Capitolul VII.

PREGĂTIRI.

E lesne de înţeles înfrigurarea oamenilor de pe Pilgrim, pricinuită de apariţia acestui mamifer uriaş.

Balena care înota în mijlocul apelor roşii părea într-adevăr uriaşă. Prinderea ei, şi, deci, completarea încărcăturii, era desigur ceva foarte ademenitor! Se putea, oare, ca nişte vânători să piardă un asemenea prilej?

Doamna Weldon crezu însă de cuviinţă să-l întrebe pe căpitanul Hull dacă nu există nici o primejdie pentru el şi echipaj în cazul când se hotărăsc să atace o balenă în condiţiile în care se aflau ei.

— Nu-i nici o primejdie, doamnă Weldon, răspunse căpitanul Hull. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să pornesc cu o singură barcă la vânarea unei balene şi am reuşit întotdeauna. Vă repet: nu-i nici o primejdie pentru noi şi, deci, nici pentru dumneavoastră.

Doamna Weldon, pe deplin liniştită, nu mai insistă.

Căpitanul Hull începu îndată pregătirile pentru capturarea jubartului. Ştia din experienţă că urmărirea acestui balenopter nu se face fără oarecare greutăţi şi voia să fie pregătiţi pentru orice eventualitate.

Vânarea balenei era îngreuiată şi de faptul că echipajul bricului-goeletă nu putea să se folosească decât de o singură ambarcaţiune. E drept că Pilgrim avea o şalupă aşezată între arborele mare şi arborele trinchet, precum şi trei baleniere, dintre care două erau agăţate de gruie în babord şi tribord, iar a treia la pupa, în afara punţii.

De obicei, aceste trei baleniere erau folosite în acelaşi timp, pentru urmărirea cetaceelor. Dar, după cum se ştie, în timpul sezonului de vânătoare, un echipaj auxiliar adunat de prin porturile Noii Zeelande venea în ajutorul marinarilor de pe Pilgrim.

În împrejurările de acum, însă, Pilgrim nu dispunea decât de cei cinci marinari de la bord, adică exact numărul necesar pentru a completa o singură balenieră. Ca să fie mânuită de Tom şi tovarăşii lui, care se oferiseră imediat, era cu neputinţă, căci manevrarea ambarcaţiunii de vânătoare cere marinari bine instruiţi. O mişcare greşită din cârmă sau din vâsle ar fi putut avea urmări grave pentru balenieră şi pentru cei care se aflau în ea.

Pe de altă parte, căpitanul Hull nu voia să părăsească nava fără să lase pe bord măcar un om din echipaj în care să poată avea toată încrederea. Trebuia să aibă în vedere orice eventualitate. Deoarece era nevoie să aleagă numai marinari puternici pentru a arma baleniera, căpitanul Hull se văzu nevoit să lase pe seama lui Dick Sand grija de a păzi corabia.

— Dick, îi spuse dânsul, pe tine te-am ales să rămâi pe bord în lipsa mea, lipsă care sper că va fi de scurtă durată!

— Prea bine, domnule căpitan, răspunse tânărul elev-marinar.

Dick Sand ar fi vrut să ia parte la pescuitul jubartului, căci vânătoarea aceasta îl atrăgea foarte mult, dar înţelese imediat că braţele unui bărbat în toată firea sunt mai utile decât ale lui pentru vâslele balenierei. Apoi, pe de altă parte, îşi dădu seama că numai el putea să-l înlocuiască pe căpitanul Hull. De aceea se resemnă.

Echipajul balenierei trebuia să fie format din cinci oameni împreună cu maistrul Howik, adică din întregul echipaj de pe Pilgrim. Cei patru marinari trebuiau să ia loc la vâsle, iar Howik, să mânuiască vâsla de la pupa balenierei, vâslă care serveşte drept cârmă la asemenea ambarcaţiuni. O cârmă obişnuită nu poate fi mânuită destul de repede; prin urmare, în cazul în care vâslele laterale nu mai puteau fi folosite, vâsla aceasta, bine mânuită, putea feri baleniera de primejdia de a fi lovită de monstru.

Căpitanul Hull îşi rezervase sarcina de a arunca harponul; după cum spusese mai înainte, nu făcea aceasta pentru prima dată. Trebuia mai întâi să înfigă harponul în trupul balenei, apoi să supravegheze desfăşurarea parâmei cu care era legat şi, în sfârşit, să ucidă animalul cu lovituri de lance, după ce acesta va fi revenit la suprafaţa oceanului.

Vânătorii de balene folosesc uneori arme de foc. Cu ajutorul unei maşini speciale, un fel de mic tun aşezat fie la bordul vasului, fie la prova balenierei, vânătorii aruncă un harpon, care trage după sine o parâmă fixată la extremitatea lui, sau mici proiectile care fac explozie şi provoacă răni grave în trupul animalului.

Pilgrim nu era înzestrat cu asemenea maşinării. De altfel, aparatele acestea erau foarte scumpe şi destul de greu de mânuit, aşa că pescarii preferau să folosească armele primitive, adică harponul şi lancea, pe care le mânuiau cu dibăcie.

Căpitanul Hull încerca, aşadar, să captureze prin mijloacele obişnuite jubartul semnalat la cinci mile de nava sa.

De altfel, vremea era prielnică pentru vânătoare. Marea liniştită era foarte potrivită pentru manevrele unei baleniere. Vântul începuse să se domolească. Pilgrim avea să navigheze foarte puţin în derivă, în timpul cât echipajul său va fi ocupat în larg cu vânătoarea.

Baleniera de la tribord fu lansată îndată şi cei patru marinari se suiră în ea.

Howik le dădu două din acele suliţe mari, care servesc drept harpoane, pe urmă alte două lănci mai lungi, foarte ascuţite. În afară de aceste arme de atac, au mai fost luaţi cinci colaci de parâmă subţire, dar rezistentă, căreia vânătorii de balene îi spun «strună de undiţă». Fiecare parâmă are o lungime de şase sute de picioare. E nevoie de atâtea pentru că se întâmplă adesea ca aceste coarde legate cap la cap să nu fie suficient de lungi pentru a ajunge până la adâncimea la care se cufundă balena.

Aceste unelte diferite au fost aşezate cu grijă la prova ambarcaţiunii.

Howik şi cei patru marinari nu aşteptau decât ordinul de a dezlega parâmele.

Un singur loc mai rămăsese liber în partea din faţă a balenierei: cel care trebuia să fie ocupat de căpitanul Hull.

Se înţelege de la sine că, mai înainte de a părăsi bordul, echipajul lui Pilgrim aşezase velele în pană, încât corabia să stea nemişcată. Cu alte cuvinte, aşezaseră vergile în aşa fel, încât pânzele să fie umflate de vânt în direcţii contrarii, bricul-goeletă rămânând aproape pe loc.

În clipa îmbarcării, căpitanul Hull aruncă o ultimă privire asupra navei sale şi se asigură că totul era în ordine: parâmele bine întinse, iar pânzele orientate cum trebuie. Deoarece lăsa pe bord numai un tânăr elev-marinar, în timpul unei absenţe care putea să dureze câteva ceasuri, căpitanul Hull voia, pe bună dreptate, ca Dick să nu aibă de executat vreo manevră decât în caz de urgenţă.

În clipa plecării îi dădu ultimele dispoziţii, spunându-i:

— Dick, te las singur. Ai grijă de toate! Dacă, prin imposibil, o să fie nevoie să pui corabia în mişcare, în cazul în care noi am ajunge prea departe urmărind jubartul. Tom cu tovarăşii lui pot foarte bine să-ţi vină în ajutor. Arătându-le precis ce anume au de făcut, sunt sigur că au să facă treaba aşa cum se cuvine.

— Chiar aşa va fi, căpitane Hull, răspunse bătrânul Tom. Domnul Dick poate să se bizuie pe noi.

— Porunciţi ce să facem! Porunciţi ce să facem! strigă Bat. Tare mult dorim să vă fim de folos!

— De unde trebuie să trag?… întrebă Hercule, suflecându-şi mânecile largi.

— De nicăieri deocamdată, răspunse Dick Sand, zâmbind.

— La ordinele dumneavoastră, mai spuse uriaşul.

— Dick, continuă căpitanul Hull, vremea e frumoasă. Vântul nu mai suflă deloc. Nu-i nici un semn că o să înceapă din nou. Dacă totuşi s-ar întâmplă ceva, nu cobori nici o barcă pe mare şi nu părăseşti nava!

— Am înţeles!

— Dacă o să fie nevoie ca Pilgrim să ne ajungă, am să-ţi dau de veste legând un steguleţ de vârful unei căngi.

— Fiţi liniştit, domnule căpitan. N-am să slăbesc din ochi baleniera, răspunse Dick Sand.

— Bine, dragul meu, spuse căpitanul Hull. Curaj şi sânge rece! Iată-te căpitan secund. Poartă cu cinste acest grad. Nimeni nu l-a avut la vârsta ta.

Dick Sand nu răspunse, dar zâmbi şi obrajii i se împurpurară. Căpitanul Hull înţelese roşeaţa şi zâmbetul său. «Bun băiat, îşi spuse el. Mereu modest şi plin de voie bună.»

Toate recomandările acestea insistente pe care căpitanul Hull i le făcuse lui Dick Sand arătau limpede că, deşi nu părea să fie nici o primejdie, căpitanul nu părăsea cu inima uşoară corabia, cu toate că nu era vorba decât de o absenţă de câteva ore. Dar instinctul de pescar şi mai cu seamă dorinţa arzătoare de a completa încărcătura de grăsime şi de a îndeplini astfel angajamentele luate la Valparaiso de James W. Weldon îl împingeau să-şi încerce norocul. De altminteri, marea atât de liniştită oferea condiţii minunate pentru urmărirea unui cetaceu. Nici căpitanul, nici echipajul nu ar fi putut rezista unei asemenea ispite. Campania de pescuit avea să fie totuşi încununată de succes, şi acest ultim argument valora mai mult decât orice pentru căpitanul lui Pilgrim.

Căpitanul Hull se îndreptă spre scară.

— Noroc! îi ură doamna Weldon.

— Mulţumesc, doamnă Weldon.

— Vă rog să nu loviţi prea rău biata balenă! strigă micul Jack.

— Nu, dragul meu! răspunse căpitanul Hull.

— Apucaţi-o încetişor de tot, domnule.

— Da… cu mănuşi, puiule!

— Uneori, intră în vorbă vărul Benedict, pot fi găsite insecte destul de interesante pe spatele acestor mari mamifere!

— Domnule Benedict, răspunse râzând căpitanul Hull, veţi avea dreptul să «entomologizaţi» cât voiţi, atunci când jubartul nostru o să fie întins de-a lungul lui Pilgrim. Apoi se întoarse spre Tom şi-i spuse: Tom, mă bizui pe tovarăşii dumitale şi pe dumneata, că o să ne ajutaţi să hăcuim balena, când o să fie adusă lângă corabie, adică nu peste prea multă vreme.

— La ordinele dumneavoastră, domnule căpitan, răspunse bătrânul negru.

Căpitanul Hull adăugă:

— Dick, oamenii aceştia de treabă au să-ţi dea o mână de ajutor ca să pregăteşti butoaiele goale. Aduceţi-le pe punte cât timp lipsim noi. În felul acesta, treaba o să meargă mai repede când ne întoarcem.

— Aşa o să facem, domnule căpitan!

Pentru cei ce nu ştiu cum se procedează cu balenele vânate, e bine să le spunem că jubartul, odată ucis, trebuia să fie remorcat până la Pilgrim şi legat la tribord. După aceea, marinarii, încălţaţi cu cizme cu colţari pe talpă, aveau să se caţăre pe spinarea cetaceului uriaş şi să-l ciopârţească metodic în hălci paralele, pornind de la cap spre coadă. Hălcile acelea trebuiau să fie pe urmă tăiate în fâşii late de un picior şi jumătate, apoi împărţite în bucăţi şi aşezate în butoaie, care erau în sfârşit duse în fundul calei.

De obicei, nava de pescuit balene manevrează în aşa fel după sfârşitul pescuitului, încât să ajungă cât mai repede la ţărm, ca să-şi poată termina lucrul. Echipajul coboară pe uscat, unde trece la topirea grăsimii, din care, sub acţiunea căldurii, se scoate tot ce este utilizabil, adică untura{14}. Dar căpitanul Hull nu se putea gândi să se întoarcă pe uscat pentru a termina operaţia. El se gândea să topească tocmai la Valparaiso această grăsime. De altminteri, cu vânturile acelea care trebuiau să înceapă în curând să bată şi dinspre vest, spera să ajungă pe coasta americană înainte de douăzeci de zile; în timpul acesta, încărcătura nu se putea strica.

Veni şi clipa plecării. Înainte de a fi oprit, Pilgrim se apropiase puţin de locul în care jubartul continua să-şi semnaleze prezenţa prin ţâşniturile de vapori şi de apă.

Jubartul înota mereu în mijlocul nesfârşitului câmp roşu de crustacee, deschizând automat gura-i largă şi înghiţind de fiecare dată milioane şi milioane de vietăţi mărunte.

După spusele cunoscătorilor de pe vas, nu se puteau teme că o să fugă. Nu mai încăpea nici o îndoială că era unul din acele animale numite de pescari «balenă luptătoare». Căpitanul Hull trecu peste balustrada punţii, coborî pe scara de frânghie şi ajunse la prova balenierei.

Doamna Weldon, Jack, vărul Benedict, Tom şi tovarăşii lui îi urară încă o dată noroc căpitanului. Până şi Dingo se ridică pe labele dinapoi, ajungând cu capul dincolo de marginea parapetului, de părea că vrea şi el să-şi ia rămas bun de la echipaj. Pe urmă se întoarseră cu toţii pe puntea-prova, pentru a nu pierde nici un amănunt din peripeţiile atât de emoţionante ale unei asemenea vânători. Baleniera se dezlipi de corabie şi începu să înainteze, împinsă de cele patru lopeţi mânuite cu vigoare.

— Ai grijă, Dick, ai grijă! strigă încă o dată căpitanul Huli tânărului elev-marinar.

— Aveţi toată încrederea, domnule căpitan!

— Fii cu un ochi la navă şi cu altul la balenieră, dragul meu, nu uita!

— Aşa voi face, domnule căpitan! răspunse Dick Sand, luându-şi locul la cârmă.

Baleniera uşoară se afla acum la câteva sute de picioare de navă. Căpitanul Hull nu mai putea fi auzit, dar îşi repeta recomandările prin gesturi expresive.

Deodată, Dingo, care stătea mereu cu labele sprijinite de marginea parapetului, scoase un scheunat jalnic. Un om cât de cât superstiţios ar fi fost impresionat. Scheunatul acesta o făcu pe doamna Weldon să tresară.

— Dingo, spuse dânsa, Dingo! Oare aşa-i încurajezi tu pe prietenii tăi? Ia latră o dată şi vesel!

Dar câinele nu mai lătră, ci îşi luă labele de pe balustradă şi veni încetişor spre doamna Weldon, căreia îi linse mâna cu dragoste.

— Nu se gudură!… Nu-i bucuros de fel! şopti Tom cu jumătate de glas. Semn rău! Semn rău!

Dar aproape în aceeaşi clipă, Dingo se încordă şi începu să latre furios. Doamna Weldon se întoarse. Negoro ieşise din cabină şi se îndrepta spre puntea-prova. Desigur că voia şi el să urmărească cu privirea manevrele balenierei.

Dingo se aruncă asupra bucătarului, pradă celei mai vii şi neînchipuite furii. Negoro puse mâna pe o rangă de fier şi luă poziţie de apărare. Câinele era gata să-i sară la gât.

— Aici, Dingo, aici! strigă Dick Sand, care părăsise o clipă postul de observaţie şi alergase într-acolo.

Doamna Weldon încercă şi dânsa să liniştească animalul. Dingo ascultă în silă şi se întoarse mârâind încet, îndreptându-se apoi spre tânărul elev-marinar.

În tot acest timp, Negoro nu scosese un cuvânt, dar faţa i se îngălbenise o clipă. Lăsă ranga din mână şi se întoarse în cabină.

— Hercule, spuse atunci Dick Sand, îţi ordon să-l supraveghezi în mod special pe omul acesta!

— Am să-l supraveghez! răspunse simplu Hercule, ai cărui pumni enormi se închiseră în semn de aprobare.

Doamna Weldon şi Dick îşi întoarseră apoi privirile spre baleniera care se îndepărta repede, împinsă de cele patru lopeţi. în momentul acela nu se mai vedea decât ca un punct pe mare.