiu să pătrundă tainele oceanului.

De altfel, viaţa freamătă atât deasupra, cât şi în adâncurile mărilor. Pasagerii de pe Pilgrim priveau stolurile de păsări care fugeau de ger, înainte de venirea iernii la pol, şi nu o dată Dick Sand, elev al lui James W. Weldon şi din acest punct de vedere, dădu dovadă de o minunată îndemânare la ochit cu puşca sau cu pistolul, doborând câte una din aceste zburătoare.

Ici şi colo puteau vedea pescăruşi albi şi pescăruşi ale căror aripi erau tivite cu o dungă cafenie. Uneori treceau unii din acei pinguini al căror mers pe pământ este atât de greoi şi de caraghios. Totuşi, după cum spunea căpitanul Hull, servindu-se de picioarele lor butucănoase ca de nişte adevărate lopeţi, aceşti pinguini pot să întreacă în înot peştii cei mai repezi, aşa că marinarii îi confundă adeseori cu un soi de lacherdă.

Mai sus, albatroşi uriaşi loveau aerul cu bătăi puternice din aripile care măsurau mai bine de zece picioare de la un capăt la altul. Se lăsau apoi pe suprafaţa apei, unde îşi căutau hrana.

Toate scenele acestea ofereau un spectacol variat, pe care numai sufletele închise în faţa farmecelor naturii le-ar fi putut găsi neinteresante.

În ziua aceea, doamna Weldon se plimba pe puntea-pupa, când un fapt destul de curios îi atrase atenţia. Apele mării se înroşiseră deodată; parcă erau pătate cu sânge. Culoarea aceasta ciudată se întindea cât puteai cuprinde cu privirea.

Dick Sand se afla împreună cu micul Jack lângă doamna Weldon.

— Ia te uită, Dick, spuse dânsa tânărului elev-marinar, ce ciudată culoare a căpătat Pacificul. Oare din pricina vreunor ierburi marine?

— Nu, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand. Această culoare este pricinuită de milioane de crustacee mici, care servesc de obicei drept hrană mamiferelor mari. Pescarii le numesc, nu fără motiv, «hrana balenelor».

— Crustacee? întrebă doamna Weldon. Dar sunt atât de mici, încât li s-ar putea spune insecte ale mării. Poate că vărul Benedict ar fi grozav de încântat să facă o colecţie din ele! Şi doamna Weldon strigă: Vere Benedict!

Vărul Benedict apăru din cabină aproape în acelaşi timp cu căpitanul Hull.

— Vere Benedict, continuă dânsa, priveşte această imensă suprafaţă roşie, care se întinde cât cuprinzi cu ochii.

— Aha! exclamă căpitanul Hull. Iată hrana balenelor! Domnule Benedict, aveţi un prilej deosebit de a studia această ciudată specie de crustacee!

— Ptiu! făcu entomologul.

— Cum ptiu! se miră căpitanul. Nu aveţi dreptul să arătaţi o asemenea indiferenţă! Dacă nu mă-nşel, crustaceele acestea formează una din cele şase clase ale articulatelor şi, ca atare…

— Ptiu! făcu din nou vărul Benedict, scuturând din cap.

— Nu, zău! Mi se pare că sunteţi puţin cam indiferent pentru un entomolog!

— Entomolog, mă rog, răspunse vărul Benedict, dar mai cu seamă hexapodist, căpitane Hull, vă rog să nu uitaţi!

— De! Se poate ca aceste crustacee să nu vă intereseze; vă asigur însă că aţi vorbi cu totul altfel dacă aţi avea stomac de balenă! Ce ospăţ aţi mai trage atunci! Iată de ce, doamnă Weldon, când noi, vânătorii de balene, dăm peste o asemenea grămadă de crustacee în timpul sezonului de pescuit, ne pregătim harpoanele. Suntem siguri atunci ca vânatul nu e departe!

— Cum se poate ca nişte animale atât de mici să servească drept hrană unor animale atât de mari? întrebă Jack.

— Ei, dragul meu, răspunse căpitanul Hull, grăunţele fine de griş, făina de grâu, făina de cartofi nu dau oare supele cele mai bune? Natura a întocmit astfel lucrurile: de câte ori o balenă pluteşte în mijlocul acestor ape roşii, ea găseşte supa pregătită. Nu are decât să deschidă gura-i imensă. Milioane şi milioane de crustacee pătrund înăuntru; fanoanele – adică nenumăratele lame elastice prinse de cerul gurii balenei – se întind ca o plasă, şi atunci nimic nu mai poate trece înapoi. Grămada de crustacee se prăvale în stomacul uriaş al balenei, întocmai ca o supă în stomacul tău.

— Poţi să-ţi închipui, Jack, observă Dick Sand, că doamna balenă nu-şi pierde timpul să cureţe unul câte unul crustaceele, cum faci tu cu crevetele!

— Trebuie să adaug, spuse căpitanul Hull, că atunci când animalul ăsta mâncăcios îşi ia masa, este mai uşor să te apropii de el fără să-i trezeşti bănuiala. E cel mai bun prilej ca să-nfigi cangea în el.

Chiar în clipa aceea, ca o îndreptăţire a vorbelor căpitanului Hull, se auzi glasul unui marinar dinspre prova navei:

— O balenă, înainte la babord!

Căpitanul Huli tresări.

— O balenă?… strigă el.

Şi, împins de instinctul său de pescar, se repezi la prova. Doamna Weldon, Jack, Dick Sand, chiar şi vărul Benedict îl urmară îndată.

Într-adevăr, la vreo patru mile depărtare, apele fierbeau în vârtejuri, semn că un uriaş mamifer marin se mişca în mijlocul valurilor roşii. Vânătorii de balene nu se puteau înşela în această privinţă. Dar distanţa era încă prea mare pentru a se recunoaşte specia căreia îi aparţinea mamiferul acela. Aceste specii sunt destul de deosebite unele de altele.

Să fi fost una din acele balene obişnuite, căutate mai cu seamă de pescarii din mările de nord? Cetaceele acestea, cărora le lipseşte înotătoarea dorsală, dar sub a căror piele se găseşte un strat gros de grăsime, pot să atingă o lungime de optzeci de picioare, în timp ce media este de şaizeci de picioare; unul singur din aceşti monştri poate da până la o sută de butoaie de grăsime.

Să fi fost, dimpotrivă, un «hump-back», care aparţine speciei balenopterelor – denumire a cărei terminaţie ar fi putut să-i atragă stima entomologului nostru? Acestea au pe spate două înotătoare de culoare albă, lungi cât jumătate din lungimea totală a corpului şi asemenea unei perechi de aripi, dând balenei aspectul unui animal zburător.

Nu era oare mai curând un «fin-back», mamifer cunoscut şi sub numele de «jubart», care are o înotătoare dorsală şi a cărui lungime poate ajunge cât a unei balene obişnuite?

Căpitanul Hull şi oamenii din echipaj nu puteau spune încă nimic. Priveau însă cu toţii animalul mai mult cu poftă decât cu admiraţie.

Dacă este adevărat că un ceasornicar nu poate sta într-un salon în faţa unei pendule fără să fie împins de dorinţa irezistibilă de a-i întoarce mecanismul, cu atât mai mult un vânător de balene trebuie să fie cuprins de dorinţa de a avea animalul atunci când îl zăreşte. Se spune că vânătorii de animale mari sunt mai înverşunaţi decât cei care vânează animale mai mici. Deci cu cât un vânat este mai mare, cu atât trezeşte mai mult dorinţa vânătorului. înţelegeţi, aşadar, ce trebuie să simtă un vânător de elefanţi sau de balene! Mai era apoi şi dezamăgirea întregului echipaj de pe Pilgrim de a se înapoia cu încărcătura incompletă…!

Căpitanul Hull se străduia să-şi dea seama de specia animalului semnalat în larg, ceea ce nu era deloc uşor de la o asemenea depărtare. Dar ochiul unui vânător de balene nu se putea înşela asupra unor amănunte mai uşor de observat de departe.

Într-adevăr, coloana de aburi şi apă, pe care balena o arunca prin răsuflători, trebuia să atragă atenţia căpitanului Hull şi să-i arate precis specia căreia aparţinea cetaceul acela.

— Nu este o balenă obişnuită! strigă dânsul. Coloana de apă pe care o aruncă ar fi mai înaltă şi totodată de un volum mai mic. Pe de altă parte, dacă zgomotul pe care îl face ar fi asemănător zgomotului unui tun îndepărtat, aş putea crede că balena aparţine speciei «hump-back». Dar zgomotul e cu totul diferit şi, ascultând mai atent, înţelegi bine că este de altă natură. Tu ce crezi, Dick? întrebă căpitanul Hull, întorcându-se spre elevul-marinar.

— Aş crede mai curând, căpitane, răspunse Dick Sand, că avem de-a face cu un jubart. Priviţi cu câtă violenţă azvârle în aer, prin răsuflători, coloana aceea de apă. Nu vi se pare – şi asta ar însemna că am dreptate – că ţâşnitura conţine mai multă apă decât vapori condensaţi? Şi, dacă nu mă-nşel, lucrul acesta este caracteristic jubartului.

— Ai dreptate, Dick, răspunse căpitanul Hull. Nu mai poate fi nici o îndoială. La suprafaţa apelor roşii pluteşte un jubart.

— Ce frumos e! strigă micul Jack.

— Da, puiule! Şi când te gândeşti că animalul ăsta uriaş stă tacticos Ia masă şi nici nu visează că vânătorii de balene se uită la el!

— Aş îndrăzni să spun că este un jubart mare, observă Dick Sand.

— Desigur, răspunse căpitanul Hull, care se înflăcăra din ce în ce. Îi dau cel puţin şaptezeci de picioare lungime!

— Bun! adăugă şeful echipajului. Ar fi de ajuns vreo jumătate de duzină de balene de această talie pentru a umple un vas mare cât al nostru!

— Da, ar fi de ajuns! răspunse căpitanul Hull, urcându-se pe bompres pentru a vedea mai bine.

— Cu acesta, adăugă şeful echipajului, am umple în câteva ceasuri jumătate din cele două sute de butoaie care au rămas goale.

— Da… Hm… Da… îngână căpitanul Hull.

— Chiar aşa! reluă Dick Sand. Dar e foarte greu, uneori, să ataci aceşti jubarţi uriaşi!

— Foarte greu!… Foarte greu!… exclamă căpitanul Huli. Aceste balenoptere au nişte cozi formidabile, de care trebuie să te apropii cu multă băgare de seamă. Nici cea mai solidă barcă nu rezistă la o asemenea lovitură. Dar câştigul merită riscul!

— La naiba! exclamă unul dintre marinari. Un jubart dolofan ca ăsta înseamnă o pradă frumoasă!

— Şi mănoasă! răspunse un altul.

— Ar fi păcat să nu-l salutăm cu harponul, aşa, în trecere…!

Fireşte că aceşti curajoşi marinari se înflăcărau pe măsură ce priveau balena. Pentru ei, reprezenta o întreagă încărcătură de butoaie cu grăsime care plutea la îndemâna lor. După felul cum vorbeau, se părea că nu le mai rămăsese decât să ducă butoaiele cu grăsime în cala lui Pilgrim, spre a completa încărcătura.

Câţiva marinari, căţăraţi pe şarturile arborelui trinchet, îşi manifestau prin strigăte pofta de a vâna balena. Căpitanul Hull nu mai scotea o vorbă şi îşi rodea unghiile. Parcă un magnet uriaş ar fi atras, fără putinţă de împotrivire, atât corabia, cât şi întreg echipajul.

— Mămico, mămico! strigă deodată micul Jack. Şi eu aş vrea balena asta, ca să văd cum e făcută!

— Aha! Ai vrea balena asta, dragul meu? Păi de ce nu, prieteni? răspunse căpitanul Hull, cedând în sfârşit dorinţei sale ascunse. Pescari de ajutor nu mai avem, e drept, dar chiar numai noi singuri…

— Aşa e! Aşa e! strigară marinarii într-un glas.

— Nu e pentru prima oară când o să-mi fac meseria de aruncător cu harponul, adăugă căpitanul Hull, şi o să vedeţi dacă mai ştiu sau nu să-l arunc!

— Uraa! Uraa! Uraa! răspunse echipajul.