Capitolul XIV.

CE ERA DE FĂCUT.

Aşadar, după o călătorie pe ocean, stingherită multă vreme de lipsa vântului, iar apoi ajutată de vânturile dinspre nord-vest şi sud-vest, Pilgrim ajunsese în sfârşit la ţărm. Călătoria durase nu mai puţin de şaptezeci şi patru de zile!

Doamna Weldon şi tovarăşii săi mulţumiră Providenţei de îndată ce fură în siguranţă. într-adevăr, furtuna îi aruncase pe un continent şi nu pe una din insulele sinistre ale Polineziei. în orice punct al Americii de Sud ar fi atins ţărmul, înapoierea lor acasă părea să nu fie o problemă grea.

Pilgrim însă era pierdut. Nu mai rămăsese decât un schelet fără valoare, ale cărui rămăşiţe urmau să fie împrăştiate de talazuri în câteva ore. Era cu neputinţă de salvat ceva. Dick Sand nu avusese norocul de a aduce înapoi armatorului său un vas intact, dar, graţie îndemânării şi curajului Iui, cei care fuseseră pe Pilgrim erau acum teferi, pe o coastă ospitalieră. Şi printre aceşti oameni se aflau şi soţia, şi copilul lui James W. Weldon.

Dar încă nu puteau şti exact în ce parte a litoralului american eşuase bricul-goeletă. Se aflau oare, după cum bănuia Dick Sand, pe ţărmul republicii Peru? Poate că aşa era. Dick ajunsese să facă această presupunere în urma descoperirii Insulei Paştilor, fapt care-i arătase că Pilgrim fusese gonit către nord-est, sub acţiunea vânturilor şi, fără îndoială, şi sub influenţa curenţilor zonei ecuatoriale. De la paralela patruzeci şi trei putuse foarte bine să ajungă, fără ca cineva să-şi fi dat seama, până la paralela cincisprezece.

Era, deci, lucru foarte important să stabilească neapărat, precis şi cât mai curând cu putinţă, poziţia exactă a coastei de care se zdrobise bricul-goeletă. De vreme ce coasta aparţinea republicii Peru, desigur că existau de-a lungul ei destule porturi, sate şi orăşele, aşa că era destul de uşor să ajungă la vreo aşezare omenească. În ce priveşte partea de litoral unde acostaseră, aceasta părea însă cu totul pustie.

Era o plajă îngustă, presărată cu stânci negre, pe care o curma o râpă de înălţime mijlocie, foarte neregulat tăiată de văgăuni, datorită prăbuşirii malurilor stâncoase. Ici şi colo, câteva pante uşoare îşi făceau drum până la creastă. În partea de nord, la un sfert de milă de locul naufragiului, se adâncea gura unui mic fluviu, care nu putuse fi zărită din larg. Pe malurile lui se plecau numeroşi «rizofori», un fel de manghier cu totul deosebit de semenii lui din India.

Creasta râpei era dominată de o pădure deasă, a cărei întindere verde se vălurea uşor în faţa ochilor şi se întindea până la munţii din fund. Dacă vărul Benedict ar fi fost botanist, ar fi găsit acolo nenumăraţi copaci care i-ar fi trezit admiraţia. Pe locurile acelea creşteau baobabi – cărora li s-a atribuit de altfel o extraordinară longevitate – cu coaja semănând cu sienita egipteană, pini albi, tamarinieri, arbori de piper de o anumită speţă şi sute de alte plante, pe care un american nu le poate vedea în partea de nord a Noului Continent.

Era curios însă că în toată această vegetaţie nu se întâlnea nici măcar un exemplar din bogata familie a palmierilor, care cuprinde mai bine de o mie de specii, răspândite din belşug pe mai toată suprafaţa globului.

Deasupra ţărmului zbura un număr mare de păsări tare gureşe, făcând mai toate parte din deosebitele varietăţi de rândunele cu penele negre. Penele acestor zburătoare erau strălucitoare, bătând în albastru, cu reflexe de oţel, iar puful de deasupra capului era gălbui-închis. Ici-colo se ridicau şi câteva potârnichi de culoare cenuşie, cu gâtul în întregime golaş.

Doamna Weldon şi Dick Sand observară că aceste zburătoare nu păreau să fie prea sălbatice. Te puteai apropia de ele fără să le sperii. Nu învăţaseră să se teamă de prezenţa omului? Oare această coastă era atâta de pustie, încât pe aici nu fusese auzită încă niciodată detunătura vreunei arme de foc?

La marginea stâncilor se preumblau câţiva pelicani din specia «pelican minor», ocupaţi să-şi umple cu peştişori sacul pe care-l poartă în partea de jos a ciocului.

Câţiva pescăruşi, veniţi din larg, începeau să se rotească în jurul lui Pilgrim.

Păsările erau singurele vieţuitoare care păreau să locuiască prin această parte a ţărmului, fără să socotim, desigur, mulţimea de gângănii interesante, pe care vărul Benedict urma să le descopere. Dar, din păcate – şi în ciuda părerii lui Jack – niciuna din aceste vieţuitoare nu putea fi întrebată de numele ţinutului. Ca să se afle ceea ce îi preocupa, ar fi trebuit să se adreseze neapărat unui băştinaş.

Nu exista însă niciunul, sau cel puţin nu se vedea niciunul. cât despre locuinţă, colibă sau baracă, nici atât; nici la nord, dincolo de micul fluviu, nici la sud, nici pe partea superioară a râpei, în mijlocul copacilor din pădurea cea deasă. Nici o dâră de fum nu se ridica în aer. Nici un semn sau vreo urmă nu arătau că această parte a continentului ar fi fost locuită de fiinţe omeneşti.

Dick Sand era nespus de mirat.

«Unde ne aflăm? Unde ne putem afla? se întreba el. Oare nu există nimeni pe aici cu care să putem schimba o vorbă?»

Nu se afla nimeni, într-adevăr – şi de altfel cu siguranţă că Dingo ar fi simţit şi i-ar fi anunţat printr-un lătrat dacă vreun băştinaş s-ar fi apropiat de locul unde se găseau. Câinele alerga încoace şi încolo pe plajă, cu nasul adulmecând pământul, cu coada lăsată în jos şi mârâind încet. Purtarea lui era ciudată, fără îndoială, dar nu arăta apropierea vreunui om sau animal.

— Dick, ia priveşte-l pe Dingo! spuse doamna Weldon.

— Da, are o purtare ciudată! răspunse tânărul marinar. Pare că încearcă să regăsească o urmă pierdută.

— Într-adevăr, foarte ciudată… şopti doamna Weldon. Apoi întrebă: Negoro ce face?

— Exact ce face şi Dingo, răspunse Dick Sand. Se duce, se întoarce… La urma urmei, aici e liber să facă ce-l taie capul. Nu mai am dreptul să-i poruncesc. Serviciul lui a luat sfârşit după naufragiul lui Pilgrim!

Într-adevăr, Negoro mergea cu paşi mari pe plajă, se întorcea, privea ţărmul şi râpa, ca un om care caută să-şi adune amintirile şi să şi le fixeze în gând. Cunoştea oare ţinutul acesta? Probabil că ar fi refuzat să răspundă la o astfel de întrebare, dacă i-ar fi fost pusă. Cel mai bine era să nu se ocupe nimeni de acest personaj atât de puţin prietenos. Dick Sand îl văzu curând îndreptându-se spre fluviu şi, după ce Negoro dispăru la o cotitură a râpei, încetă să se mai gândească la el.

Dingo lătrase furios când bucătarul ajunsese pe mal, dar tăcuse aproape îndată.

Acum trebuiau luate măsuri urgente. Cel mai urgent lucru era, desigur, găsirea unui adăpost oarecare, unde să poată să se instaleze deocamdată şi să îmbuce câte ceva. Apoi se vor sfătui pentru a hotărî ce aveau de făcut.

De hrană nu trebuiau să se îngrijească. Fără să mai vorbim de resursele pe care trebuia să le ofere ţinutul, cambuza vasului se golise în avantajul supravieţuitorilor naufragiului. Talazurile aruncaseră ici-colo, în mijlocul stâncilor pe care le descoperea refluxul, o mulţime de lucruri. Tom şi tovarăşii săi adunaseră câteva butoaie cu biscuiţi, cutii cu conserve şi lăzi cu pastramă. Nefiind deloc stricate de apă, alimentaţia micului grup era asigurată pentru mai multă vreme decât îi trebuia până să ajungă în vreun sat sau târg din apropiere. Din punctul acesta de vedere nu aveau de ce să se teamă. Aceste provizii scoase din mare au fost aşezate în locuri sigure, ca să nu fie luate de flux.

Nici apa dulce nu lipsea. Încă de la început, Dick Sand avusese grijă să-l trimită pe Hercule să aducă doi-trei litri de apă de la fluviu. Puternicul negru aduse însă pe umăr un butoi întreg, plin cu apă proaspătă şi limpede, care era bună de băut, marea fiind retrasă din pricina refluxului.

În ce priveşte focul, dacă ar fi fost nevoie să fie aprins, era destul lemn uscat prin împrejurimi, şi rădăcinile manghierilor puteau să procure tot combustibilul de care ar fi fost nevoie. Bătrânul Tom, fumător pasionat, era aprovizionat cu o cantitate de iască bine păstrată într-o cutie ermetic închisă, şi dacă ar fi trebuit să aprindă focul, n-avea decât să lovească cu amnarul cremenea luată de pe plajă.

Rămânea doar să găsească un loc adăpostit în care să poposească pasagerii de pe Pilgrim, în cazul în care ar fi avut nevoie de o noapte de odihnă, înainte de a-şi începe marşul.

Şi zău că micul Jack fu cel ce găsi camera de culcare de care aveau nevoie! Alergând pe la poalele râpei, el descoperi un fel de peşteră care se deschidea în dosul unui cot făcut de stâncă. Grota din stâncă avea pereţii foarte netezi. Era adânc scobită, aşa cum sapă marea atunci când valurile zvârlite de furtună bat mânioase coasta.

Băieţaşul era încântat. Îşi chemă mama cu strigăte de bucurie şi-i arătă, mândru descoperirea lui.

— Bine, Jack! răspunse doamna Weldon. Dacă am fi robinsoni sortiţi să trăim multă vreme pe acest ţărm, nu am uita să dăm acestei peşteri numele tău!

Peştera nu avea decât zece până la douăsprezece picioare în adâncime şi tot atâtea în lăţime, dar în ochii micului Jack părea o cavernă uriaşă. În orice caz, era destul de mare spre a-i adăposti pe toţi naufragiaţii, şi – lucru pe care doamna Weldon şi Nan îl constatară cu mulţumire – era foarte uscată. Luna se afla în primul pătrar şi nu se puteau teme că fluxul va atinge marginea râpei, deci nici peştera. Aşadar, era locul cel mai potrivit pentru o odihnă de câteva ceasuri.

După zece minute, toată lumea era întinsă pe un covor de iarbă de mare. Până şi Negoro socotise că este mai bine să se înapoieze şi să ia parte la masa care urma să aibă loc în comun. Fără îndoială că socotise mai potrivit să nu se aventureze singur în pădurea deasă în care se înfunda micul fluviu şerpuitor.

Era ora unu după-amiază. Carnea conservată, pesmeţii, apa dulce în care fuseseră turnate câteva picături de rom, din care Bat salvase un butoiaş, au fost la mare cinste.

Deşi Negoro luă parte la masă, nu se amestecă de fel în cele discutate cu privire la măsurile necesare cerute de situaţia naufragiaţilor. Totuşi, fără a lăsa să se observe, el asculta şi, fără îndoială, trăgea concluzii din cele auzite.

În vremea aceasta, Dingo, care nu fusese nici el uitat, veghea la gura peşterii. În această privinţă puteau fi liniştiţi: nici o fiinţă nu s-ar fi arătat pe plajă, fără ca acest animal credincios să nu dea alarma.

Doamna Weldon, ţinându-l în braţe pe micul Jack, pe jumătate adormit, spuse:

— Dick, prietene, îţi mulţumesc în numele tuturor pentru devotamentul de care ai dat dovadă până în prezent. Dar rolul tău nu s-a terminat. Vei rămâne mai departe călăuza noastră pe pământ, aşa cum ai fost căpitanul nostru pe bord. Avem toţi încredere în tine! Spune, ce-i de făcut?

Doamna Weldon, bătrâna Nan, Tom şi tovarăşii lui aveau cu toţii ochii aţintiţi asupra tânărului marinar. Până şi Negoro îl privea cu o insistenţă curioasă. Desigur că ceea ce avea să răspundă Dick Sand îl interesa în mod deosebit.

Dick Sand se gândi câteva clipe, apoi spuse:

— Doamnă Weldon, cel mai important lucru este să ştim mai întâi unde ne aflăm. Cred că nava noastră nu a putut acosta decât pe porţiunea litoralului american care formează coasta peruviană. Probabil că vânturile şi curenţii au împins-o până la această latitudine. Ne aflăm, oare, într-o provincie meridională a Perului, adică în partea cea mai puţin locuită, care se învecinează cu pampasul? Se prea poate. Aş fi îndemnat să cred acest lucru, mai ales când privesc plaja atât de pustie şi care pare atât de puţin umblată. în cazul acesta s-ar putea să fim destul de departe de târguşorul cel mai apropiat, ceea ce ar fi neplăcut.

— Ei bine, ce-i de făcut? întrebă din nou doamna Weldon.

— Părerea mea, continuă Dick Sand, este să nu părăsim adăpostul mai înainte de a şti sigur unde ne aflăm. Mâine, după o noapte de odihnă, doi dintre noi s-ar putea duce în recunoaştere. Fără să se îndepărteze prea mult, ei vor încerca să dea peste vreun băştinaş, căruia să-i ceară toate lămuririle. Se vor întoarce apoi la peşteră. Este imposibil să nu li se ivească cineva în drum pe o rază de zece sau douăsprezece mile.

— Să ne despărţim? întrebă doamna Weldon.

— Mi se pare necesar s-o facem, răspunse tânărul marinar. Dar dacă nu vom putea culege nici o informaţie, dacă, prin imposibil, ţinutul e cu desăvârşire pustiu, ei bine, atunci urmează să ne sfătuim din nou şi să vedem cum altfel putem ieşi din încurcătură.

— Şi cine dintre noi are să plece în recunoaştere? întrebă doamna Weldon, după o clipă de gândire.

— Asta rămâne s-o hotărâm acum, răspunse Dick Sand. Totuşi, socotesc că dumneavoastră, doamnă Weldon, Jack, domnul Benedict şi cu Nan nu trebuie să părăsiţi peştera. Bat, Hercule, Acteon şi Austin au să rămână lângă dumneavoastră, iar Tom şi cu mine vom merge înainte. Negoro… fără îndoială că va fi mai mulţumit să rămână aici, adăugă Dick Sand, uitându-se la bucătar.

— Poate că da… răspunse Negoro în doi peri.

— O să-l luăm cu noi şi pe Dingo, continuă tânărul marinar. O să ne fie de folos în cercetările noastre.

Dingo, auzind că i se rosteşte numele, apăru din nou la intrarea peşterii şi păru că aprobă printr-un lătrat scurt planurile lui Dick Sand.

De când elevul-marinar făcuse această propunere, doamna Weldon stătea mereu pe gânduri. Era împotriva unei despărţiri, fie cât de scurtă. Nu se putea întâmpla, oare, ca naufragiul lui Pilgrim să fi fost imediat cunoscut de triburile indiene care vânează de-a lungul litoralului atât în partea de nord, cât şi în partea de sud? Nu era mai bine să fie cu toţii împreună, pentru ca în cazul când s-ar fi ivit unii jefuitori de epave să-i poată pune pe goană?

Această obiecţie faţă de propunerea elevului-marinar merita într-adevăr să fie discutată. Ea fu înlăturată totuşi în faţa argumentelor lui Dick Sand, care atrase atenţia că indienii nu trebuiesc socotiţi totuna cu sălbaticii din Africa sau din Polinezia şi că nu era de temut o agresiune din partea lor. Dar a pătrunde în adâncul acestui ţinut, fără a şti măcar în care provincie a Americii de Sud se găseau şi nici la ce depărtare se află cel mai apropiat sat din această provincie, însemna a te expune la multe greutăţi. Despărţirea putea să aibă şi ea neajunsuri, dar totuşi mai puţine decât o călătorie făcută orbeşte de-a curmezişul unei păduri care părea că se prelungeşte până la poalele munţilor.

— De altfel, insistă Dick Sand, nu cred că această despărţire o să dureze prea multă vreme, ba chiar dimpotrivă. Dacă în cel mult două zile Tom şi cu mine n-o să dăm peste nici o locuinţă sau nici un locuitor, ne întoarcem la peşteră. Dar un asemenea caz este de necrezut; n-o să pătrundem nici douăzeci de mile înlăuntrul ţinutului şi o să fim lămuriţi asupra situaţiei lui geografice. Poate că m-am înşelat în aprecierile mele, deoarece mi-au lipsit mijloacele de calcul astronomic, aşa că nu-i deloc imposibil să ne găsim mult mai la nord sau mai la sud decât am crezut.

— Da… desigur că ai dreptate, copilul meu, răspunse doamna Weldon, foarte neliniştită.

— Dumneavoastră, domnule Benedict, întrebă Dick Sand, ce credeţi despre acest plan?

— Eu?… întrebă vărul Benedict.

— Da, ce părere aveţi?

— N-am nici o părere, răspunse el. Găsesc că orice propunere e bună şi o să fac tot ce se hotărăşte. E vorba să mai rămânem aici o zi sau două? Mie îmi convine de minune, căci am să folosesc timpul studiind ţărmul din punct de vedere pur entomologie.

— Fă atunci cum crezi că e mai bine, îi spuse doamna Weldon lui Dick Sand. Noi rămânem aici şi tu pleci cu bătrânul Tom.

— Ne-am înţeles, spuse vărul Benedict, cu aerul cel mai liniştit din lume. Eu am să fac o vizită insectelor din ţinut.

— Să nu vă îndepărtaţi prea mult, domnule Benedict, îi spuse tânărul marinar, vă rugăm insistent.

— Fii fără grijă, dragul meu.

— Şi, mai ales, să nu ne aduceţi prea mulţi ţânţari, adăugă bătrânul Tom.

După câteva clipe, entomologul părăsea peştera, având agăţată pe umăr preţioasa lui cutie de tablă.

Aproape în acelaşi timp, Negoro o părăsea şi el. Acestui om i se părea foarte firesc să se ocupe numai de ceea ce-l privea. Dar în vreme ce vărul Benedict urca pantele râpei pentru a explora marginea pădurii, Negoro, întorcându-se către fluviu, se îndepărtă agale şi dispăru a doua oară, urcându-se pe mal.

Jack dormea dus. Doamna Weldon îl lăsă pe genunchii lui Nan şi coborî spre plajă. Dick Sand şi tovarăşii lui o urmară. Trebuiau să vadă dacă marea le va îngădui să meargă până la scheletul lui Pilgrim, unde se mai găseau încă destule lucruri care le puteau fi de folos.

Stâncile între care se oprise bricul-goeletă erau descoperite, marea fiind retrasă. În mijlocul rămăşiţelor de tot felul, se ridica prova navei, pe care marea o acoperise în parte din pricina fluxului. Asta îl miră oarecum pe Dick Sand, căci ştia că fluxul este foarte redus pe coasta americană a Pacificului. Acest fenomen se putea explica totuşi prin furia vântului, care bătea către coastă.

La vederea bricului, doamna Weldon şi tovarăşii săi fură cuprinşi de un sentiment de durere. La bordul lui petrecuseră atâtea zile şi tot acolo le fusese dat să îndure atâtea suferinţe! Priveliştea acestei nave, pe jumătate sfărâmată, lipsită de pânze şi de catarge, culcată pe o coastă ca o fiinţă fără de viaţă, le strânse dureros inima.

Corabia trebuia vizitată mai înainte ca marea să-şi desăvârşească opera ei de distrugere.

Dick Sand şi negrii putură să pătrundă uşor înăuntru, căţărându-se pe punte cu ajutorul parâmelor care atârnau de-a lungul bordurilor. În vreme ce Tom, Hercule, Bat şi Austin se străduiau să scoată din cambuză tot ce putea fi de folos ca mâncare şi băutură, elevul-marinar pătrunse în careu. Spre norocul lor, apa nu ajunsese până în această parte a corăbiei, care avea înecată numai pupa, din pricină că eşuase aproape de ţărm. Acolo Dick Sand găsi patru carabine în stare bună şi vreo sută de cartuşe împachetate în cartuşierele lor. Avea acum cu ce să-şi înarmeze mica trupă şi s-o poată face să reziste dacă, împotriva oricărei aşteptări, indienii ar fi atacat-o pe drum.

Tânărul marinar luă şi o lampă de buzunar. Hărţile de bord însă, aflate într-o cabină din prova, erau distruse de apă, aşa că nu mai puteau fi folosite.

Mai existau în arsenalul lui Pilgrim câteva cuţite trainice – instrumente care slujeau la hăcuirea balenelor. Dick Sand alese şase din ele, pentru a completa armamentul tovarăşilor săi; nu uită nici mica puşcă inofensivă a lui Jack.

Cât priveşte celelalte obiecte care se mai găseau pe navă, ele ori fuseseră împrăştiate, ori nu mai puteau fi folosite. De altfel, era inutil ca naufragiaţii să se încarce peste măsură, pentru cele câteva zile cât avea să dureze călătoria. Alimente, arme şi muniţii aveau mai mult decât le trebuia. Totuşi, după sfatul doamnei Weldon, Dick Sand nu uită să ia toţi banii care se găseau la bord – vreo cinci sute de dolari.

Erau puţini, într-adevăr! Doamna Weldon avusese cu ea o sumă mult mai mare decât aceasta, dar ceilalţi bani nu erau de găsit. Cine oare, dacă nu Negoro, putuse să se ducă pe epavă înaintea lor şi să fure banii căpitanului Hull şi ai doamnei Weldon? Desigur că nimeni, afară de el, nu putea fi bănuit. Totuşi, Dick Sand şovăi o clipă. Ştia şi bănuia din purtarea lui Negoro că te puteai aştepta la orice de la acest om ursuz, căruia suferinţa aproapelui îi putea smulge doar un rânjet! E adevărat că Negoro era un om rău, dar era pare şi un răufăcător? Dick Sand era un om drept şi nu putea să meargă atât de departe cu presupunerile. Dar, oare, puteau fi îndreptate bănuielile către un altul? Nu! Aceşti negri de treabă nu părăsiseră nici o clipă peştera, în timp ce Negoro rătăcise pe plajă. Numai el putea fi vinovatul. Aşadar, Dick Sand se hotărî să-l întrebe, la nevoie chiar să-l percheziţioneze, de îndată ce se va întoarce. Voia neapărat să afle adevărul.

Soarele cobora acum spre orizont; în anotimpul acela, încă nu trecuse dincolo de Ecuator, ca să răspândească lumină şi căldură în emisfera boreală, dar nu mai era mult până atunci. Cădea, aşadar, aproape perpendicular pe această linie circulară unde marea se uneşte cu cerul, inserarea ţinu puţin, făcându-se întuneric brusc, fapt care-i întări părerea tânărului marinar că acostase într-un punct al ţărmului aflat între Tropicul Capricornului şi Ecuator.

Doamna Weldon, Dick Sand şi negrii se înapoiaseră la peşteră, ca să se odihnească vreo câteva ore.

— O să fie o noapte grea şi asta! spuse Tom, arătând zarea încărcată de nori ameninţători.

— Da, răspunse Dick Sand. O să fie vânt puternic. Dar ce însemnătate mai are acum? Biata noastră corabie este pierdută şi furtuna nu ne mai poate atinge.

— Facă-se voia Domnului! spuse doamna Weldon.

Se înţeleseră ca în cursul nopţii, care era foarte întunecată, fiecare negru să vegheze pe rând la intrarea peşterii. Se puteau bizui foarte bine şi pe Dingo.

Atunci observară că vărul Benedict nu se întorsese încă. Hercule îl strigă din toată puterea uriaşilor săi plămâni, şi aproape imediat entomologul fu văzut coborând pe coasta râpei, cu riscul de a-şi rupe gâtul.

Vărul Benedicf era foarte furios. Nu găsise în pădure nici o gânganie necunoscută, nici măcar un gândac care să merite să facă parte din colecţia lui! Scorpioni, scolopendre şi alte miriapode – câte pofteşti, ba chiar mai multe decât trebuiau! Se ştie însă că vărul Benedict nu se omora cu firea după miriapode.

— Nu merită osteneala, adăugă el, să umbli cinci sau şase mii de mile, să te lupţi cu furtuna, să fii aruncat pe o coastă, iar aici să nu dai măcar peste un singur hexapod american, care ar face cinste oricărui muzeu entomologie. Nu! Nu merită osteneala!

Drept urmare, vărul Benedict cerea să plece imediat de acolo. Nu mai voia să stea nici măcar un ceas pe ţărmul acesta de nesuportat.

Doamna Weldon îl linişti cu greu pe acest copil mare, făcându-l să spere că poate a doua zi avea să fie mai norocos. După ce vărul Benedict se lăsă convins, se duseră în peşteră ca să doarmă până la răsăritul soarelui.

Tom observă că Negoro încă nu se întorsese, deşi se făcuse noapte.

— Pe unde să fie? întrebă doamna Weldon.

— Puţin ne pasă! spuse Bat.

— Dimpotrivă, răspunse doamna Weldon, aş prefera să-l ştiu pe omul acesta printre noi!

— Ar fi bine să fie aici, doamnă Weldon, răspunse Dick Sand, dar dacă a dat bir cu fugiţii de bună voie, nu văd cum l-am putea sili să se întoarcă. Cine ştie dacă n-are motive să nu mai dea niciodată ochii cu noi?

Şi luând-o deoparte pe doamna Weldon, Dick Sand îi împărtăşi bănuielile sale. Nu se miră când îşi dădu seama că şi dânsa gândea la fel. Numai asupra unui lucru părerile lor erau diferite.

— Dacă Negoro vine din nou, spuse doamna Weldon, asta înseamnă că şi-a pus la loc sigur suma furată. Dar întrucât nu avem încă posibilitatea de a-l descoperi, socot că lucrul cel mai înţelept pe care-l putem face este să nu-i arătăm că-l bănuim, lăsându-l să creadă că a reuşit să ne înşele.

Doamna Weldon avea dreptate şi Dick Sand îi primi povaţa.

Negoro fu strigat de mai multe ori, dar nu răspunse: sau era prea departe ca să-i audă, sau nu mai voia să se înapoieze.

Negrii nu regretau c-au fost scutiţi de prezenţa lui, însă, după cum spusese doamna Weldon, gândeau ca şi ceilalţi că poate era mai de temut de departe decât de aproape. Şi apoi, cum s-ar fi putut explica faptul că Negoro luase hotărârea să se aventureze singur în ţinutul acesta necunoscut? Nu cumva se rătăcise în noaptea asta întunecoasă şi căuta zadarnic drumul spre peşteră?

Doamna Weldon şi Dick Sand nu ştiau ce să creadă. Dar indiferent ce se întâmplase, ei nu puteau să se lipsească de o odihnă atât de necesară tuturor, tot aşteptându-l pe Negoro să se întoarcă.

În clipa aceea, câinele, care alerga pe plajă, începu să latre cu furie.

— Ce-i cu Dingo? întrebă doamna Weldon.

— Trebuie să aflăm neapărat ce se întâmplă, răspunse tânărul marinar. Poate că se întoarce Negoro.

Hercule, Bat, Austin şi Dick Sand se îndreptară îndată spre malul râului. Dar când ajunseră la râpă, nu văzură şi nu auziră nimic. Dingo tăcea acum. Dick Sand şi negrii se înapoiară în peşteră.

Popasul peste noapte fu organizat cât mai bine cu putinţă. Negrii se pregătiseră să stea pe rând de veghe afară.

Din cauza neliniştii, doamna Weldon nu putea să aţipească deloc. I se părea că pământul acesta dorit cu atâta înflăcărare nu-i oferea ceea ce nădăjduise: siguranţă pentru ai săi şi odihnă pentru dânsa.