Capitolul XVI

LA DRUM.

După cei trei sute de paşi făcuţi pe prundiş, până la ţărmul râului, Dick Sand pătrunse în pădurea deasă cu oarecare strângere de inimă, senzaţie care, de altfel, părea că nu-i cu nimic justificată. Înainte-i se întindea pădurea, ale cărei poteci şerpuitoare avea să le cutreiere cu tovarăşii săi vreme de zece zile.

Doamna Weldon, dimpotrivă, era cu totul încrezătoare, deşi, ca femeie şi ca mamă, s-ar fi putut teme de două ori mai mult. Avea însă două motive foarte serioase pentru a se simţi liniştită: mai întâi, faptul că în această regiune a pampasului nu aveau să se teamă nici de băştinaşii şi nici de animalele care se găseau pe acolo; în al doilea rând, faptul că se aflau sub conducerea lui Harris – o călăuză atât de sigură de sine, pe cât părea să fie americanul – o îndreptăţea să nu ducă grijă că s-ar putea rătăci.

Ordinea care trebuia să fie păstrată pe cât posibil în tot timpul călătoriei era următoarea: Dick Sand şi Harris, amândoi înarmaţi, unul cu puşcă cu ţeavă lungă, altul cu carabină, se aflau în fruntea micii coloane. Urmau apoi Bat şi Austin, de asemenea înarmaţi cu câte o carabină şi câte un cuţit. În spatele lor veneau doamna Weldon şi Jack, călare pe calul lui Harris; apoi Nan şi Tom. După aceştia urma Acteon, înarmat cu a patra carabină, iar Hercule, cu o secure la brâu, încheia coloana.

Dingo alerga încoace şi încolo şi, după cum observă Dick Sand, era mereu neliniştit, părând că adulmecă o urmă. Purtarea lui se schimbase de când naufragiul lui Pilgrim îi aruncase pe acest ţărm. Părea agitat şi aproape fără întrerupere lăsa să-i scape un mârâit uşor, mai mult jalnic decât furios. Neliniştea animalului fusese observată de toţi, deşi nimeni nu putea lămuri motivul.

Fixarea unui loc în coloană pentru vărul Benedict se dovedise un lucru tot atât de imposibil ca şi fixarea unui loc pentru Dingo. Ca să-l facă să stea în rând, ar fi trebuit să i se pună zgardă. Cu cutia de tablă petrecută în bandulieră la spate, cu plasa în mână, cu lupa mare atârnată de gât, vărul Benedict o lua prin bălării, când înaintea coloanei, când în urmă, pândind ortopterele sau orice altă insectă a cărei denumire sfârşeşte în «pteră», chiar cu riscul de a fi muşcat de vreun şarpe veninos.

La începutul călătoriei, doamna Weldon, neliniştită, îl strigă de zeci de ori; dar degeaba.

— Vere Benedict, îi spuse în cele din urmă, te rog foarte serios să nu te mai depărtezi, şi-ţi spun pentru ultima oară să ţii seama de vorbele mele.

— Dar, verişoară, răspunse neînduplecatul entomolog, când am să văd o insectă…

— Când ai să vezi o insectă, continuă doamna Weldon, ai să fii atât de bun şi ai s-o laşi să zboare în pace, că, dacă nu, am să pun să-ţi ia cutia.

— Să-mi ia cutia?! ţipă vărul Benedict, de parcă ar fi fost vorba să-i smulgă cineva rărunchii.

— Să-ţi ia cutia şi plasa! adăugă fără milă doamna Weldon.

— Plasa mea, verişoară? Şi de ce nu şi ochelarii? N-ai să îndrăzneşti! Nu! N-ai să îndrăzneşti!

— Ba chiar şi ochelarii, pe care îi uitasem! Îţi mulţumesc, vere Benedict, că mi-ai adus aminte că mai am şi mijlocul de a-ţi lua vederea… în felul ăsta cred că am să te forţez să fii cuminte!

Această întreită ameninţare îl făcu pe răzvrătitul văr Benedict să stea liniştit cam vreo oră. După aceea începu din nou să se îndepărteze şi, deoarece tot aşa ar fi făcut chiar şi fără plasă, şi fără cutie, şi fără ochelari, n-au mai avut încotro şi l-au lăsat să-şi facă mendrele. Hercule se obligă însă să-l supravegheze în mod special, lucru cu care era de altfel obişnuit. Urma să se poarte faţă de dânsul întocmai ca şi vărul Benedict faţă de o insectă, adică, la nevoie, să-l înşface şi să-l aducă lângă ceilalţi, tot atât de gingaş cum ar fi procedat entomologul cu cea mai rară dintre lepidoptere.

După ce toate acestea au fost puse la punct, nu se mai îngriji nimeni de vărul Benedict.

După cum s-a văzut, micul grup era bine înarmat şi-şi luase măsuri de pază severe. Dar, aşa cum spuse din nou Harris, nu aveau a se teme de altă întâlnire, decât de aceea cu indieni nomazi şi, după toate probabilităţile, părea că nici cu aceştia nu aveau să dea ochii. în orice caz, măsurile luate erau de ajuns ca să-i ţină la distanţă.

Cărările care şerpuiau prin pădurea deasă nu meritau deloc acest nume. Erau mai multe poteci de fiare sălbatice, nu poteci pentru oameni. Înaintarea prin ele era foarte anevoioasă, aşa că bine socotise Harris când spusese că micul grup o să facă în medie vreo cinci sau şase mile în douăsprezece ore de mers.

De altfel, timpul era foarte frumos, soarele se urca spre zenit, răspândind valuri de raze aproape perpendiculare. În câmpie, avu grijă Harris să spună, căldura aceasta ar fi fost greu de suportat, dar frunzişul de nepătruns al pădurii îi ocrotea.

Cei mai mulţi copaci erau necunoscuţi atât de doamna Weldon, cât şi de tovarăşii ei – negri sau albi. Un specialist ar fi observat însă că arborii se deosebeau mai mult prin speciile lor decât prin înălţime. Ici creştea «bauhinia» sau arborele de fier, colo «molompi». identic cu pterocarpul, lemn tare şi uşor, bun de făcut vâsle sau pagaie, şi din al cărui trunchi se scurgea o răşină abundentă; mai departe se înălţau «fusteţi» încărcaţi cu materie colorantă şi «gaiaci», care aveau cam vreo douăsprezece picioare diametru, fiind însă de o calitate inferioară gaiacilor obişnuiţi.

În timp ce mergea, Dick Sand căuta să afle de la Harris numele diferiţilor arbori.

— N-ai mai fost niciodată pe coasta Americii de Sud? îl întrebă Harris, mai înainte de a-i răspunde la întrebare.

— Niciodată, răspunse elevul-marinar. În călătoriile de până acum, n-am avut niciodată prilejul să vizitez părţile astea. Şi, ca să fiu sincer, nu cred ca vreun cunoscător al acestor meleaguri să-mi fi vorbit vreodată despre ele.

— Dar, cel puţin, ai călătorit pe coastele Columbiei, cele ale republicii Chile sau ale Patagoniei?

— Nu, niciodată!

— Dar poate că doamna Weldon a vizitat această parte a noului continent, se interesă Harris. Americancele nu se tem de călătorii şi fără îndoială că…

— Nu, domnule Harris, răspunse doamna Weldon. Interesele comerciale ale soţului meu l-au făcut să se ducă numai în Noua Zeelandă, aşa că n-am avut unde să-l însoţesc în altă parte. Nimeni dintre noi nu cunoaşte partea aceasta a Boliviei de Sud.

— Ei bine, doamnă Weldon, dumneavoastră şi însoţitorii dumneavoastră aveţi acum prilejul să vedeţi un ţinut straniu, ale cărui ciudăţenii îl fac să se deosebească cu totul de regiunile din Peru, Brazilia şi Argentina. Flora sau fauna de aici ar uimi pe un naturalist. Zău că s-ar putea spune că aţi naufragiat tocmai unde trebuia! Aţi putea mulţumi întâmplării care v-a adus aici… continuă Harris.

— Aş vrea să cred că nu întâmplarea, ci bunul Dumnezeu ne-a adus încoace, domnule Harris.

— Dumnezeu! Hm, Dumnezeu! spuse americanul, cu tonul unui om care nu admite amestecul ceresc în cele pământeşti.

Aşadar, cum nimeni din micul convoi nu cunoştea nici ţinutul şi nici flora sau fauna, Harris începu bucuros să spună numele celor mai ciudaţi copaci din pădure.

Păcat că vărul Benedict, entomologul, nu era şi botanist! Dacă până acum nu găsise insecte rare sau necunoscute, apoi ar fi făcut, în schimb, descoperiri frumoase în domeniul botanicii. Erau acolo arbori şi plante de toate mărimile, despre care încă nu se ştia că ar exista în pădurile tropicale ale Lumii Noi. Vărul Benedict şi-ar fi legat cu siguranţă numele de o descoperire în acest domeniu. Dar nu-i era dragă botanica şi nu se pricepea deloc în acest domeniu. Ba chiar nu putea suferi florile, lucru, de altfel, firesc, din pricină că unele din ele îşi îngăduie să închidă insecte în corole şi să le otrăvească cu sucul lor veninos.

Pădurea era uneori plină de mlaştini. Se simţea sub picioare mustind o întreagă reţea de firicele de apă, care alimentau afluenţii râului. Unele pârâiaşe, ceva mai late, nu puteau fi trecute decât căutându-se anumite vaduri. Pe malurile lor creştea trestie, căreia Harris îi dădu numele de «papirus». El nu se înşela câtuşi de puţin asupra acestor plante, care creşteau din belşug la poalele malurilor umede. Apoi, odată mlaştina trecută, desişul copacilor acoperea din nou potecile înguste ale pădurii.

Harris atrase atenţia doamnei Weldon şi lui Dick Sand asupra unor abanoşi foarte frumoşi, mai mari decât cei obişnuiţi, care dau un lemn mai negru şi mai tare decât cel cunoscut în comerţ. Manghierii erau încă destul de numeroşi, deşi se aflau la o mare depărtare de ţărm. Un fel de blană de licheni acoperea trunchiurile copacilor până la coroană. Umbra lor deasă, fructele lor minunate fac ca manghierii să fie nişte copaci de preţ; totuşi, după cum spunea Harris, nici un băştinaş n-ar fi îndrăznit să-i cultive. «Cine sădeşte un manghier, moare!» spune o zicală, arătând o superstiţie de prin aceste meleaguri.

În a doua jumătate a acestei prime zile de călătorie, după ce făcu un popas la prânz, mica trupă începu să urce pe un teren uşor înclinat. Nu erau încă pantele primului lanţ de munţi, ci un fel de podiş plin de văi şi vâlcele, care unea câmpia cu muntele.

Pe aici, copacii nu erau atât de deşi şi uneori creşteau în grupuri; această împrejurare ar fi putut face ca drumul să fie mai uşor, dacă pământul n-ar fi fost năpădit de tot felul de buruieni: parcă erau în junglele Indiei orientale! Vegetaţia părea mai puţin luxuriantă decât în valea joasă a râului, însă era mai bogată decât în regiunile temperate ale Vechiului sau ale Noului Continent. Indigoul creştea din belşug şi, după cum spunea Harris, această leguminoasă era socotită, pe drept cuvânt, buruiana cea mai cotropitoare din întreaga regiune. De îndată ce o bucată de pământ rămânea necultivată, parazitul acesta, tot atât de dispreţuit ca scaiul sau urzica, îl şi năpădea.

Un singur copac părea că lipseşte din pădurea aceasta, un copac pe care ar fi trebuit să-l întâlnească foarte des în această parte a Noului Continent. E vorba de arborele de cauciuc. În adevăr, «ficus prinoides», «castilloa elastica», «cecropia peltata», «collophora utilis», «cameraria latifolia» şi mai cu seamă «syphonia elastica», care fac parte din familii de arbori diferite, se găsesc din belşug în provinciile Americii de Sud. Şi totuşi, lucru destul de ciudat, nu văzuseră niciunul măcar în tot lungul drumului.

Dar Dick Sand apucase să-i făgăduiască prietenului său Jack că are să-i arate arbori de cauciuc, aşa că băieţaşul era foarte dezamăgit. El îşi închipuia că pe aceşti arbori cresc în mod obişnuit păpuşi care vorbesc, paiaţe care dau din mâini şi din picioare, mingi elastice şi alte jucării şi, de aceea, începu să se smiorcăie, cerând să le vadă cât mai curând.

— Răbdare, puiule, îi răspunse Harris. O să găsim sute de astfel de arbori, în jurul fermei.

— Frumoşi şi elastici? întrebă micul Jack.

— Cum nu se poate mai elastici! Dar până atunci am să-ţi dau un fruct bun, ca să-ţi potoleşti setea.

— Spunând aceasta, Harris se duse să culeagă dintr-un copac câteva fructe care păreau să fie tot atât de gustoase ca piersicile.

— Eşti sigur, domnule Harris, că fructul acesta e bun de mâncat? întrebă doamna Weldon.

— Doamnă Weldon, am să vă conving imediat, răspunse americanul, muşcând cu poftă dintr-una din aceste poame. Asta e rodul manghierului.

Fără să se mai lase rugat, micul Jack urmă pilda lui Harris. În timp ce mânca, mărturisi că «perele astea» erau foarte gustoase, aşa că tăbărâră toţi pe arbore.

Aceşti manghieri făceau parte dintr-o specie ale cărei fructe se coc în martie-aprilie şi nu în septembrie, ca la speciile obişnuite; prin urmare, roadele lor erau numai bune de mâncat.

— Da! E bun, bun!… spunea mereu micul Jack, cu gura plină. Dar prietenul meu Dick mi-a făgăduit c-o să-mi arate jucării de gumă în nişte pomi, dacă am să fiu cuminte. Vreau jucăriile!

— O să le capeţi curând, dragă Jack, răspunse doamna Weldon. Doar ţi-a făgăduit şi domnul Harris!

— Bine, bine, dar asta nu e tot ce vreau! continuă Jack. Prietenul meu Dick mi-a mai făgăduit ceva.

— Ce ţi-a făgăduit prietenul Dick? îl întrebă Harris zâmbind.

— Păsări-muşte, domnule.

— O să capeţi şi păsări-muşte, puiule, dar mai încolo, când o să ajungem mai departe! răspunse Harris.

Bineînţeles că micul Jack avea tot dreptul să vrea să vadă aceşti încântători colibri, căci se aflau într-un ţinut unde păsărelele acestea minunate trebuiau să roiască cu zecile de mii. Indienii, care ştiu să-şi împletească artistic în păr penele păsărilor colibri, au dat cele mai poetice nume acestor exemplare minunate ale neamului păsărilor. Ei le numesc când «razele» sau «părul soarelui», când «micul rege al florilor», când «floarea din cer, care vine în zbor să dezmierde floarea de pe pământ», sau «mănunchiul de nestemate care străluceşte în lumina zilei». Şi e posibil chiar ca imaginaţia lor să fi putut iscodi un nume poetic pentru fiecare din cele o sută cincizeci de specii de colibri, câte se cunosc.

Totuşi, oricât de numeroase trebuiau să fie aceste specii de păsări-muşte în pădurile Boliviei, micul Jack trebui să se mulţumească deocamdată tot numai cu făgăduiala lui Harris. După cum spunea americanul, erau încă prea aproape de coastă, şi păsărilor colibri nu le plac pustietăţile din apropierea oceanului. Prezenţa omului nu le sperie însă, şi la hacienda se auzea cât e ziulica de mare numai ciripitul lor «terr-teerr» şi zumzetul aripilor lor, asemănător zgomotului făcut de o vârtelniţă.

— Ah, cum aş vrea să fiu acolo! strigă micul Jack.

Cel mai sigur mijloc de a fi acolo, adică de a ajunge la hacienda San Felice, era de a nu sta pe loc. De aceea, doamna Weldon şi tovarăşii ei nu poposeau decât pentru a se odihni puţin.

De la un timp, pădurea începu să-şi schimbe înfăţişarea. Copacii nu mai erau atât de deşi, ici-colo se deschideau poiene întinse. Pământul ieşea la iveală de sub covorul de iarbă, arătându-şi compoziţia de granit trandafiriu şi de sienit, cu care se amesteca o rocă asemănătoare unor plăci de lapis-lazuli{26}. Pe unele înălţimi creştea «salseparila» – plantă cu tubercule cărnoase, care forma un desiş de nestrăbătut. De bună seamă că era de preferat pădurea cu potecile ei înguste.

Înainte de apusul soarelui, mica trupă se găsea cam la opt mile depărtare de punctul de unde plecase. Drumul fusese făcut fără nici un incident, ba chiar fără mare oboseală. Este drept că nu era decât prima zi de mers, aşa că se prea putea să urmeze şi zile mai grele. Căzură toţi la învoială să facă popas chiar pe locul unde ajunseseră. Nu era vorba de organizat o tabără, ci doar de a-şi face un loc de mas peste noapte. Un om de gardă, schimbat la două ore, era de ajuns pentru paza din timpul nopţii, deoarece nu aveau să se teamă nici de băştinaşi şi nici de sălbăticiuni.

Aleseră ca adăpost un manghier uriaş, ale cărui crengi foarte lungi şi foarte stufoase formau un fel de şopron natural. La nevoie, se puteau cuibări în frunzişul lui. Numai că la venirea micii trupe, un concert asurzitor izbucni în vârful copacului. Manghierul servea drept adăpost peste noapte şi unei colonii de papagali cenuşii, gureşi şi certăreţi, zburătoare sălbatice, care atacă păsările şi asupra cărora te-ai fi înşelat amarnic dacă le-ai fi judecat după confraţii pe care europenii îi ţin în colivii.

Papagalii aceştia cârâiau atât de tare, încât Dick Sand se gândi să tragă un foc de puşcă, pentru a-i sili să tacă sau pentru a-i pune pe goană. Dar Harris îl povăţui să nu facă aşa ceva, arătând că prin pustietăţile acelea e mai bine să nu-ţi trădezi prezenţa prin detunătura unei arme de foc.

— Dacă trecem fără zgomot, apoi trecem şi fără primejdii, spuse el.

Cina fu pregătită îndată; nici n-a mai fost nevoie să se fiarbă alimentele, căci era compusă din conserve şi pesmeţi. Un pârâiaş care şerpuia pe sub ierburi le dădu apă bună de băut, care fu amestecată cu câteva picături de rom. Cât despre desert, manghierul îi îmbia cu fructele sale zemoase: papagalii nu-i lăsară să le culeagă fără să protesteze prin ţipete stridente.

Către sfârşitul cinei, începu să se întunece. Umbrele amurgului se ridicară încet de la pământ spre vârful copacilor, al căror frunziş se profilă curând, ca o dantelă gingaşă, pe bolta senină a cerului. Cele dintâi stele păreau nişte flori strălucitoare, scânteind printre ultimele ramuri din vârful copacilor. Vântul se domoli odată cu noaptea şi nu mai fremăta prin ramuri. Papagalii amuţiră şi ei. Natura adormea şi îndemna pe fiecare vieţuitoare s-o urmeze în acest somn adânc. Pregătirile de culcare au fost cât se poate de simple.

— Nu aprindem un foc mare peste noapte? îl întrebă Dick Sand pe american.

— La ce bun? răspunse Harris. Din fericire, nopţile nu sunt friguroase şi copacul ăsta uriaş o să ne apere şi de umezeală, şi de răcoare, îţi mai spun o dată, tinere prieten, ceea ce ţi-am mai spus adineauri: să trecem neobservaţii Dacă se poate, nu trebuie nici să facem foc şi nici să tragem cu puşca!

— Eu însă cred, spuse atunci doamna Weldon, că nu trebuie să ne fie teamă de indieni, nici chiar de aceia care – după cum ne-ai spus dumneata, domnule Harris – cutreieră pădurile.

— Dar, oare, nu sunt şi alte fiinţe, cu patru labe, pe care focul le-ar ţine departe de noi?

— Doamnă Weldon, faceţi prea multă cinste sălbăticiunilor de prin meleagurile astea, răspunse americanul. Adevărul e că mai mult se tem ele de om, decât omul de ele!

— Dar ne găsim într-o pădure, spuse Jack, şi în pădure sunt mereu fiare sălbatice!

— Sunt păduri şi păduri, puiule, după cum sunt fiare şi fiare! răspunse Harris, râzând. Închipuiţi-vă că vă găsiţi acum în mijlocul unui parc. Nu degeaba spun indienii despre acest ţinut: «Es como el paradiso!» E ca raiul pe pământ!

— Sunt oare şerpi?

— Nu, dragul meu Jack, răspunse doamna Weldon, nu sunt şerpi, aşa că poţi dormi liniştit.

— Nici lei? întrebă Jack.

— Nici urmă de lei, puiule, răspunse Harris.

— Dar tigri?

— Întreab-o pe mămica dacă a auzit vreodată că ar fi tigri pe acest continent.

— Niciodată! răspunse doamna Weldon.

— Mda!… mormăi vărul Benedict, care din întâmplare se afla de faţă. Dar dacă-i foarte adevărat că nu există nici lei, nici tigri în Lumea Nouă, se găsesc, în schimb, o mulţime de cuguari{27} şi jaguari.

— Sunt răi? întrebă micul Jack.

— Da' de unde! exclamă Harris. Băştinaşii nu se tem să înfrunte singuri aceste animale, iar noi suntem atâţia… Uite, Hercule e destul de voinic ca să sugrume doi jaguari deodată, fiecare cu câte o mână.

— Să ne păzeşti bine, Hercule, spuse micul Jack, şi dacă vine vreo fiară să ne muşte…

— Am s-o muşc eu pe ea, domnule Jack! răspunse Hercule, arătându-i gura ferecată cu dinţi puternici.

— Ai să veghezi, Hercule, desigur, dar n-ai să fii singur. Tovarăşii dumitale şi cu mine te vom înlocui pe rând, spuse Dick Sand.

— Nu, domnule Dick, răspunse Acteon. Hercule, Bat, Austin şi cu mine suntem de ajuns pentru asta. Dumneata trebuie să te odihneşti toată noaptea.

— Mulţumesc, Acteon, răspunse Dick Sand, dar trebuie…

— Nu, dragă Dick, lasă-i pe oamenii aceştia de treabă să facă singuri de pază în noaptea asta! interveni atunci doamna Weldon.

— Am să stau şi eu de veghe! adăugă Jack somnoros.

— Desigur, dragul meu! Ai să stai şi tu de veghe!… îl aprobă doamna Weldon, nevrând să-l supere.

— Bine, dar dacă nu-s lei, dacă nu-s nici tigri, atunci or fi lupi în pădure!… continua copilul, gata să adoarmă.

— Oh, nişte lupi tare caraghioşi, răspunse americanul. Pe aici nu există nici măcar lupi adevăraţi, ci un soi de vulpi sau, mai curând, câini de pădure numiţi «guaras».

— Şi aceşti guaras muşcă? întrebă micul Jack.

— Da' de unde! Dingo ar putea să înghită dintr-o dată o sălbăticiune de-asta…

— Şi ce are a face? răspunse Jack, căscând din nou. Eu cred că guaraşii sunt lupi, deoarece li se spune lupi…

Şi, imediat apoi, Jack aţipi în braţele lui Nan, care se rezemase de trunchiul manghierului. Doamna Weldon se întinse lângă Nan şi îşi sărută încă o dată băieţaşul. Ochii ei osteniţi nu întârziară să se închidă de îndată pentru tot timpul nopţii.

După câteva clipe, Hercule îl aducea înapoi în tabără pe vărul Benedict, care o luase razna în căutare de pirofore, acei «cocuyos», sau muşte luminoase, pe care băştinaşele îi pun în păr ca pe nişte pietre scumpe, vii. Aceste insecte, care răspândesc o puternică lumină albăstrie prin două puncte aflate la baza toracelui, sunt foarte numeroase în America de Sud.

Vărul Benedict socotea să-şi facă o provizie serioasă, dar Hercule nu-i dădu vreme şi, cu toate împotrivirile lui, îl aduse Ia locul de odihnă. Hercule ştia să execute ordinele milităreşte. Intervenţia lui a mai avut o urmare: numeroase muşte luminoase, care urmau să aibă trista soartă de a fi închise în cutia de tablă a entomologului, au fost salvate de la pieire.

Câteva minute după aceea, toţi erau cufundaţi într-un somn adânc, în afară de Hercule, care stătea de veghe.