Capitolul XII

LA ORIZONT.

Furtuna luă cele mai îngrozitoare proporţii, transformându-se în uragan. Vântul se rotise către sud-vest şi sufla cu o viteză de nouăzeci de mile pe oră{22}.

Era un uragan înspăimântător, una din acele răbufniri puternice care aruncă pe coastă toate navele dintr-o radă şi în faţa căreia nu rezistă nici cele mai solide construcţii făcute pe uscat. Un astfel de uragan pustiise Guadelupa la 25 iulie 1825. Când tunuri grele, de calibrul 24, sunt smulse de furtună de pe afeturile lor, ce se poate alege de un vas care nu are alt punct de sprijin decât marea dezlănţuită? Şi totuşi, corabia poate fi salvată tocmai datorită mobilităţii ei. Ea alunecă împinsă de vânt şi, dacă este solid construită, poate să înfrunte cele mai teribile lovituri ale mării. Aşa se petreceau lucrurile şi cu Pilgrim.

Câteva minute după ce gabierul fusese sfâşiat în bucăţi, a fost smuls şi focul mic. Dick Sand renunţă să mai aşeze până şi aşa-zisa pânză pentru furtună, făcută din pânză tare, şi care ar fi ajutat să se conducă mai uşor corabia.

Pilgrim naviga acum cu pânzele strânse, dar vântul şfichiuia coca, bordajul, catargele, greementul; şi nici nu trebuia mai mult pentru ca nava să fie mânată cu o viteză peste măsură de mare. Uneori, chiar, corabia părea că ţâşneşte din valuri, pe care de-abia le atingea.

În aceste condiţii, ruliul corăbiei, zbuciumată de uriaşele talazuri ridicate de furtună, era înspăimântător. Dick Sand putea să se teamă oricând de o groaznică lovitură a mării, în pupa corăbiei. Aceste valuri uriaşe alergau mai repede decât bricul-goeletă şi ameninţau să-l lovească în pupa, dacă nu se ridica destul de iute pe creasta lor. Aceasta este una dintre cele mai mari primejdii care ameninţă corăbiile silite să fugă în faţa furtunii.

Dar ce se putea face pentru a înlătura această eventualitate? Lui Pilgrim nu i se putea da o viteză mai mare, căci n-ar fi rezistat vântului nici măcar un petic de pânză. Trebuia deci să încerce a-l ţine în echilibru, pe cât era cu putinţă, numai cu ajutorul cârmei, a cărei acţiune era adeseori neputincioasă.

Dick Sand nu mai părăsea roata timonei. Îşi legase o parâmă în jurul trupului, pentru a nu fi smuls de vreun talaz. Tom şi Bat, legaţi şi ei, erau gata să-i vină în ajutor. Hercule şi Acteon, legaţi de nişte babale{23}, stăteau de veghe la prova.

Cât priveşte pe doamna Weldon, micul Jack, vărul Benedict şi Nan, ei şedeau în cabinele din pupa, aşa cum ordonase tânărul marinar. Doamna Weldon ar fi preferat să stea pe punte, însă Dick Sand se împotrivise. Ar fi fost o imprudenţă cu totul inutilă.

Toate bocapoartele fuseseră ermetic închise. Trăgeau nădejde că ele vor rezista, în cazul când vreo trombă uriaşă de apă s-ar fi prăbuşit pe punte. Dacă, din nenorocire, ele s-ar fi rupt sub greutatea avalanşelor, corabia s-ar fi umplut cu apă în scurt timp, fiind astfel în primejdie de a se scufunda. Din fericire, şi încărcătura fusese bine aşezată, aşa că, cu toate legănările înspăimântătoare, nu se clinti din loc.

Dick Sand micşorase şi mai mult numărul orelor de somn, aşa că doamna Weldon începu să se teamă că va cădea bolnav. De aceea îi ceru stăruitor să se odihnească, iar el îi făgădui că se va duce să aţipească puţin.

Şi tot în timpul când el dormea, în noaptea de 13 spre 14 martie, se petrecu o nouă întâmplare.

Tom şi Bat se aflau pe puntea-pupa, când Negoro, care venea rareori pe acolo, se apropie şi păru că ar vrea să intre în vorbă cu dânşii. Dar Tom şi fiul său nu-i răspunseră.

Deodată, din pricina unei mişcări puternice a corăbiei, Negoro căzu şi fără îndoială că s-ar fi prăbuşit în mare dacă nu s-ar fi agăţat de habitaclu.

Tom scoase un ţipăt, temându-se să nu se fi spart busola.

Dick Sand, care dormea iepureşte, auzi ţipătul lui Tom şi ieşi afară din cabină, alergând pe punte.

Negoro se ridicase, ţinând în mână o bucată de fier pe care tocmai o scosese de sub cutia busolei. El o făcu să dispară mai înainte ca Dick Sand să-l fi observat.

Avea oare interes Negoro ca acul magnetic să-şi reia adevărata direcţie? Da, căci aceste vânturi dinspre sud-vest erau acum bine-venite pentru dânsul.

— Ce s-a întâmplat? întrebă elevul-marinar.

— Blestematul ăsta de bucătar a căzut peste busolă! răspunse Tom.

Auzind aceste cuvinte, Dick Sand, neliniştit în cel mai înalt grad, se aplecă asupra habitaclului… Era în stare bună, şi cadranul busolei, luminat de felinare, ca şi mai înainte, se sprijinea pe cele două cercuri concentrice.

Bătăile inimii tânărului marinar se potoliră. Sfărâmarea unicei busole de la bord ar fi fost o nenorocire ireparabilă.

Însă ceea ce Dick Sand nu putuse observa era că, de când fusese luată bucata de fier, acul îşi reluase poziţia normală şi arăta exact nordul magnetic, în direcţia în care trebuia să fie pe acest meridian.

Dar dacă Negoro nu putea fi tras la răspundere de faptul că i se întâmplase să cadă, fiindcă părea să o fi făcut fără voie, Dick Sand avea dreptate să se mire de prezenţa lui, la ora aceea, pe puntea-pupa.

— Ce cauţi aici? îl întrebă dânsul.

— Mă priveşte! răspunse Negoro.

— Ce-ai spus? strigă Dick Sand, care nu-şi putu opri un gest de mânie.

— Am spus, răspunse bucătarul-şef, că nu există nici o dispoziţie care să mă oprească să mă plimb pe punte, la pupa.

— Ei bine, am să dau acum această dispoziţie, răspunse Dick Sand, şi-ţi interzic să mai vii pe aici!

— Zău? răspunse Negoro.

Şi omul acesta, atât de stăpân pe sine până atunci, făcu un gest de ameninţare. Dick Sand scoase din buzunar un revolver şi-l îndreptă asupra bucătarului.

— Negoro, îi spuse el, află că acest revolver nu mă părăseşte niciodată şi că,la cel dintâi act de nesupunere, îţi zbor creierii!

În clipa aceea, Negoro simţi că o putere uriaşă îl cocoşează spre punte. Era Hercule, care doar îşi pusese mâna lui grea pe umărul bucătarului.

— Căpitane Sand, spuse uriaşul, vreţi să-l arunc peste bord pe acest ticălos? Le-ar face plăcere peştilor, care nu-s deloc mofturoşi!

— Încă nu, răspunse Dick Sand.

Negoro se sculă imediat ce simţi că mâna negrului nu-l mai apasă. Trecând prin faţa lui Hercule, şopti:

— Negru blestemat, ai să mi-o plăteşti tu!

Între timp, vântul îşi schimbă direcţia, sau cel puţin părea că şi-a schimbat-o cu patruzeci şi cinci de grade. Şi totuşi, lucru ciudat, care îl izbi pe micul marinar: nimic din starea mării nu arăta această schimbare. Corabia avea aceeaşi direcţie însă vânturile şi talazurile, în loc s-o lovească din spate, o loveau acum din babord – situaţie destul de primejdioasă, căci expunea coasta navei la loviturile grele ale talazurilor. De aceea, Dick Sand fu silit să schimbe cu patru carturi direcţia, pentru a continua să fugă în faţa furtunii.

Atenţia lui era acum mai trează ca oricând. Se întreba dacă nu există vreo legătură între căderea lui Negoro şi spargerea primei busole. Ce treabă avusese acolo bucătarul? Avea oare vreun interes ca nici a doua busolă să nu mai poată fi folosită? Dar de ce să dorească aşa ceva? Nu putea găsi nici un motiv. Oare nu dorea şi Negoro, aşa cum doreau toţi, să ajungă cât mai curând cu putinţă pe ţărmul american?

Când Dick Sand îi vorbi despre incident doamnei Weldon, aceasta, deşi îi împărtăşea într-o oarecare măsură neîncrederea, nu putu să găsească un motiv plauzibil care să dovedească limpede că bucătarul ar fi pus la cale cu intenţii mârşave acea întâmplare.

Totuşi, din prudenţă, Negoro fu supravegheat foarte îndeaproape. De altfel, el ţinu seama de ordinele elevului-marinar şi nu mai îndrăzni să vină pe puntea din pupa, unde nu-l chemau îndatoririle serviciului său. De altfel, Dingo fu adus să stea de pază în permanenţă la locul acela şi bucătarul se feri să se mai apropie.

În tot timpul săptămânii, furtuna nu se domoli de fel. Barometrul scăzu şi mai mult. De la 14 la 26 martie a fost cu neputinţă să se folosească măcar o clipă de linişte pentru a instala câteva pânze. Pilgrim alerga spre nord-est cu o viteză care nu putea fi mai mică de o sută de mile în douăzeci şi patru de ore, dar pământul tot nu se zărea! Şi totuşi, pământul acesta trebuia să existe, exista! Aruncat ca o stavilă uriaşă între Atlantic şi Pacific, pe o lungime de mai bine de o sută douăzeci de grade, pământul acela alcătuia un continent – continentul american.

Dick Sand se întreba dacă nu era nebun, dacă mai avea simţul realităţii, dacă nu cumva alerga de atâtea zile într-o direcţie greşită! Nu! Nu se putea înşela în aşa hal! Soarele, deşi nu-l putea zări prin ceaţă, se ridica mereu în faţa lui, pentru a se culca înapoia lui! Atunci, dispăruse oare acest pământ? Acea Americă, de care poate că se va sfărâma corabia sa, unde se afla, dacă nu aici? Fie continentul de sud, fie cel de nord – căci totul era cu putinţă în acest haos – Pilgrim ar fi trebuit să ajungă la unul din ele! Ce se întâmplase oare de la începutul acestei înspăimântătoare furtuni? Ce se mai întâmpla, oare, pentru ca această coastă – fie ea salvarea sau pierzania lor – să nu se zărească încă? Dick Sand trebuia oare să-şi închipuie că era înşelat de busolă, ale cărei indicaţii nu le mai putea controla, fiindcă îi lipsea a doua busolă, cu care ar fi putut face controlul? Da, această teamă, această nelinişte care-l rodea era pe deplin întemeiată, din pricină că pământul nu apărea în zare.

Când nu se afla la timonă, Dick Sand mânca din ochi harta tot timpul! Dar în zadar o întreba, căci ea nu putea să-i dea cheia unei taine care – aşa cum o ticluise Negoro – era de neînţeles pentru el, după cum ar fi fost şi pentru oricare altul!

Totuşi, în ziua de 21 martie, către orele opt şi jumătate dimineaţa, avu loc o întâmplare de cea mai mare însemnătate.

Hercule, care stătea de veghe la prova, strigă deodată:

— Pământ! Pământ!

Dick Sand sări la prova. Nu se înşelase oare Hercule, care nu avea ochi de marinar?

— Pământ? strigă Dick Sand.

— Acolo! răspunse Hercule, arătând un punct aproape imperceptibil la orizont, spre nord-est.

Cuvintele abia se auzeau în larma pricinuită de mugetul mării şi al vântului.

— Ai văzut pământ? întrebă elevul-marinar.

— Da! răspunse Hercule, făcând semn cu capul.

Şi mâna i se întinse din nou înainte, spre babord.

Elevul-marinar privi cu atenţie, dar nu văzu nimic…

În clipa aceea, doamna Weldon, care auzise strigătul lui Hercule, se urcă pe punte, deşi făgăduise să nu vină acolo.

— Doamnă!… strigă Dick Sand.

Doamna Weldon, neputând să se facă auzită, încercă şi ea să zărească pământul pe care-l semnalase negrul; părea că-şi concentrase întreaga viaţă în privire.

Pesemne că mâna lui Hercule arăta greşit punctul din zare pe care voia să-l indice, căci nici doamna Weldon şi nici micul marinar nu putură să vadă nimic. Dar deodată Dick Sand întinse şi el mâna, exclamând:

— Da! Da! Pământ!

Un fel de pisc se ivise într-un luminiş al ceţii. Ochii lui de marinar nu-l puteau înşela.

— În sfârşit! strigă el. În sfârşit!

Se prinsese înfrigurat cu mâinile de parapet. Doamna Weldon, sprijinită de Hercule, sorbea din ochi acest pământ, la care aproape că nu mai nădăjduia să ajungă.

În momentul acela, coasta formată din acest pisc înalt se ridica la vreo zece mile, ivindu-se din pâclă înspre babord. Norii se zdrenţuiseră, făcând luminişul mai larg, aşa că acum se putea vedea mai lămurit. Era fără îndoială un promontoriu al continentului american. Cum Pilgrim naviga acum fără pânze, bineînţeles că n-ar fi fost în stare să se îndrepte spre el, dar mai devreme sau mai târziu tot urma să ajungă la coastă. Era vorba doar de o întârziere de câteva ore. Acum era ceasul opt dimineaţa; cu siguranţă că Pilgrim se va apropia de pământ mai înainte de amiază.

La un semn al lui Dick Sand, Hercule o conduse pe doamna Weldon la pupa, căci n-ar fi putut să reziste multă vreme violenţei tangajului.

Tânărul marinar mai rămase o clipă pe puntea-prova, apoi se înapoie la cârmă, lângă bătrânul Tom.

În sfârşit, vedea coasta pe care o dorise atât de mult, coasta atât de târziu descoperită!… Dar acum o privea cu un simţământ de teamă.

Într-adevăr, în condiţiile în care se afla Pilgrim, adică fugind de furtună şi având pământul în faţă, o încercare de acostare însemna sfărâmarea corăbiei cu toate urmările ei îngrozitoare.

Trecură două ore. Promontoriul se arăta acum la traversul navei.

În acea clipă, Negoro fu văzut urcându-se pe punte. De astă dată privi coasta cu o mare atenţie. Mişcă apoi capul ca un om care ştie despre ce este vorba şi coborî din nou, după ce spuse un nume pe care nimeni nu-l putu auzi.

Dick Sand încerca în acest timp să zărească şi coasta care trebuia să se întindă dincolo de promontoriu.

Trecură alte două ore. Promontoriul se ridica la babord, în spate, însă coasta încă nu se arăta.

Dar cerul se luminase la orizont, aşa că o coastă înaltă, cum ar trebui să fie pământul american, mărginit de uriaşul lanţ al Anzilor, s-ar fi putut vedea de la peste douăzeci de mile depărtare.

Dick Sand îşi luă ocheanul şi îl plimbă încet asupra întregului orizont dinspre răsărit.

Nimic. Nu vedea nimic!

La ora două după-amiază, înapoia lui Pilgrim dispăruse orice urmă de pământ. În faţă, ocheanul nu putea să zărească profilul vreunei coaste înalte sau joase.

Un ţipăt îi scăpă atunci lui Dick Sand. Elevul-marinar părăsi îndată puntea şi coborî grăbit în cabina unde se aflau doamna Weldon împreună cu micul Jack, Nan şi vărul Benedict.

— O insulă! N-a fost decât o insulă! spuse el.

— O insulă, Dick! Dar care? întrebă doamna Weldon.

— O să ne spună harta! răspunse elevul-marinar şi alergă în cabină, de unde aduse harta de bord.

— Aici,doamnă Weldon, aici! spuse el. Pământul pe care l-am văzut nu poate fi decât punctul acesta pierdut în mijlocul Pacificului! Nu poate fi decât Insula Paştilor! Nu există altă insulă prin regiunea asta!

— Am lăsat-o în urmă? întrebă doamna Weldon.

— Da!

Doamna Weldon privea cu atenţie Insula Paştilor, care nu forma decât un punct ce abia se zărea pe hartă.

— Şi la ce distanţă de coasta americană se află această insulă?

— La treizeci şi cinci de grade.

— Ceea ce înseamnă…?

— Cam vreo două mii de mile.

— Dar oare Pilgrim nu s-a mişcat de fel din loc, dacă suntem încă atât de departe de continent?

— Nu ştiu, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand, care îşi trecu pentru o clipă mâna pe frunte, ca şi cum ar fi căutat să-şi adune gândurile… nu pot să explic această întârziere de necrezut! Nu! Nu pot… Afară dacă nu cumva indicaţiile busolei au fost false!… Însă această insulă nu poate fi decât Insula Paştilor, pentru că am plutit cu vântul în spate, către nord-est. Şi să mulţumim Cerului, care ne-a dat putinţa, în felul acesta, să ne dăm seama de locul în care ne aflăm. Da! Este Insula Paştilor. Da! Ne aflăm la două mii de mile de coastă! Ştiu, în sfârşit, unde ne-a mânat furtuna şi, dacă se linişteşte, vom putea acosta pe ţărmul american cu destule şanse de salvare. Acum, cel puţin, corabia noastră nu mai este pierdută în nesfârşitul Pacificului!

Încrederea pe care o arăta tânărul marinar era împărtăşită de toţi cei care-l auzeau vorbind; însăşi doamna Weldon fu câştigată de optimismul lui. Părea, într-adevăr, că aceşti bieţi oameni se aflau la capătul suferinţelor, ca şi când Pilgrim s-ar fi găsit în apropiere de portul său, aşteptând numai refluxul pentru a pătrunde în el.

Insula Paştilor – pe numele ei adevărat Vai Hu – descoperită de David în 1686, vizitată de Cook şi La Perouse, este situată la 27° latitudine sudică şi 112° longitudine estică. Dacă bricul-goeletă fusese împins astfel cu mai mult de cincisprezece grade spre nord, aceasta se datora, desigur, furtunii din sud-est, dinaintea căreia fusese nevoit să fugă.

Aşadar, Pilgrim se afla încă la două mii de mile de coastă. Dar nu încăpea nici o îndoială că, împins de acest vânt iute ca fulgerul, trebuia să atingă un punct oarecare de pe ţărmul sud-american în mai puţin de zece zile.

De altfel, după cum spusese elevul-marinar, puteau trage nădejdea ca vântul să se mai potolească, aşa încât să poată întinde vreo câteva pânze atunci când se va zări pământul.

Aşa nădăjduia Dick Sand. El îşi spunea că uraganul, care ţinea de atâtea zile, va sfârşi prin «a se sinucide». Acum, datorită ivirii Insulei Paştilor, cunoştea exact poziţia navei. Avea deci toate motivele să creadă că, odată ajuns din nou stăpân pe corabia lui, va şti să o conducă spre o ţintă sigură. Faptul că dăduse peste acest punct singuratic în mijlocul mării îl făcuse să-şi capete din nou încrederea în sine; chiar dacă mergea mereu după pofta uraganului, pe care nu-l putea stăpâni, cel puţin nu mai mergea cu totul orbeşte.

De altfel, Pilgrim, solid construit şi bine echipat, suferise puţin de pe urma asprelor atacuri ale furtunii, fiind înzestrat cu toate cele necesare unei corăbii de cursă lungă. Avariile se reduceau la pierderea gabierului şi a focului mic, pierdere uşor de reparat. Nici o picătură de apă nu pătrunsese prin îmbinările cocii şi ale punţii. Pompele erau în stare perfectă. În această privinţă nu era nimic de temut. Rămânea de luptat numai împotriva acestui uragan care nu se mai termina odată şi a cărui furie părea că nu va putea fi domolită de nimic. Dacă Dick Sand putea, într-o oarecare măsură, să-şi pună corabia în stare să lupte împotriva furtunii, nu putea totuşi porunci vântului să se domolească, talazurilor să se liniştească şi nici cerului să se însenineze.