Capitolul XI

FURTUNA.

În săptămâna care urmă după acest eveniment, de la 14 la 21 februarie, Ia bord nu se mai întâmplă nimic de seamă. Vântul de nord-vest bătea din ce în ce mai tare, iar Pilgrim înainta repede, cu o viteză medie de o sută şaizeci de mile în douăzeci şi patru de ore. Era aproape tot ce se putea cere de la o corabie de asemenea dimensiuni.

După părerea lui Dick Sand, bricul-goeletă trebuia să se apropie în curând de regiunile oceanului mai frecventate de vapoarele care circulă dintr-o emisferă în cealaltă. Elevul-marinar trăgea mereu nădejde să întâlnească vreo astfel de navă, căci avea de gând fie să treacă pasagerii pe bordul ei, fie să ceară să-i împrumute câţiva marinari de ajutor, poate chiar şi un ofiţer. Dar deşi zările erau cercetate cu grijă, nici o navă nu fusese semnalată, iar marea rămânea mereu pustie. Faptul acesta îl cam uimea pe Dick Sand. Cu prilejul celor trei campanii de pescuit în mările australe, traversase de mai multe ori această parte a Pacificului; prin locurile acestea, aflate pe latitudinea şi longitudinea stabilite de el, rareori se întâmpla să nu se ivească vreun vas englez sau american, care venea de la Capul Horn spre Ecuator, sau care cobora către vârful Americii de Sud.

Dar ceea ce nu ştia Dick Sand, ceea ce nici nu putea măcar să bănuiască, era că Pilgrim se afla pe o latitudine mai mare, adică mai la sud decât îşi închipuia el. Şi aceasta din două motive:

În primul rând, curenţii din regiunile acelea, a căror viteză elevul-marinar nu putea s-o aprecieze cu prea multă exactitate, făcuseră ca nava să se abată din drum, fără ca el să-şi fi putut da seama.

În al doilea rând, busola, a cărei funcţionare fusese falsificată de mâna mârşavă a lui Negoro, dădea acum indicaţii greşite. După pierderea celei de a doua busole, indicaţiile nu mai puteau fi controlate de Dick Sand. În felul acesta, el credea – şi era firesc să creadă – că înainta spre est, pe când în realitate înainta spre sud-est. Doar avea mereu busola înaintea ochilor, iar lochul era mereu aruncat în apă! Instrumentele acestea îi îngăduiau, într-o oarecare măsură, să conducă nava şi să-şi dea seama de numărul de mile parcurs. Dar era oare suficient?

Cu toate acestea, tânărul o îmbărbăta mereu pe doamna Weldon, găsind cuvintele cele mai nimerite pentru a potoli neliniştea pe care i-o provocaseră adesea cele întâmplate în cursul acestei călătorii.

— Vom ajunge, vom ajunge la ţintă! o asigura el. Vom atinge coasta americană într-un loc sau altul, n-are importanţă unde, dar până la urmă nu se poate să nu ajungem!

— Am toată încrederea, Dick!

— Bineînţeles, doamnă Weldon, că aş fi fost mult mai liniştit dacă n-aţi fi fost şi dumneavoastră la bord, dacă ar fi trebuit să răspundem numai de noi, dar…

— Dacă nu aş fi fost pe navă, răspunse doamna Weldon, dacă vărul Benedict, Jack şi cu mine n-am fi venit pe Pilgrim şi dacă, pe de altă parte, Tom cu tovarăşii lui n-ar fi fost găsiţi în largul mării, nu ar fi fost decât doi oameni la bord: tu şi Negoro… Ce-ai fi făcut tu, singur, cu omul acesta rău, în care nici măcar nu poţi avea încredere? Da, dragul meu, spune-mi, ce-ai fi făcut?

— În primul rând, l-aş fi pus în situaţia de a nu-mi putea face rău, răspunse cu hotărâre Dick Sand.

— Şi ai fi condus singur corabia?

— Da… singur…

Hotărârea cu care fuseseră rostite aceste cuvinte avu darul să întărească speranţele doamnei Weldon. Şi totuşi, când se uita la micuţul ei Jack, era de multe ori cuprinsă de îngrijorare! Dacă femeia nu lăsa să se vadă nimic din ceea ce simţea ca mamă, ea nu reuşea totuşi să-şi înăbuşe neliniştea aceea ascunsă, care-i strângea inima!

Deşi tânărul elev-marinar nu ajunsese prea departe cu studiile hidrografice, el poseda în cel mai înalt grad instinctul omului de mare, când era vorba să presimtă vremea. Înfăţişarea cerului, pe de o parte, indicaţiile barometrului, pe de alta, îi îngăduiau să-şi ia măsurile necesare. Căpitanul Hull, bun meteorolog, îl învăţase să consulte instrumentul acesta, ale cărui prevestiri sunt deosebii de precise.

Iată, în câteva cuvinte, ce se poate spune despre modul cum trebuiesc interpretate indicaţiile barometrului{16}.

1.când barometrul începe să coboare în mod brusc şi continuu după o vreme frumoasă, care a durat destul de mult, sunt semne sigure că va începe să plouă. Dar dacă vremea frumoasă a durat mult, mercurul poate scădea cu două-trei zile mai înainte de a se observa vreo schimbare în starea atmosferică. Atunci, cu cât va trece mai mult timp între coborârea mercurului şi sosirea ploii, cu atât mai mult va dura vremea ploioasă.

2. Dacă, dimpotrivă, pe o vreme ploioasă, care durează de multă vreme, barometrul începe să se urce încet şi regulat, atunci cu siguranţă că va fi timp frumos, şi vremea bună va dura cu atât mai mult, cu cât a trecut un interval mai lung între începutul timpului frumos şi începutul urcării coloanei de mercur.

3.în amândouă cazurile de mai sus, dacă schimbarea vremii are loc imediat după mişcarea coloanei barometrice, această schimbare nu va dura decât foarte puţin.

4. Dacă barometrul arată o urcare înceată şi continuă timp de două-trei zile sau chiar mai mult, atunci se anunţă vreme bună, chiar dacă ploaia nu încetează în zilele acelea, şi invers; dar dacă barometrul se ridică două zile sau mai mult, pe timp de ploaie, şi dacă începe vremea bună şi el coboară din nou, vremea bună va ţine foarte puţin, şi invers.

5. Primăvara sau toamna, o coborâre bruscă a coloanei barometrului anunţă vânt. Vara, dacă este foarte cald, anunţă furtună. Iarna, după un ger de câteva zile, o coborâre rapidă a coloanei barometrice anunţă o schimbare a vântului, însoţită de moină şi ploaie; dar o urcare pe timp geros care a durat mai mult anunţă zăpadă.

6. Oscilaţiile rapide ale barometrului nu trebuiesc interpretate ca prevestitoare de vreme uscată sau ploioasă de mai lungă durată. Asemenea indicaţii sunt date exclusiv de ridicarea sau coborârea care se face încet şi continuu.

7. Spre sfârşitul toamnei, dacă barometrul se ridică după o vreme ploioasă şi cu vânt care ţine de mai mult timp, aceasta arată că vântul va începe să bată dinspre nord şi se va lăsa ger.

Acestea sunt indicaţiile generale care se pot deduce din observarea acestui preţios instrument. Dick Sand le cunoştea foarte bine, în urma constatărilor ce le făcuse în diverse împrejurări din viaţa sa de marinar. Aceasta îi permitea să ia în orice situaţie măsurile cele mai potrivite.

Către 20 februarie, oscilaţiile coloanei barometrice începură să-i dea de gândit tânărului marinar, care le înregistra de câteva ori pe zi cu multă grijă. Într-adevăr, barometrul începu să coboare încet şi continuu, fapt care prevestea ploaie. Ploaia întârziind să cadă, Dick Sand ajunse la concluzia că vremea rea va ţine mai mult. Şi aşa trebuia să se şi întâmple.

Dar ploaia înseamnă vânt şi, într-adevăr, la data aceea vântul începu să bată destul de tare, aerul deplasându-se cu o viteză de şaizeci de picioare pe secundă, adică treizeci şi una de mile pe oră (57,5 kilometri).

Dick Sand trebui să ia atunci unele măsuri de prevedere, pentru a nu primejdui catargele şi pânzele lui Pilgrim. Pusese mai înainte să se strângă rândunică, săgeata şi focul mare şi hotărî să facă acelaşi lucru acum cu zburătorul, iar mai pe urmă să strângă pe vergă două terţarole de la gabierul trinchet. Această ultimă operaţie trebuia să prezinte oarecări greutăţi, cu un echipaj atât de puţin experimentat. Dar nu era vreme de şovăială, şi nimeni nu se dădu înapoi de la muncă.

Dick Sand, însoţit de Bat şi Austin, se sui în greementul arborelui trinchet şi izbuti, nu fără greutate, să strângă zburătorul. Dacă timpul ar fi fost mai puţin ameninţător, ar fi lăsat cele două vergi pe catarg: dar prevăzând că va fi nevoit să coboare această parte de catarg sau chiar să o demonteze, desfăcu cele două vergi şi le coborî pe punte. E de la sine înţeles că atunci când vântul bate prea tare, trebuie redus nu numai numărul pânzelor ci şi cel al vergilor, ca şi unele părţi din accesoriile catargelor. Măsura aceasta aduce o mare uşurare navei. Fiind mai puţin încărcată în partea de sus, nu mai este atât de zdruncinată şi de legănată înainte şi înapoi sau dintr-o parte într-alta de loviturile valurilor.

După ce termină ce avusese de făcut, muncind două ore încheiate, Dick Sand şi tovarăşii lui se ocupară de reducerea suprafeţei velei gabier. Pilgrim nu avea, ca mai toate navele moderne, un gabier dublu, care ar fi uşurat mult manevrarea. Trebui, aşadar, să lucreze ca pe vremuri, adică să urce pe şarturi, să facă sul o pânză bătută de vânt şi să o fixeze solid, cu propriile ei legături. Toată munca fusese anevoioasă şi primejdioasă, dar până la urmă gabierul fu micşorat, prinzând acum vânt mai puţin. În felul acesta, bricul-goeletă era cu mult mai uşor decât înainte.

După ce sfârşi toată treaba, Dick Sand coborî împreună cu Bat şi Austin. Pilgrim se afla aşadar în condiţiile potrivite de a naviga pe o vreme cunoscută în meteorologie sub numele de «vânt puternic».

În timpul celor trei zile care urmară, şi anume la 20, 21 şi 22 februarie, forţa şi direcţia vântului nu se schimbară prea mult. Totuşi, mercurul continua să coboare în tubul barometrului şi, în această ultimă zi, elevul-marinar observă că rămăsese staţionar sub douăzeci şi opt de şchioape{17} şi şapte linii{18}.

De altfel, nu era nici un semn că barometrul ar putea curând urca. Cerul era întunecat şi învolburat de vânturi, fiind acoperit mereu de o ceaţă deasă. Pătura de negură era atât de groasă, încât nu se mai vedea nici soarele, şi era greu de ghicit unde e răsăritul şi unde apusul.

Dick Sand începu să fie cuprins de îngrijorare. Nu mai pleca deloc de pe punte. Dormea foarte puţin. Cu toate acestea, tăria lui morală îi dădea putinţa să-şi ascundă temerile în ungherele cele mai tăinuite ale inimii.

A doua zi, la 23 februarie, vântul păru că se potoleşte oarecum în timpul dimineţii, dar Dick Sand nu se încrezu prea mult. Avu dreptate, căci în cursul după-amiezii vântul se înteţi şi marea începu să fie şi mai agitată.

Către ora patru, Negoro, care putea fi văzut numai rareori, ieşi din cabină şi se duse înspre puntea-prova. Dingo dormea desigur în vreun colţ, căci nu lătră ca de obicei. Fără să scoată o vorbă, Negoro cercetă orizontul cu privirea timp de o jumătate de ceas.

Valuri mari urmau unul după altul, fără să se ciocnească încă. Erau însă mai înalte decât le-ar fi putut ridica forţa vântului, de unde se putea trage concluzia că la vest era vreme foarte rea. Probabil că distanţa care-l despărţea pe Pilgrim de locurile unde bântuia vijelia era destul de mică. Nu mai încăpea nici o îndoială că furtuna va sosi în curând şi pe meleagurile acelea.

Negoro privi marea nesfârşită, adânc răscolită de jur împrejurul lui Pilgrim. Pe urmă, privirea lui rece şi întunecată se îndreptă spre cer.

Starea cerului dădea de gândit. Norii se fugăreau cu viteze foarte diferite. Cei din zona superioară alergau mai repede decât cei din straturile de jos ale atmosferei. Trebuia să se presupună că aceste mase grele se vor lăsa curând în jos. Atunci, ceea ce în momentul de faţă nu era decât un vânt puternic, adică o deplasare de aer cu aproximativ patruzeci şi trei de mile pe oră, putea să se transforme într-o furtună sau chiar într-un uragan.

Fie că Negoro nu era omul care să se înspăimânte, fie că nu pricepea nimic din ameninţările vremii, fapt e că nu părea să fie deloc impresionat. Ba chiar îi apăru pe buze un zâmbet răutăcios. S-ar fi putut spune, la urma urmei, că starea aceasta de lucruri părea mai curând să-i placă decât să-i displacă. Se sui o clipă pe bompres şi se căţără până aproape de vârful său, ca să poată cuprinde cât mai mult cu privirea, ca şi când ar fi căutat unele semne la orizont. Pe urmă coborî liniştit, fără să scoată un singur cuvânt, fără să facă cel mai mic gest, şi se retrase în postul echipajului.

Dar în pofida tuturor acestor posibilităţi îngrozitoare, călătorii de pe Pilgrim nu puteau trece cu vederea o împrejurare fericită, care îi interesa pe toţi cei de la bord: aceea că vântul le era favorabil, oricât de violent ar fi fost sau ar fi devenit. Datorită acestei împrejurări, Pilgrim părea să aibă şansa de a ajunge repede pe coasta americană. Călătoria ar fi putut continua fără mari greutăţi, dacă vântul nu s-ar fi transformat în uragan; adevăratele primejdii nu urmau să se ivească decât în cazul când ar fi fost vorba să acosteze într-un punct necunoscut de pe litoral.

Numai la eventualitatea aceasta se gândea acum Dick Sand. Oare ce urma să facă odată ce va zări pământul şi dacă nu va întâlni din timp un pilot care să cunoască bine ţărmul? În cazul în care vremea rea îl va sili să caute un port de adăpost, cum va proceda, de vreme ce litoralul acela îi era cu desăvârşire necunoscut? Dar fără îndoială că nu era cazul să se preocupe încă de pe acum de această eventualitate. Şi, totuşi, o să vină şi clipa când va trebui să ia o hotărâre. Ei bine, Dick Sand o va lua, atunci când va trebui!

În timpul celor treisprezece zile care se scurseră de la 24 februarie la 9 martie, starea atmosferică nu se schimbă în mod simţitor. Cerul era mereu acoperit de straturi groase de ceaţă. Vântul se domolea vreme de câteva ceasuri, apoi continua să bată cu aceeaşi tărie. De vreo două-trei ori, barometrul se urcă, dar oscilaţiile lui, care depăşeau 10-12 linii, erau prea bruşte pentru a anunţa o schimbare de timp şi o domolire a vânturilor. De altfel, coloana de mercur cobora din nou imediat şi nimic nu putea să dea speranţa că vremea rea se va sfârşi curând. Câteodată izbucneau rafale de vânt puternic, care-l puneau pe gânduri pe Dick Sand. De câteva ori, trăsnetul căzu pe crestele valurilor, la numai câteva sute de metri de navă. Pe urmă începu o ploaie torenţială şi se formară vârtejuri de vapori pe jumătate condensaţi, care învăluiră corabia într-o pâclă deasă. Ceasuri în şir, omul de veghe care cerceta cu privirea largul mării nu mai putu vedea nimic, astfel că nava înainta la întâmplare.

Pilgrim se legăna îngrozitor, ca şi când ar fi fost o coajă de nucă. Din fericire, doamna Weldon suporta ruliul şi tangajul fără să sufere câtuşi de puţin. Dar băieţaşul ei fu greu încercat din pricina legănărilor puternice şi trebui să-l îngrijească. Cât despre vărul Benedict, el era tot atât de puţin bolnav ca şi libărcile americane care îl pasionau, şi îşi petrecea tot timpul studiind, ca şi cum ar fi fost instalat liniştit în biroul său din San Francisco.

Din fericire, Tom şi tovarăşii săi erau şi ei prea puţin sensibili la răul de mare, aşa că putură continua să-l ajute pe tânărul marinar, care, la rândul lui, era obişnuit cu clătinările dezordonate ale unei nave ce fuge din faţa furtunii.

Pilgrim înainta cu repeziciune, deşi avea pânzele reduse simţitor. Dick Sand prevedea însă că în curând va trebui să le mai reducă numărul. Dar el voia să le mai lase, atât timp cât aceasta nu ar fi însemnat o primejdie. După părerea lui, coasta nu putea fi departe. Echipajul veghea deci cu grijă. Cu toate acestea, elevul-marinar nu se putea bizui pe vederea tovarăşilor săi pentru descoperirea primelor indicii care ar fi vestit apropierea de o coastă oarecare. Într-adevăr, oricât de bună vedere ar avea, cel care nu este învăţat să cerceteze orizonturile mării nu e în stare să desluşească primele linii ale coastei, mai cu seamă în mijlocul ceţii. De aceea, Dick Sand stătea de veghe el însuşi şi adesea se suia până în vârful catargului, pentru a vedea mai bine. Dar nu se zărea încă nimic din litoralul american.

Faptul acesta îl uimea, şi doamna Weldon, în urma câtorva vorbe spuse la întâmplare de elevul-marinar, pricepu starea lui sufletească.

Era 9 martie. Elevul-marinar privea când marea, când cerul, când catargurile lui Pilgrim, care începeau să se clatine sub continua bătaie a vântului.

— Nu vezi nimic, Dick? întrebă doamna Weldon, profitând de un moment de răgaz, în care Dick lăsase ocheanul din mână.

— Nimic, doamnă Weldon! răspunse tânărul. Şi totuşi orizontul pare să se lumineze; sunt semne că vântul va deveni şi mai puternic.

— După părerea ta, Dick, coasta americană nu poate să fie prea departe, nu-i aşa?

— Nu poate să fie prea departe, doamnă Weldon; ba ceea ce mă uimeşte este că n-am zărit-o încă!

— Dar, continuă doamna Weldon, nava a urmat tot timpul numai drumul cel bun, nu-i aşa?

— Desigur! Şi asta de când a început să bată vântul dinspre nord-vest, răspunse Dick Sand, adică din ziua în care l-am pierdut pe nefericitul nostru căpitan şi echipajul. Era atunci 10 februarie, iar azi suntem în 9 martie. De atunci au trecut deci 27 de zile!

— În ziua aceea la ce depărtare de coastă ne aflam? întrebă doamna Weldon.

— La vreo patru mii cinci sute de mile, doamnă Weldon. Dacă am îndoieli asupra anumitor lucruri, cel puţin de această cifră sunt sigur.

— Şi care a fost viteza navei?

— În medie, o sută optzeci de mile pe zi, de când s-a înăsprit vântul, răspunse elevul-marinar. Tocmai de aceea sunt surprins că nu apare încă ţărmul! Dar ceea ce îmi pare mai curios este faptul că nu întâlnim nici măcar o singură navă din cele care trec de obicei prin locurile acestea.

— Nu te-ai înşelat oare, Dick, la calcularea vitezei lui Pilgrim? continuă doamna Weldon.

— Nu, doamnă Weldon. Nu m-am putut înşela asupra acestui lucru. Lochul a fost aruncat la fiecare jumătate de ceas şi am însemnat cu exactitate toate măsurătorile. Iată, îl voi arunca din nou şi veţi vedea că mergem cu zece mile pe oră, ceea ce face mai mult de două sute de mile pe zi!

Dick Sand îl chemă pe Tom şi îi dădu ordin să arunce lochul – operaţie cu care bătrânul negru era acum foarte obişnuit.

Lochul, bine legat cu o parâmă, fu azvârlit în apă. Abia se desfăşuraseră douăzeci şi cinci de brase{19}, când coarda slăbi în mâinile lui Tom.

— Vai, domnule Dick! strigă el.

— Ce este, Tom?

— S-a rupt frânghia!

— S-a rupt! strigă Dick Sand. S-a pierdut lochul!

Bătrânul Tom arătă capătul corzii care îi rămăsese în mâini. Era adevărat. Parâma nu se desfăcuse de la capătul unde era legată de loch, ci se rupsese de pe la mijloc. Dar parâma era trainică de tot, fiind împletită din fire de cânepă dintre cele mai solide. Ar fi trebuit ca în locul unde s-a rupt să fi fost uzată… Şi era într-adevăr, după cum constată Dick Sand, când luă în mâini crâmpeiul rupt. Dar era uzată oare prin întrebuinţare? Iată ce se întreba tânărul, care începuse să fie bănuitor.

Orice s-ar fi întâmplat, lochul era acum pierdut şi Dick Sand nu mai avea nici un mijloc de a calcula exact viteza navei. Drept unic instrument, mai poseda acum doar o busolă, fără să ştie că şi indicaţiile ei erau false!

Doamna Weldon îl văzu atât de abătut din pricina acestui accident, încât nu mai voi să insiste şi, întristată, se retrase în cabina sa.

Dacă viteza lui Pilgrim şi, prin urmare, drumul parcurs nu mai putea fi calculat, era totuşi uşor de constatat că dâra lăsată de navă pe apă nu se schimba, ceea ce arăta că nava merge cu aceeaşi viteză.

A doua zi, la 1 martie, barometrul coborî la două zecimi{20}. Se anunţa una din acele vijelii în care vântul ajunge până la viteza de şaizeci de mile pe oră. Era nevoie să se modifice cât mai degrabă situaţia pânzelor, pentru a nu se primejdui nava. Dick Sand se hotărî să strângă pânzele de jos, astfel încât să navigheze numai cu focul mic şi gabierul trinchet. Îi chemă pe Tom şi pe tovarăşii lui, ca să-l ajute la operaţia aceasta grea, care din nefericire nu se putea executa repede.

Dar manevra trebuia făcută în cea mai mare grabă, căci furtuna se dezlănţuia cu violenţă. Dick Sand, Austin, Acteon şi Bat se urcară pe catarg, în timp ce Tom rămase la cârmă, iar Hercule pe punte, ca să elibereze fungile de îndată ce i s-ar fi spus.

După nenumărate eforturi, săgeata şi zburătorul fură strânse, dar nu fără ca aceşti oameni de treabă să fi fost de nenumărate ori ameninţaţi să cadă în mare, într-atât ruliul înclina catargele într-o parte şi-ntr-alta. După ce gabierul fu micşorat, iar trinca strânsă, bricul-goeletă nu mai rămase decât cu focul mic şi gabierul foarte puţin întins.

Cu toate că pânzele fuseseră reduse la limită, Pilgrim înainta totuşi cu cea mai mare viteză.

În ziua de 12, timpul se înrăutăţi şi mai mult. În acea dimineaţă, Dick Sand văzu cu spaimă barometrul coborând la douăzeci şi şapte de şchioape şi nouă linii{21}. Se anunţa o adevărată furtună, aşa că Pilgrim nu mai putea să păstreze nici măcar puţinele pânze care-i mai rămăseseră.

Văzând că furtuna se abate cu furie asupra pânzelor şi că va fi sfâşiat gabierul, Dick Sand dădu ordin să fie strâns. Dar zadarnic. O pală de vânt mai violentă se abătu în momentul acela asupra navei şi smulse pânza. Austin, care se afla pe verga micului gabier, fu lovit de şcota de la marginea de jos a pânzei. Rănit destul de uşor, reuşi să se coboare pe punte.

Dick Sand, îngrijorat la culme, nu mai avea decât o singură teamă: aceea că nava, împinsă cu asemenea furie, se va sfărâma dintr-o clipă într-alta, căci, după părerea lui, stâncile de pe litoral nu puteau fi departe. Se întoarse aşadar pe puntea-prova, dar nu văzu nimic care să poată însemna pământ şi reveni la cârmă.

O clipă după aceea, Negoro se sui pe punte. Acolo, fără voia lui, întinse braţul spre un punct al orizontului. S-ar fi spus că desluşea prin pâclă pămâântul îndepărtat…!

Pentru a doua oară, zâmbi cu răutate şi, fără să spună o vorbă despre ceea ce văzuse, se întoarse în cabina lui.