Capitolul XIII.

PĂMÂNT! PĂMÂNT!

Încrederea aceasta, pe care Dick Sand o nutrea în mod instinctiv, avea să fie până la urmă justificată în parte.

A doua zi, la 27 martie, coloana de mercur se ridică în tubul barometrului. Oscilaţia nu era nici prea bruscă, nici prea mare – numai câteva linii – însă ridicarea părea să fie continuă. Fără îndoială că furtuna urma să intre în perioada de descreştere; şi, deşi marea era încă furioasă, se putea totuşi constata că vântul se domolea, îndreptându-se lin către vest.

Dick Sand nu se gândea încă să întindă velele, căci cea mai mică pânză ar fi fost smulsa de vânt. Nădăjduia însă ca, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, să poată ridica o velă de furtună.

Într-adevăr, în cursul nopţii, vântul se linişti simţitor în comparaţie cu ceea ce fusese până atunci, şi nava fu mai puţin zgâlţâită de ruliul violent care ameninţase s-o desfacă din încheieturi.

Călătorii începură să vină iarăşi pe punte. Nu mai erau în primejdie să fie luaţi de vreo trombă de apă.

Doamna Weldon părăsi cea dintâi locul unde Dick Sand, din prudenţă, îi ceruse să stea închisă în tot timpul acestei furtuni lungi. Ea veni să vorbească elevului-marinar, pe care o voinţă într-adevăr supraomenească îl făcuse în stare să reziste atâtor greutăţi. Slăbit, de o paloare pe care tenul bronzat nu o putea ascunde, ar fi trebuit să fie zdrobit din pricina lipsei de somn, atât de necesar la vârsta lui. Dar construcţia sa viguroasă rezista la toate. Poate că odată va plăti scump această vreme de grele încercări! Dar în clipa aceasta nu era el omul care să se lase doborât. Aşa îşi spusese Dick Sand, iar doamna Weldon îl găsi mai energic şi mai plin de hotărâre decât oricând. Şi apoi avea încredere, iar dacă încrederea nu se poate comanda, apoi ea poate comanda.

— Dick, dragul meu copil, dragul meu căpitan! spuse doamna Weldon, întinzând tânărului marinar mâna.

— Aşadar, doamnă Weldon, strigă Dick Sand zâmbind, iar nu-l ascultaţi pe căpitanul dumneavoastră. Veniţi din nou pe punte, din nou vă părăsiţi cabina, în ciuda… rugăminţilor lui.

— Da, nu te ascult, răspunse doamna Weldon, dar inima îmi spune că furtuna se linişteşte sau se va linişti.

— Se linişteşte, într-adevăr, doamnă Weldon, răspunse tânărul marinar. Nu vă înşelaţi. Barometrul n-a mai coborât de ieri. Vântul s-a domolit şi am motive să cred că încercările noastre cele mai grele au trecut.

— Cerul să te audă,Dick. Ai suferit destul, dragul meu copil! Ţi-ai făcut…

— Numai datoria, doamnă Weldon.

— Cred că de acum încolo ai să te poţi odihni omeneşte.

— Odihnă! răspunse elevul-marinar. N-am nevoie de odihnă, doamnă Weldon. Sunt sănătos, slavă Domnului, şi trebuie să-mi duc misiunea la bun sfârşit! M-aţi numit căpitan şi am să rămân căpitan până ce toţi pasagerii de pe Pilgrim vor fi în siguranţă.

— Dick, răspunse doamna Weldon, soţul meu şi cu mine nu vom uita niciodată ce ai făcut tu pentru noi. Copilul meu, îţi repet că, prin tăria ta sufletească şi trupească, te-ai arătat bărbat, un bărbat demn de a comanda. Peste puţină vreme, adică după ce vei termina studiile, îi voi propune soţului meu, şi sunt sigură că va fi de acord, să preiei comanda unuia din vasele firmei «James W. Weldon».

— Eu… eu!… strigă Dick Sand, ai cărui ochi se împăinjeniră de lacrimi.

— Dick, răspunse doamna Weldon, până acum erai copilul nostru de suflet; acum eşti fiul nostru, salvatorul mamei tale şi al frăţiorului tău Jack! Dragul meu Dick, te îmbrăţişez în numele soţului meu şi al meu.

Curajoasa femeie ar fi dorit să nu se înduioşeze îmbrăţişându-l pe tânărul marinar, dar era prea copleşită de emoţie. Cât priveşte frământările lui Dick Sand, ce pană le-ar putea descrie? Se întreba ce ar putea face mai mult decât de a-şi da viaţa pentru binefăcătorii lui şi accepta fără şovăire toate încercările la care l-ar mai fi putut supune soarta în viitor.

După această întrevedere, Dick Sand se simţi mai sigur de sine. Numai vântul de-ar fi mai lin, pentru a-i îngădui să întindă câteva pânze! Atunci, fără îndoială că va putea îndrepta corabia către un port, unde toţi cei pe care ea îi purta îşi vor găsi, în cele din urmă, salvarea.

În ziua de 29, vântul se mai domoli puţin, aşa că Dick Sand se gândi să întindă trinca şi gabierul mic, pentru ca să mărească viteza lui Pilgrim, asigurându-i totodată direcţia.

— Haide, Tom! Prieteni! strigă el când se urcă pe punic în zorii zilei. Veniţi! Am nevoie de braţele voastre.

— Suntem gata, căpitane Sand, răspunse bătrânul Tom.

— Gata la orice, adăugă Hercule. Am stat prea mult de pomană în timpul furtunii şi începusem să cam ruginesc!

— Trebuia să fi suflat în pânze cu gura ta cea mare, spuse micul Jack. Pun rămăşag că ai fi fost tot aşa de puternic ca vântul!

— E o idee, Jack! îl vom pune pe Hercule să sufle în pânze.

— La ordinele dumneavoastră, domnule Dick! răspunse viteazul negru, umflându-şi obrajii ca un uriaş zeu al vânturilor.

— Acum, dragii mei prieteni, continuă elevul-marinar, să începem prin a pune pe vergă o velă de schimb, căci gabierul nostru a fost luat de furtună. Poate că o să fie cam greu, dar trebuie s-o facem şi pe asta.

— Se va face! răspunse Acteon.

— Pot să vă ajut? întrebă micul Jack, mereu gala să facă şi el ceva.

— Sigur, Jack, răspunse elevul-marinar. Tu ai să stai la timonă lângă prietenul nostru Bat, şi ai să-l ajuţi să cârmească.

Este de prisos să mai spunem cât de mândru era micul Jack când s-a văzut ajutor de cârmaci pe Pilgrim.

— Şi acum, la lucru! continuă Dick Sand. Dar ţineţi seama de un sfat: pe cât se poate, să nu ne punem viaţa în primejdie.

Sub conducerea şi supravegherea elevului-marinar negrii începură de îndată lucrul. Să întindă un gabier pe vergă era un lucru destul de greu pentru Tom şi tovarăşii lui. Trebuiau mai întâi să ridice pânza înfăşurată şi apoi s-o fixeze pe vergă.

Dar Dick Sand conduse atât de bine lucrul şi fu atât de bine ascultat, încât după un ceas de muncă pânza era pusă pe vergă şi aceasta ridicată pe catarg.

Cât priveşte trinca şi focul mare, strânse înaintea furtunii, ele au fost întinse fără prea mare greutate, deşi vântul bătea încă destul de tare.

În cele din urmă, pe la ora zece din dimineaţa aceea, Pilgrim naviga cu trinca, micul gabier şi focul.

Dick Sand considera că nu ar fi bine să ridice mai multe pânze. Velatura întinsă trebuia să-i asigure, câtă vreme vântul nu s-ar fi domolit, o viteză de cel puţin două sute de mile în douăzeci şi patru de ore. Nici nu-i trebuia o viteză mai mare pentru a atinge coasta americană în cel mult zece zile.

Elevul-marinar fu într-adevăr satisfăcut când se înapoie la timonă, luându-şi din nou postul în primire. El mulţumi cu vorbe calde maistrului Jack, ajutorul de cârmaci de pe Pilgrim, pentru că-l înlocuise un timp. De astă dată nu se mai afla în voia talazurilor. Corabia putea fi manevrată acum după voia omului. Bucuria sa poate fi înţeleasă de toţi cei care cunosc cit de cât viaţa pe mare.

A doua zi, norii alergau tot atât de repede, dar nu în masă compactă ci lăsând între ei mari spaţii senine, prin care razele soarelui se strecurau până la suprafaţa apelor. Uneori, Pilgrim era potopit de lumină. Bine-venită era această lumină dătătoare de viaţă! Din când în când, lumina se stingea îndărătul unei mase întinse de vapori care zburau spre est, apoi apărea din nou, ca să dispară iarăşi. Timpul, însă, se făcea din ce în ce mai frumos.

Bocapoartele fuseseră deschise ca să se aerisească interiorul vasului. Aerul proaspăt, sănătos pătrundea în toată corabia, în careul din pupa, în postul echipajului. Pânzele umede fuseseră puse la uscat pe parâme întinse de la un catarg la altul. Puntea fu şi ea curăţată. Dick Sand nu voia ca nava să ajungă în port înainte de a o dichisi puţin. Câteva ore folosite zilnic în acest scop aveau să ducă lucrul la bun sfârşit, fără să obosească echipajul.

Deşi nava nu mai avea loch, tânărul marinar avea destulă experienţă pentru a-şi da seama de viteza ei, după siajul lăsat în urmă. Era sigur că va zări pământul înainte de a trece săptămâna. Împărtăşi această părere şi doamnei Weldon, după ce îi arătase pe hartă poziţia probabilă a vasului.

— Şi în care punct al coastei vom ajunge, dragul meu Dick? îl întrebă dânsa.

— Aici, doamnă Weldon, răspunse elevul-marinar arătând lungul cordon al litoralului care se întinde de-a lungul coastelor statelor Peru şi Chile. N-aş putea fi mai precis. Iată Insula Paştilor, pe care am lăsat-o la vest. Ţinând seama de direcţia vântului, care s-a menţinut neschimbată, socot că vom întâlni pământul la est. Porturile de refugiu sunt destul de numeroase pe această coastă, dar ca să spun care-i cel în care vom căuta să aruncăm ancora, asta n-o pot face acum.

— Dragă Dick, oricare ar fi portul acela, pentru noi o să fie bine-venit.

— Aşa-i, doamnă Weldon. Şi sunt sigur că, odată ajunşi într-un port, o să găsiţi uşor mijlocul de a ajunge repede la San Francisco. Compania de navigaţie a Pacificului are serviciul foarte bine organizat pe acest litoral. Vapoarele sale trec prin toate centrele mai însemnate de pe coastă, aşa că o să fie foarte uşor să ajungeţi în California.

— Va să zică, n-ai de gând să-l duci pe Pilgrim până la San Francisco? întrebă doamna Weldon.

— Ba da, dar numai după ce am să vă debarc pe dumneavoastră, doamnă Weldon. Dacă putem găsi un ofiţer şi echipajul necesar, lăsăm încărcătura la Valparaiso, după cum urma să facă şi căpitanul Hull. După aceea ne întoarcem în portul nostru de bază. Dar asta v-ar întârzia prea mult, şi cu toate că-mi pare foarte rău să mă despart de dumneavoastră…

— Bine, Dick, răspunse doamna Weldon. O să vedem mai târziu cum e mai bine de făcut. Dar, ia spune-mi: mi se pare că te cam temi de primejdiile pe care le-am putea întâmpina lângă coastă…

— Sunt de temut destule primejdii, e drept, însă nădăjduiesc să întâlnesc vreun vas prin meleagurile astea şi sunt chiar foarte mirat că nu văd niciunul. Dacă ar trece măcar unul singur, am intra în legătură cu el; ne-ar indica exact poziţia în care ne aflăm şi asta ne-ar uşura mult apropierea de uscat.

— Pe coasta asta nu sunt şalupe-pilot care fac de serviciu? întrebă doamna Weldon.

— Trebuie să fie, răspunse Dick Sand, însă mult mai aproape de ţărm, aşa că trebuie să mergem mereu înainte.

— Şi dacă nu întâlnim nici o şalupă-pilot?… întrebă doamna Weldon, care insista pentru a afla cum va face faţă tânărul marinar oricărei evantualităţi.

— În acest caz, doamnă Weldon, dacă vremea rămâne senină şi vântul domol, am să încerc să merg de-a lungul coastei, cât mai aproape de ţărm, până o să dăm de vreun refugiu, iar dacă vântul se înteţeşte, atunci…

— Atunci?… Ce-ai să faci atunci, Dick?

— Atunci, ţinând seama de starea în care se găseşte Pilgrim, dacă o să se împotmolească în apropierea ţărmului, o să fie foarte greu să-l mai urnim…

— Dar ce-ai să faci? întrebă din nou doamna Weldon.

— Dacă vântul se înteţeşte, o să fiu silit să trag la ţărm, indiferent de locul unde o să ne aflăm, răspunse elevul-marinar, a cărui frunte se întunecă o clipă. Asta e o situaţie extremă şi să dea Dumnezeu să nu ajungem acolo. Vă mai spun o dată, doamnă Weldon, că cerul pare liniştit şi nu se poate să nu dăm peste vreun vas sau vreo şalupă-pilot, aşa că să nădăjduim că totul va decurge în cele mai bune condiţiuni! Prova corăbiei este îndreptată spre pământ şi-l vom zări în curând.

Eşuarea navei pe ţărm este o manevră care se face numai în cazurile cele mai desperate şi nici cei mai curajoşi marinari nu se gândesc la ea fără să fie cuprinşi de groază. Nici Dick Sand nu voia să se gândească la această eventualitate atâta timp cât mai avea încă vreo posibilitate de scăpare.

Vreme de câteva zile, starea atmosferică suferi schimbări care-l neliniştiră din nou pe tânărul marinar. Vântul continua să sufle puternic şi oscilările coloanei barometrului arătau că tindea să se înteţească. Dick Sand se gândea îngrijorat dacă n-o să fie din nou silit să fugă fără pânze în faţa furtunii. Avea mare nevoie să-şi păstreze măcar gabierul şi era hotărât să-l păstreze atâta vreme cât nu era primejdie de a fi smuls de vijelie. Ca să asigure rezistenţa catargelor, le întinse mai tare parâmele de susţinere. În primul rând trebuia să aibă cea mai mare grijă de starea navei, care ar fi ajuns destul de gravă dacă s-ar fi pierdut catargele.

De câteva ori, când coloana barometrului se urcă din nou, Dick Sand se temu ca nu cumva vântul să înceapă să bată din direcţie contrară, adică dinspre est. Atunci ar fi avut din nou de furcă!

Teama aceasta îi strecură în suflet o nouă nelinişte. Ce-ar fi făcut în faţa unui vânt potrivnic? Ar fi plutit cu pânzele aşezate pieziş? Dacă ar fi silit să facă asta, la câtă întârziere ar fi expus, cât de ameninţat ar fi să fie azvârlit din nou în larg!

Din fericire, teama se dovedi neîntemeiată. Vântul se stabili definitiv dinspre vest, după ce fusese schimbător câteva zile, bătând când dinspre nord, când dinspre sud. Era însă tot un vânt puternic, punând la încercare trăinicia catargelor.

Era în ziua de 5 aprilie. Se împliniseră mai mult de două luni de când Pilgrim părăsise Noua Zeelandă. Timp de douăzeci de zile, un vânt potrivnic şi lungi răstimpuri în care vântul nu bătuse de loc îi întârziaseră mersul. După aceea se găsise în condiţiuni prielnice pentru a atinge degrabă uscatul. Viteza lui trebuie să fi fost chiar foarte mare pe timpul furtunii. Dick Sand socotea viteza mijlocie la nu mai puţin de două sute de mile pe zi. Atunci cum de nu ajunsese încă la coastă? Fugea din faţa lui Pilgrim? Fenomenul nu putea fi explicat.

Şi totuşi, nici o geană de pământ nu fusese semnalată, deşi unul dintre negri stătea continuu de pază, sus, la cruceta catargului.

De multe ori Dick Sand se urca chiar el pe catarg, de unde căuta să vadă cu ocheanul dacă nu se zăreşte creasta vreunui munte. Lanţul Anzilor este foarte înalt, aşa că trebuia să caute sus, printre nori, vreun pisc care ar fi străpuns pâcla din zarea îndepărtată.

De multe ori. Tom şi tovarăşii lui s-au lăsat înşelaţi, părându-li-se că văd pământ. În realitate, însă, erau numai neguri cu forme ciudate, care se ridicau în depărtare. Se întâmpla chiar ca oamenii aceştia de treabă să se încăpăţâneze în părerile lor, dar, după câtăva vreme, erau nevoiţi să recunoască deschis că fuseseră înşelaţi de o iluzie optică. Aşa-zisul pământ se mişca de la locul lui, îşi schimba forma şi până la urmă dispărea cu totul.

Dar la 6 aprilie n-a mai putut fi vorba de nici o îndoială.

Era ora opt dimineaţa. Dick Sand tocmai se urcase pe catarg. În clipa aceea, pâcla se risipi sub primele raze ale soarelui şi orizontul se însenină. Din pieptul lui Dick izbucni în sfârşit:

— Pământ! Pământ în faţa noastră!

La acest strigăt, toată lumea alergă pe punte: micul Jack, curios cum sunt toţi copiii de vârsta lui; doamna Weldon, ale cărei grele încercări urmau să se sfârşească; Tom şi tovarăşii lui, care aveau să pună din nou piciorul pe pământ american; şi vărul Benedict, care nădăjduia să i se ivească prilejul de a culege o întreagă colecţie de insecte noi.

Numai Negoro nu veni pe punte.

Fiecare văzu apoi ceea ce văzuse Dick Sand. Unii zăriră punctul foarte lămurit, alţii credeau doar că-l văd. Nu se putea ca tânărul marinar, atât de obişnuit să cerceteze orizonturile mărilor, să se fi înşelat. După o oră, toată lumea trebui să recunoască deschis că nu se înşelase câtuşi de puţin!

La o distanţă de vreo patru mile spre est se zărea o geană de pământ, un ţărm nu prea înalt, sau cel puţin aşa părea. Desigur că în spatele coastei se întindea lanţul înalt al Anzilor, dominând regiunea, dar stratul de nori nu îngăduia să li se zărească culmile.

Pilgrim se îndrepta cu cea mai mare repeziciune înspre litoralul care se lăţea văzând cu ochii. După două ore nu se mai găsea decât la trei mile depărtare de ţărm.

Această parte a coastei se sfârşea către nord-est printr-un cap destul de ridicat, care acoperea un golfuleţ cu aspect sălbatic. În schimb, înspre sud-est, coasta se prelungea ca o limbă subţire de pământ. Câţiva arbori încununau ţărmul râpos, dar nu prea înalt, care se profila pe cer. Ţinând însă seama de caracterul geografic al ţinutului, era evident că lanţul înalt al munţilor Anzi se întindea ceva mai în fundul zării.

Încolo, de-a lungul ţărmului nu se vedea nici o locuinţă, nici un port, nici o gură de fluviu care ar fi putut servi drept refugiu pentru o corabie.

Pilgrim gonea drept spre pământ. Dick Sand nu-l putea împiedica din goana lui, căci bricul avea doar câteva pânze şi nu putea fi manevrat după voie, iar vântul bătea puternic, drept spre coastă.

În faţa ţărmului se desena un brâu lung de stânci, lovite neîncetat de apele înspumate ale mării. Talazurile se rostogoleau, ajungând până la jumătatea coastelor prăpăstioase, unde se spărgeau apoi, mugind. în locurile acelea, frământarea către ţărm şi apoi retragerea în bulboane a talazurilor părea să fie uriaşă.

După ce zăbovi o vreme pe puntea-prova, cercetând atent coasta cu privirea, Dick Sand se întoarse la pupa corăbiei şi, fără să spună un cuvânt, apucă timona.

Vântul se înteţea mereu. Bricul-goeletă se afla acum doar la o milă de ţărm.

Dick Sand observă atunci un fel de golfuleţ şi se hotărî să intre în el; dar mai înainte de a ajunge acolo, trebuia să străbată brâul de stânci, printre care cu greu putea fi găsit un loc de trecere. Din felul cum se retrăgeau valurile, după ce se izbiseră de ţărm, se putea vedea că apa nu este prea adâncă.

În clipa aceea, Dingo, care alerga încoace şi încolo, se repezi spre prova şi, privind cu luare-aminte ţărmul, începu să scheaune jalnic. S-ar fi zis că acest câine recunoştea litoralul şi instinctul lui îi amintea de unele întâmplări triste.

Fără îndoială că Negoro îl auzise, deoarece un simţământ pe care nu şi-l putu înăbuşi îl împinse afară din cabină. Cu toate că se temea de Dingo, străbătu cu iuţeală puntea şi, rezemându-şi coatele de parapet, începu să privească spre coastă. Spre norocul lui, Dingo, care scheuna jalnic, uitându-se mereu spre ţărm, nu-l zări.

Negoro privea spre locul unde valurile jucau într-un vârtej ameţitor şi sălbatic, dar clocotul talazurilor nu păru totuşi să-l înspăimânte. Doamna Weldon, care privea cu atenţie, avu impresia că-l vede roşind uşor şi că, pentru o clipă, trăsăturile feţei i se înăspresc. Cunoştea oare Negoro acest punct al continentului înspre care gonea Pilgrim mânat de vânt?

În clipa aceea, Dick Sand părăsi cârma, încredinţând-o bătrânului Tom. Mai privi pentru ultima dată golful care se deschidea înaintea lor, apoi spuse cu glas hotărât:

— Doamnă Weldon, nu mai trag nici o nădejde că aş putea găsi vreun refugiu. În mai puţin de o jumătate de oră, Pilgrim se va ciocni de stânci, în pofida oricăror sforţări pe care le-aş face. Trebuie să-l pun pe uscat! N-am să mai pot duce corabia în portul ei. Sunt silit s-o pierd pentru a vă salva; între salvarea dumneavoastră şi a navei nu trebuie să şovăi câtuşi de puţin!

— Dick, ai tăcut tot ce-ţi este în putere? întrebă doamna Weldon.

— Tot! răspunse elevul-marinar.

Şi apoi începu imediat pregătirile pentru eşuare.

Doamna Weldon, Jack, vărul Benedict şi Nan trebuiră să-şi pună imediat colacii de salvare. Dick Sand, Tom şi ceilalţi negri, deşi erau înotători pricepuţi,se pregătiră de asemenea să poată ajunge cu bine la ţărm, în cazul când ar fi fost aruncaţi în mare.

Hercule trebuia să aibă în mod deosebit grijă de doamna Weldon. În ce-l privea pe Dick Sand, el avea în grijă pe micul Jack. Vărul Benedict, foarte liniştit de altfel, îşi făcu apariţia pe punte cu cutia de entomolog atârnată pe umăr cu o curea. Tânărul marinar îl dădu în primire lui Bat şi lui Austin. Cât despre Negoro, calmul său ciudat arăta îndeajuns că nu are nevoie de ajutorul nimănui.

Ca o ultimă măsură de prevedere, Dick Sand puse să se urce pe puntea-prova vreo zece butoaie din încărcătură, pline cu grăsime de balenă. Vărsată la vreme potrivită, şi anume când Pilgrim urma să se găsească în mijlocul valurilor care se retrăgeau după ce se loviseră de ţărm, grăsimea de balenă trebuia să liniştească pentru un moment zbuciumul mării, ungând, ca să spunem aşa, toată masa moleculelor de apă. Prin această manevră s-ar fi uşurat, poate, trecerea navei printre stânci. Dick Sand nu voia să neglijeze nimic din ceea ce ar fi putut asigura salvarea tuturor.

După ce luă toate aceste măsuri de prevedere, tânărul marinar veni să-şi ia din nou locul la timonă.

Pilgrim nu mai era decât la vreo două cabluri depărtare de mal, adică aproape să atingă stâncile. Coasta tribordului era acum scăldată în spuma albă a talazurilor care-l izbeau retrăgându-se de la ţărm. Tânărul marinar se aştepta în fiece clipă ca nava să se ciocnească cu chila de vreo stâncă.

Deodată, Dick Sand îşi dădu seama, după schimbarea care se produse în culoarea mării, că printre stânci se deschidea o cărăruie de apă. Trebuia să apuce numaidecât cu îndrăzneală pe cărarea aceea, pentru ca bricul să eşueze cât mai aproape de ţărm.

Tânărul marinar nu şovăi nici măcar o clipă. Cu o mişcare bruscă a cârmei, Dick Sand manevră corabia în aşa fel, încât o tăcu să intre în canalul strâmt şi întortocheat.

În locul acela, marea era şi mai furioasă, iar talazurile năvăleau până pe punte.

Negrii se aflau postaţi în faţă, lângă butoaie, aşteptând ordinele elevului-marinar.

— Vărsaţi grăsimea! strigă Dick Sand.

Sub acţiunea unturii de balenă care se revărsa în valuri, marea se linişti, ca prin farmec. Era desigur numai o clipă de acalmie de care trebuiau să se folosească, fiindcă ceva mai târziu marea putea să fie şi mai înspăimântătoare. Dar Pilgrim folosi acea clipă de linişte, alunecând cu repeziciune peste apele uleioase, şi se îndreptă direct spre ţărm.

Deodată, o izbitură puternică zgudui corabia. Ridicată de un talaz uriaş, goeleta fusese împinsă înainte şi se izbise de pământ, împotmolindu-se. Catargele se prăbuşiră, fără să rănească pe nimeni.

În coca lui Pilgrim, crăpată de izbitură, apa năvăli cu furie. Dar ţărmul se afla la mai puţin de o sută de metri, iar un lanţ de mici stânci negricioase îngăduia să se ajungă la el destul de uşor.

Şi aşa s-a făcut că, după vreo zece minute, toţi cei care călătoriseră pe Pilgrim au putut să ajungă pe uscat, la poalele malului râpos.