Capitolul XV

HARRIS.

A doua zi, la 7 aprilie, Austin, care era de pază în zori, îl auzi pe Dingo lătrând şi-l văzu cum aleargă spre micul fluviu. Aproape îndată, doamna Weldon, Dick Sand şi negrii ieşiră din peşteră. Fără îndoială că se întâmplase ceva neobişnuit.

— Dingo a simţit prin preajmă vreo vietate, un om sau un animal, spuse elevul-marinar.

— În orice caz, nu-i Negoro, observă Tom, căci Dingo ar lătra mai furios.

— Dacă nu-i Negoro, atunci unde poate fi? întrebă doamna Weldon, aruncând lui Dick Sand o privire care nu fu înţeleasă decât de el. Şi dacă nu e el, cine să fie oare?

— Vom afla îndată, doamnă Weldon, răspunse elevul-marinar. Apoi se adresă lui Bat, Austin şi Hercule: înarmaţi-vă, prieteni, şi haideţi cu mine.

Fiecare negru luă câte o puşcă şi un cuţit, urmând exemplul lui Dick Sand. Puştile fură încărcate şi, astfel înarmaţi, se îndreptară toţi patru spre malul râului. Doamna Weldon, Tom şi Acteon rămaseră la gura peşterii, înăuntrul căreia se aflau Jack şi Nan.

Soarele tocmai răsărea. Razele sale, împiedicate de munţii înalţi din răsărit, nu ajungeau direct la faleză; dar, cât vedeai cu ochii, marea scânteia în strălucirea celor dintâi raze de lumină.

Dick Sand şi tovarăşii săi mergeau de-a lungul ţărmului, a cărui curbă se întâlnea cu gura fluviului. Acolo, Dingo se opri şi începu să latre. Fără îndoială că vedea sau simţea vreun băştinaş prin apropiere.

Într-adevăr, de data asta Dingo nu mai lătra la Negoro, duşmanul său de bord, ci la altcineva.

Un om se ivi în clipa aceea de după un cot al ţărmului râpos. Înainta cu grijă pe plajă şi încerca să-l liniştească pe Dingo, făcându-i semne de prietenie. Se vedea că nu se teme să înfrunte furia puternicului animal.

— Nu-i Negoro! spuse Hercule.

— N-avem decât de câştigat, răspunse Bat.

— Nu-i el, spuse şi elevul-marinar. Probabil că-i un băştinaş, aşa că n-o să mai fie nevoie să ne despărţim. În sfârşit, o să aflăm exact unde suntem.

Şi toţi patru, punându-şi din nou puştile pe umăr, se îndreptară grăbiţi spre necunoscut. Acesta, văzându-i că se apropie, dădu la început semne de uimire. Cu siguranţă că nu se aştepta să întâlnească străini în această parte a coastei. Fără îndoială că încă nu zărise epava lui Pilgrim; altminteri, prezenţa naufragiaţilor nu l-ar fi mirat. De altfel, în timpul nopţii, talazurile sfârşiseră de sfărâmat scheletul vasului, din care nu mai rămăsese decât epava, care plutea în larg. în prima clipă, necunoscutul, văzând că aceşti patru oameni înarmaţi se îndreaptă către el, făcu o mişcare ca pentru a se întoarce. Purta o puşcă în bandulieră, pe care, la vederea lor, o trecu repede în mână şi din mână la umăr. Se vedea că este cuprins de nelinişte.

Dick Sand făcu un gest de salut, pe care fără îndoială că necunoscutul îl pricepu, căci după câteva şovăieli continuă să înainteze.

Dick Sand putu să-l cerceteze cu atenţie.

Era un bărbat voinic, cel mult de patruzeci de ani, cu ochi vioi, cu părul şi barba puţin încărunţite, cu chipul bronzat ca al unui nomad care trăieşte tot timpul în aer liber, în pădure sau pe câmpie. Un fel de bluză din piele tăbăcită îi acoperea trupul; pe cap avea o pălărie cu boruri late. Cizmele de piele îi ajungeau până sub genunchi, iar la tocurile înalte zăngăneau pinteni cu rotiţe mari. Dick Sand îşi dădu seama de la început că avea în faţa lui nu unul din indienii care cutreieră în mod obişnuit pampasul, ci unul dintre acei aventurieri fără patrie, oameni în care nu totdeauna te poţi încrede, care se întâlnesc adesea prin aceste meleaguri îndepărtate. După înfăţişarea lui destul de ţeapănă şi după culoarea roşcată a câtorva fire din barbă, părea chiar că necunoscutul poate fi de origine anglo-saxonă. În orice caz, nu era nici indian, nici spaniol.

Această părere se adeveri când Dick Sand, strigându-i în limba engleză: «Fii binevenit», necunoscutul îi răspunse în aceeaşi limbă, fără ca pronunţia să fie stricată de vreun accent străin.

— Fii binevenit şi dumneata, tinere prieten, zise necunoscutul, înaintând către elevul-marinar, căruia îi strânse mâna.

Cât priveşte pe negri, se mulţumi să le facă un semn fără să le spună vreun cuvânt.

— Sunteţi englezi? îl întrebă străinul pe elevul-marinar.

— Americani, răspunse Dick Sand.

— Din America de Sud?

— Nu, de Nord.

Părea că răspunsul acesta îi făcea plăcere necunoscutului, căci scutură mai puternic, americăneşte, mâna tânărului marinar.

— Pot să aflu şi eu, tinere prieten, întrebă străinul, cum de-aţi ajuns pe ţărmul ăsta?

În clipa aceea, fără să mai aştepte răspunsul la întrebare, necunoscutul îşi scoase pălăria şi salută. Doamna Weldon înaintase pe plajă şi se găsea acum în faţa lui. Dânsa fu aceea care răspunse întrebării:

— Domnule, suntem naufragiaţi. Corabia noastră s-a zdrobit ieri de aceste stânci!

O expresie de compătimire se aşternu pe chipul necunoscutului, iar privirile începură să caute nava care eşuase pe coastă.

— N-a mai rămas nimic din ea! adăugă elevul-marinar. Talazurile, în timpul nopţii, au sfărâmat corabia complet.

— Cea dintâi rugăminte a noastră, reluă doamna Weldon, este să ne spui unde ne aflăm.

— Sunteţi pe ţărmul Americii de Sud! răspunse necunoscutul, care păru mirat de întrebare. Aveţi vreo îndoială?

— Da, domnule, căci furtuna ar fi putut să ne abată din drumul nostru, pe care nu l-am putut calcula cu precizie, răspunse Dick Sand. Aşa că te rog să ne spui mai precis: suntem oare pe coasta Perului?

Nu, nu! Puţin mai la sud! Aţi naufragiat pe coasta boliviană.

— Ah! exclamă Dick Sand.

— Şi vă aflaţi chiar în partea sudică a Boliviei, vecină cu Chile.

— Atunci, ce pisc e acela? întrebă Dick Sand, arătând promontoriul dinspre nord.

— N-aş putea să vă spun numele, răspunse necunoscutul, căci deşi cunosc destul de bine ţinutul din interior, pe care l-am străbătut adesea, pe coasta aceasta vin pentru prima dată.

Dick Sand se gândea la cele auzite. Vorbele necunoscutului nu-l mirau peste măsură, căci calculele lui putuseră fi, ba chiar trebuiseră să fie greşite, din pricină că nu putuse să ţină seama de influenţa curenţilor asupra mersului navei. De fapt, greşeala nu era prea gravă: el socotise că se află aproximativ între paralelele douăzeci şi şapte şi treizeci, luând ca bază latitudinea Insulei Paştilor, şi acum aflase că naufragiase pe paralela douăzeci şi cinci. Nu era deloc cu neputinţă ca Pilgrim să se fi abătut de la drumul său, făcând această mică deviere, într-o călătorie atât de lungă.

De altfel, nimic nu te îndreptăţea să te îndoieşti de afirmaţiile necunoscutului şi, de vreme ce această coastă se afla în partea de sud a Boliviei, nu era de mirare că arăta atât de pustie.

— Domnule, spuse apoi Dick Sand, după răspunsul dumitale, trebuie să trag concluzia că ne aflăm destul de departe de Lima.

— O, Lima e departe… încolo, spre miazănoapte!

Doamna Weldon, neîncrezătoare încă din pricina dispariţiei lui Negoro, se uita cu mare atenţie la noul venit, dar nu surprinse, nici în înfăţişarea lui, nici în felul de a vorbi, ceva care te-ar fi putut face să te îndoieşti de buna lui credinţă.

— Domnule, spuse dânsa, nu vreau să-ţi pun o întrebare indiscretă, dar nu pari a fi de origine peruviană.

— Sunt american, ca şi dumneavoastră, doamnă… spuse drumeţul, aşteptând o clipă ca să-i facă cunoscut numele ei.

— Weldon, spuse dânsa.

— Eu mă numesc Harris şi m-am născut în Carolina de Sud. S-au scurs douăzeci de ani de când mi-am părăsit ţara pentru pampasul din Bolivia şi vă daţi seama cât mă bucur să văd nişte compatrioţi.

— Locuiţi prin apropiere, domnule Harris? întrebă doamna Weldon.

— Nu, doamnă Weldon, răspunse Harris. Locuiesc în sud, lângă frontiera chiliană. Acum însă mă duc la Atacama, în nord-est.

— Nu cumva ne aflăm la marginea pustiului cu acest nume? întrebă Dick Sand.

— Ba chiar aşa, tinere. Pustiul ăsta se întinde până dincolo de munţii care se văd în zare.

— Pustiul Atacama? repetă Dick Sand.

— Da, răspunse Harris. Pustiul ăsta formează un fel de regiune aparte în această uriaşă Americă şi se deosebeşte de ea în multe privinţe. Este în acelaşi timp partea cea mai interesantă, dar şi cea mai puţin cunoscută din acest continent.

— Şi călătoreşti singur prin el? întrebă doamna Weldon.

— Nu sunt la prima călătorie pe aici, răspunse americanul. La două sute de mile de aici se află o hacienda{24} mare, San Felice, care aparţine unui frate de-al meu. Acum mă duc într-acolo, pentru nişte treburi de-ale mele. Dacă doriţi să mergeţi cu mine, o să fiţi bine primiţi; o să găsiţi acolo şi mijloacele de transport cu care să puteţi ajunge în oraşul Atacama. Are să vi le dea bucuros chiar fratele meu.

Propunerea aceasta – făcută fără ocoluri – avu darul să-l ridice în ochii lor pe drumeţul care înnodă din nou firul vorbei, adresându-se doamnei Weldon şi arătând spre Tom şi tovarăşii lui:

— Negrii ăştia sunt sclavii dumneavoastră?

— Acum nu mai avem sclavi în Statele Unite, răspunse doamna Weldon. Statele din nord au desfiinţat de multă vreme sclavia, iar cele din sud au fost nevoite să le urmeze exemplul.

— Ah! Aşa e! răspunse Harris. Uitasem că războiul din 1862 a pus capăt tărăşeniei ăsteia. Să mă ierte aceşti oameni de treabă, adăugă Harris, cu un pic de ironie în glas, aşa cum face americanul din Sud când vorbeşte cu negrii. Văzându-i pe aceşti gentlemeni în slujba dumneavoastră, am crezut că…

— Nu sunt şi nu au fost niciodată în slujba mea, domnule, răspunse apăsat doamna Weldon.

— Ar fi o cinste pentru noi să ne aflăm în slujba dumneavoastră, doamnă Weldon! spuse atunci bătrânul Tom, adăugând apoi: Dar să ştie domnul Harris că nu suntem robii nimănui. Eu unul am fost rob, fiind vândut în Africa pe când n-aveam decât şase ani, dar fiul meu Bat, care-i de faţă, s-a născut dintr-un tată eliberat; în ce-i priveşte pe ceilalţi tovarăşi ai noştri, ei s-au născut din părinţi liberi.

— Nu pot decât să vă felicit! răspunse Harris pe un ton pe care doamna Weldon nu-l găsi destul de serios. Nici pe acest pământ al Boliviei nu avem sclavi. Aşadar, n-aveţi de ce să vă temeţi şi puteţi circula tot atât de liberi aici, ca şi în statele Noii Anglii{25}.

În clipa aceea, micul Jack ieşi din peşteră, urmat de Nan. Era încă somnoros şi-şi freca ochii ca să se trezească de-a binelea. Zărindu-şi mama, alergă spre dânsa. Doamna Weldon îl sărută cu dragoste.

— Ce băieţaş drăguţ! spuse străinul, apropiindu-se de Jack.

— Este fiul meu, răspunse doamna Weldon.

— Vai, doamnă Weldon, aţi avut de îndurat de două ori mai multe suferinţe, ştiind că şi fiul dumneavoastră se află într-o primejdie atât de mare!

— Din mila Domnului, a scăpat teafăr, ca şi noi toţi, răspunse doamna Weldon.

— Îmi îngăduiţi să-l sărut pe obrăjori? întrebă Harris.

— Poftim, răspunse doamna Weldon.

Se pare însă că figura «domnului Harris» nu-i plăcu micului Jack. căci se ghemui mai tare lângă mama sa.

— Ia te uită! Nu vrei să te pup? Te sperii de mine, micuţule?

— Nu i-o lua în nume de rău, e sfios, se grăbi să spună doamna Weldon.

— Bine, o să ne împrietenim cu timpul! răspunse Harris. Odată ajunşi la fermă, o să încalece pe un ponei drăguţ, care o să-i spună numai lucruri bune despre mine!

Dar nici făgăduiala unui «ponei drăguţ» nu păru să-l câştige pe Jack, cum nu-l câştigase nici perspectiva de a fi sărutat de domnul Harris.

Doamna Weldon, foarte stingherită de cele petrecute, căuta să schimbe vorba. Nu trebuia să-l jignească pe omul care-şi oferise serviciile cu atâta bunăvoinţă.

În această vreme, Dick Sand se gândea la propunerea, sosită tocmai la timp, de a merge la hacienda San Felice. După cum spusese Harris, urmau să facă un drum de mai bine de două sute de mile, când prin păduri, când peste câmpii. Era o călătorie foarte obositoare, fără îndoială, pentru că lipseau cu desăvârşire mijloacele de transport. Tânărul marinar făcu câteva observaţii în această privinţă şi aşteptă răspunsul pe care avea să-l dea americanul.

— Călătoria e cam lungă, ce-i drept, răspunse Harris, dar la câteva sute de paşi de ţărm am un cal pe care-l pot pune la dispoziţia doamnei Weldon şi a copilului. Pentru noi nu e nici greu şi nici măcar prea obositor ca să facem drumul ăsta pe jos. De altfel, când am vorbit de două sute de mile, m-am gândit la drumul de-a lungul fluviului, aşa cum am mers eu până acum. Dar dacă o să tăiem de-a curmezişul pădurii, scurtăm drumul cu pe puţin optzeci de mile. Şi dacă o să facem zece mile pe zi, o să ajungem la fermă fără să ne chinuim prea mult.

Doamna Weldon îi mulţumi străinului.

— Cel mai bun fel de a-mi mulţumi, răspunse Harris, este să-mi primiţi invitaţia. Deşi n-am străbătut niciodată această pădure, cred că n-o să-mi fie greu s-o fac acum, căci sunt destul de obişnuit cu pampasul. Rămâne o singură problemă mai importantă: alimentele. Eu n-am cu mine decât atât cât îi trebuie unui singur om pentru a ajunge la fermă.

— Domnule Harris, răspunse doamna Weldon, din fericire, noi avem alimente în cantitate mai mare şi vom fi bucuroşi să le împărţim cu dumneavoastră.

— Atunci, doamnă Weldon, mi se pare că totul o să meargă de minune şi nu ne mai rămâne decât s-o pornim la drum.

Harris se îndreptă spre ţărmul râului, vrând să se ducă să-şi ia calul din locul unde-l lăsase, când Dick Sand îl opri încă o dată pentru a-i mai pune o întrebare.

De fapt, tânărului marinar nu-i prea venea să părăsească ţărmul, ca să se afunde înăuntrul ţinutului, prin această pădure fără de sfârşit. Marinarul dintr-însul îşi spunea cuvântul: i-ar fi plăcut mai mult să meargă de-a lungul coastei.

— Domnule Harris, spuse el, în loc să călătorim o sută douăzeci de mile în deşertul Atacama, de ce să nu facem drumul ăsta pe coastă? Dacă este vorba de aceeaşi distanţă, de ce n-am încerca să ajungem la cel mai apropiat oraş dinspre sud sau dinspre nord?

— Tinere, răspunse Harris, încruntând uşor sprâncenele, după câte ştiu, nici nu există un oraş la mai puţin de trei sau patru sute de mile depărtare de aici pe această coastă, pe care e drept că o cunosc prea puţin.

— La nord, poate să fie aşa cum spui dumneata, răspunse Dick Sand, dar la sud…?

— La sud, continuă americanul, trebuie să cobori până în Chile. Drumul este aproape tot atât de lung şi, în locul dumneavoastră, n-aş căuta defel să pribegesc de-a lungul pampasului republicii argentiniene. În ce mă priveşte, trebuie să vă spun cu mare părere de rău că n-am să vă pot însoţi pe drumul ăsta.

— Corăbiile care merg din Chile spre Peru nu pot fi văzute de pe coasta aceasta? întrebă atunci doamna Weldon.

— Nu, răspunse Harris. Navighează mult mai spre larg, de aceea nu aţi putea vedea niciuna.

— Va să zică, asta era cauza! exclamă doamna Weldon. Dick, mai ai să-i pui vreo întrebare domnului Harris?

— Una singură, doamnă Weldon, răspunse elevul-marinar, căruia îi venea greu să fie de acord. L-aş ruga pe domnul Harris să ne spună în ce port crede că am putea găsi o corabie ca să ne întoarcem la San Francisco?

— Ei, prietene, nu prea aş putea să-ţi spun mare lucru, răspunse acesta. Tot ce ştiu este că, odată ajuns la ferma San Felice, eu şi cu fratele meu o să vă punem la dispoziţie toate mijloacele pentru a ajunge în oraşul Atacama. Dar de acolo…

— Domnule Harris, spuse atunci doamna Weldon, să nu credeţi că Dick şovăie să vă primească propunerile!

— Nu, doamnă Weldon, desigur că nu şovăi, răspunse tânărul marinar, dar îmi este tare ciudă că naufragiul nostru n-a avut loc la câteva grade mai spre nord sau mai spre sud! Ne-am fi găsit în apropierea vreunui port şi nu ar mai fi fost nevoie să-l supărăm pe domnul Harris, care ne arată atâta bunăvoinţă. În afară de aceasta, ne-ar fi fost mult mai uşor să ne întoarcem acasă.

— Să nu vă fie teamă că mă stingheriţi sau mă supăraţi cu ceva, doamnă Weldon, răspunse Harris. Vă mai spun încă o dată că am arareori prilejul să dau ochii cu compatrioţi. E o adevărată plăcere pentru mine că vă pot fi de folos.

— Primim propunerea dumitale, domnule Harris, răspunse doamna Weldon, dar n-aş vrea să te lipsesc de cal. Sunt obişnuită să umblu pe jos.

— Dar eu sunt şi mai obişnuit, răspunse Harris, făcând o plecăciune. Învăţat cum sunt cu drumuri lungi prin pampas, vă asigur că n-o să dau prilej de întârziere caravanei noastre. Nu, doamnă Weldon, dumneavoastră şi micuţul Jack vă veţi folosi de cal! De altfel, se prea poate ca în drum să dăm peste vreun argat de la fermă, şi cum oamenii ăştia umblă numai călare, o să ne dea frumuşel calul lui.

Dick Sand îşi dădu seama că dacă ar mai face noi obiecţiuni, ar însemna s-o supere pe doamna Weldon.

— Domnule Harris, spuse el, când o pornim?

— Chiar azi, tinere prieten, răspunse Harris. Anotimpul rău începe cam cu luna aprilie, aşa că, dacă e cu putinţă, ar trebui să ajungem la San Felice până nu ne apucă vremea rea. La urma urmei, drumul prin pădure este cel mai scurt şi poate că şi cel mai sigur. Este mai puţin expus, decât coasta, atacurilor date de indienii nomazi, puşi mereu pe jaf.

— Tom, prieteni, spuse Dick Sand, întorcându-se către negri, nu ne mai rămâne decât să facem pregătirile de plecare. Să alegem dintre proviziile de pe bord doar pe acelea care se pot transporta mai uşor şi să facem baloturi, pe care să le împărţim între noi.

— Domnule Dick, spuse Hercule, dacă vreţi, iau eu în cârcă toate baloturile!

— Nu, bravul meu Hercule! răspunse elevul-marinar. E mai bine să împărţim baloturile între noi.

— Eşti un straşnic tovarăş de drum, Hercule, spuse atunci Harris, care-l privea pe negru ca şi cum acesta ar fi fost de vânzare. Pe pieţele Africii ai fi preţuit la o sumă respectabilă.

— Preţuiesc cât preţuiesc, răspunse Hercule râzând. Cumpărătorii n-au decât să alerge mult şi bine ca să mă prindă!

Erau înţeleşi acum să pornească la drum şi, pentru a grăbi plecarea, se apucă fiecare de lucru. De altfel, elevul-marinar nu trebui să se îngrijească prea mult de hrana tovarăşilor săi. Călătoria de la ţărm până la fermă avea să dureze doar vreo zece zile.

— Mai înainte de a porni, domnule Harris, mai înainte de a primi să fim oaspeţii dumitale, te rog să primeşti şi dumneata să fii oaspetele nostru. Te invităm din toată inima, spuse doamna Weldon.

— Primesc, doamnă Weldon, primesc bucuros! răspunse vesel Harris.

— În câteva minute, prânzul va fi gata.

— Mulţumesc, doamnă Weldon. Voi folosi aceste câteva minute ca să-mi aduc calul. Cred că el a mâncat până acum!

— Vrei să vin cu dumneata? îl întrebă Dick Sand.

— Cum doreşti, tinere, îi răspunse Harris. Vino! Am să-ţi arăt partea de jos a fluviului.

Porniră amândoi.

Între timp, Hercule fusese trimis în căutarea entomologului. Vărului Benedict prea puţin îi păsa de ceea ce se petrecea în jurul lui. Tocmai rătăcea pe culmea râpei, în căutarea unei insecte «de negăsit», pe care, de altfel, nici n-o găsea. Hercule îl aduse mai cu binele, mai cu răul. Doamna Weldon îl anunţă că hotărâseră să plece şi că timp de zece zile vor trebui să călătorească în interiorul ţinutului. Vărul Benedict răspunse că e gata de plecare şi că nu se dă în lături, chiar dacă trebuie să traverseze toată America, numai să fie lăsat să «colecţioneze» pe drum.

Doamna Weldon se ocupă, cu ajutorul lui Nan, de pregătirea unui prânz întăritor. Era o bună măsură de prevedere înainte de a porni la drum.

Între timp, Harris, însoţit de Dick Sand, cotise după râpă. Merseră amândoi vreo trei sute de paşi de-a lungul fluviului. Un cal legat de un copac necheză vesel la apropierea stăpânului său. Era un animal puternic, de o rasă pe care Dick Sand nu o putu recunoaşte. Cu gâtul lung, şoldurile scurte şi greabănul prelungit, cu coapsele netede şi botul aproape arcuit, calul avea toate caracteristicile cailor arăbeşti.

— Iată, tinere, spuse Harris, ce înseamnă să ai la drum un animal puternic! Poţi fi sigur că o să ne fie de mare folos.

Harris îşi dezlegă calul, îl luă de căpăstru şi coborî pe mal înaintea lui Dick Sand. Acesta aruncase o privire rapidă spre fluviu şi spre pădurea care cuprindea cele două maluri, dar nu zări nimic care să-l neliniştească. Totuşi, când îl ajunse din urmă pe american, îi puse pe neaşteptate următoarea întrebare, la care acesta nu se putea aştepta:

— Domnule Harris, n-ai întâlnit cumva azi-noapte un portughez cu numele Negoro?

— Negoro? răspunse Harris, cu glasul unui om care nu înţelege ce vrei să-i spui. Cine-i Negoro ăsta?

— A fost bucătar pe corabie şi a dispărut, răspunse Dick Sand.

— Nu cumva s-a înecat? întrebă Harris.

— Nu, nu! răspunse Dick Sand. Aseară era tot cu noi, dar peste noapte ne-a părăsit. Mă gândesc că poate o fi luat-o de-a lungul ţărmului acestui fluviu şi de aceea te-am întrebat pe dumneata dacă nu l-ai întâlnit, fiindcă ştiam că ai venit dintr-acolo.

— N-am întâlnit pe nimeni, răspunse americanul, dar dacă bucătarul dumneavoastră s-a aventurat singur în pădure, apoi e în primejdie să se rătăcească. Poate că o să-l ajungem din urmă.

— Da, s-ar putea, răspunse Dick Sand.

Când ajunseră la peşteră, prânzul era gata. Se compunea, ca şi cina din seara trecută, din conserve de carne, pastramă şi pesmeţi. Harris făcu cinste prânzului, ca un om pe care natura l-a dăruit cu multă poftă de mâncare.

— După felul cum m-aţi ospătat, zise el, îmi dau seama că n-o să murim de foame pe drum! N-aş putea spune însă acelaşi lucru despre nenorocitul de portughez despre care mi-a vorbit tânărul nostru prieten.

— Ah! exclamă doamna Weldon. Ţi-a spus Dick Sand că nu l-am mai văzut pe Negoro?

— Da, doamnă Weldon, interveni elevul-marinar. Voiam să aflu dacă nu cumva l-a întâlnit domnul Harris.

— Nu l-am întâlnit, răspunse Harris. Dar să-l lăsăm pe fugar acolo unde o fi şi să ne ocupăm mai bine de plecare. Pornim când hotărâţi dumneavoastră, doamnă Weldon.

Îşi luă fiecare balotul pe care trebuia să-l ducă. Ajutată de Hercule, doamna Weldon se sui pe cal. Nerecunoscătorul de Jack, care-şi purta mica puşcă în bandulieră, încălecă fără măcar să se gândească să mulţumească celui care-i pusese la îndemână acest cal de preţ. Spuse apoi, grozăvindu-se, mamei sale, care se afla în şa înapoia lui, că o să conducă foarte bine «calul lui domnu». I se dădu, prin urmare, hăţul în mână şi din clipa aceea nu mai avu nici o îndoială că el era adevăratul conducător al caravanei.