Capitolul III.

ŞAPTESPREZECE ZILE DE MERS.

Acest nou incident, aceste prime cuvinte rostite de Altamont schimbaseră complet situaţia naufragiaţilor; mai înainte, se aflau în afara oricărei posibilităţi de ajutor, fără speranţe întemeiate de a ajunge la marea Baffin, ameninţaţi să fie lipsiţi de alimente în timpul unui drum prea lung pentru trupurile lor obosite, iar acum, la mai puţin de patru sute de mile de casa lor de zăpadă, exista un vas care le oferea mari mijloace, şi poate chiar posibilitatea de a-şi continua îndrăzneţul lor drum spre pol. Hatteras, doctorul, Johnson, Bell începură iar să nădăjduiască, după ce fuseseră atât de aproape de disperare; a fost o adevărată bucurie, aproape un delir.

Dar informaţiile lui Altamont nu erau încă complete şi, după câteva minute de odihnă, doctorul reîncepu cu el această preţioasă conversaţie; îi prezentă întrebările sale sub o formă care nu cerea drept răspuns decât un simplu semn din cap sau o mişcare a ochilor.

În curând află că Porpoise era un vas american cu trei catarge, din New-York, naufragiat în mijlocul gheţurilor, aprovizionat cu o mare cantitate de alimente şi de combustibil; deşi canarisit într-un bord, trebuie să fi rezistat şi ar fi cu putinţă ca încărcătura lui să fie salvată.

Altamont şi echipajul său îl părăsiseră de vreo două luni, luând cu ei baleniera pe o sanie; voiau să ajungă la strâmtoarea Smith, să întâlnească vreun vas de pescuit balene şi să se repatrieze în America; dar, treptat, oboseala, bolile îi loviră pe aceşti nenorociţi şi, rând pe rând, căzură pe drum. În cele din urmă, căpitanul şi cei doi marinari rămaseră singurii supravieţuitori dintr-un echipaj de treizeci de oameni şi dacă el, Altamont, continua să mai trăiască, era într-adevăr printr-o minune a providenţei.

Hatteras voi să afle de la american de ce se găsea Porpoise la o latitudine atât de ridicată.

Altamont îi făcu să înţeleagă că fusese târât de gheţuri, fără să li se poată împotrivi.

Hatteras, neliniştit, îl întrebă asupra scopului călătoriei sale. Altamont pretinse că a încercat să găsească Trecerea din nord-vest. Hatteras nu mai insistă şi nu mai puse nici o întrebare de acest fel. Doctorul luă atunci cuvântul.

— Acum, spuse el, toate strădaniile noastre trebuiesc îndreptate pentru regăsirea lui Porpoise; în loc să ne aventurăm spre marea Baffin, putem să ajungem, pe un drum mai scurt cu o treime, la un vas care ne va oferi toate mijloacele necesare unui iernat.

— Nu avem altă soluţie, răspunse Bell.

— Aş mai adăuga, spuse şeful de echipaj, că nu trebuie să pierdem nici o clipă; trebuie să calculăm durata călătoriei noastre după durata proviziilor, invers de cum se face de obicei, şi să pornim la drum cât mai curând.

— Ai dreptate, Johnson, răspunse doctorul; dacă plecăm mâine, marţi, 26 februarie, trebuie să ajungem la 15 martie la Porpoise, altminteri am muri de foame. Ce crezi, Hatteras?

— Să începem imediat pregătirile, spuse căpitanul, şi să plecăm. Poate că drumul va fi mai lung decât ne aşteptăm.

— De ce să fie? întrebă doctorul. Omul acesta pare să fie sigur de poziţia în care se află vasul său.

— Dar dacă Porpoise a mers în derivă cu câmpul lui de gheaţă, aşa cum s-a întâmplat cu Forward! răspunse Hatteras.

— Într-adevăr, spuse doctorul, aşa ceva s-ar fi putut întâmplă! Johnson şi Bell n-au avut ce replica la posibilitatea unei derive, ale cărei victime au fost ei înşişi.

Dar Altamont, atent la această conversaţie, îi făcu semn doctorului că voia să vorbească. Acesta se supuse dorinţei americanului şi, după un sfert de oră de vorbe ocolite şi de ezitări, căpătă siguranţa că Porpoise, eşuat lângă o coastă, nu putea să fi părăsit albia lui de stânci.

Vestea aceasta îi linişti pe cei patru englezi; totuşi ea le lua orice speranţă de a se întoarce în Europa, afară doar de cazul când Bell ar fi reuşit să construiască un vapor mic cu piese din Porpoise. Oricum ar fi fost, cel mai urgent era să se ducă chiar la locul naufragiului. Doctorul îi mai puse americanului o ultimă întrebare: întâlnise oare dânsul marea liberă la altitudinea de optzeci şi trei de grade?

— Nu, răspunse Altamont.

Conversaţia se opri aici. Imediat începură pregătirile de plecare. Bell şi Johnson se ocupară mai întâi de sanie; aceasta avea nevoie de o reparaţie completă; de vreme ce nu lipsea lemnul, cadrul săniei fu fixat într-un mod mai solid. Profitau de experienţa dobândită în timpul călătoriei spre sud; cunoşteau punctele slabe ale acestui mod de transport şi, deoarece se puteau aştepta la zăpezi abundente şi dense, tălpicile de alunecare au fost înălţate.

În interior, Bell aranja un fel de culcuş acoperit cu pânză de cort, destinat americanului; proviziile, din nefericire nu prea mari, nu sporeau prea mult greutatea săniei; în schimb, au completat încărcătura cu toată lemnăria pe care au putut s-o ia cu dânşii.

Doctorul, aranjând proviziile pe sanie, le inventarie cu cea mai scrupuloasă exactitate; din calculele sale rezulta că fiecare călător trebuie să se limiteze la trei sferturi de raţie într-o călătorie de trei săptămâni. Pentru cei patru câini care trăgeau la sanie fură rezervate raţii întregi. Dacă Duk trăgea cu ei, avea şi el dreptul la raţie completă.

Pregătirile acestea fură întrerupte de nevoia de somn şi de odihnă, care se făcu simţită în mod imperios la şapte seara; dar, înainte de culcare, naufragiaţii se adunară în jurul sobei, fără să facă economie de combustibil; bieţii oameni îşi oferiră luxul căldurii cu care nu mai erau obişnuiţi de multă vreme; nişte pemmican, câţiva biscuiţi şi câteva ceşti de cafea nu întârziară să le creeze o stare de bună dispoziţie, să le redea din speranţa atât de neaşteptată şi încă atât de îndepărtată.

La ora şapte dimineaţa, lucrările fură reluate şi fură complet terminate pe la trei după-masă.

Începea să se întunece; la 31 ianuarie, soarele reapăruse deasupra orizontului, dar nu dădea încă decât o lumină slabă şi de scurtă durată; din fericire, luna trebuia să răsară la ora şase şi jumătate şi, pe un cer atât de limpede, razele ei erau suficiente pentru a lumina drumul. Temperatura, care cobora simţitor de câteva zile, atinse în cele din urmă treizeci şi trei de grade sub zero (-37 centigrade).

Momentul plecării sosi. Altamont primi cu bucurie ideea de-a porni, chiar dacă zdruncinăturile trebuiau să-i mărească suferinţele; îl făcuse pe doctor să înţeleagă că va găsi pe bordul lui Porpoise antiscorbuticele atât de necesare vindecării lui.

L-au transportat, aşadar, pe sanie; a fost instalat cât s-a putut mai la largul lui; câinii, inclusiv Duk, au fost înhămaţi; călătorii aruncară atunci o ultimă privire spre patul acela de gheaţă, pe care stătuse Forward. Mânia se-ntipări o clipă pe faţa lui Hatteras, dar el redeveni stăpân pe sine şi micul grup, pe o vreme foarte uscată, se afundă în ceţurile dinspre nord, nord-est.

Fiecare îşi reluă locul obişnuit: Bell, în frunte, arătând calea, doctorul şi şeful de echipaj de o parte şi de alta a săniei, veghind şi împingând la nevoie. Hatteras, în urmă, corectând drumul şi menţinând echipajul pe linia lui Bell.

Mergeau destul de repede; la această temperatură foarte scăzută, gheaţa avea o tărie şi un luciu prielnice alunecării; cei cinci câini trăgeau cu uşurinţă această încărcătură, care nu depăşea nouă sute de livre. Totuşi, oamenilor şi animalelor li se tăia repede respiraţia şi trebuiră să se oprească adesea ca să mai răsufle…

Pe la şapte seara, luna-şi eliberă discul ei roşiatic din ceţurile de la orizont. Razele ei liniştite străbătură atmosfera, iar palida lor strălucire se răsfrânse până pe gheţuri; ice-field-ui se înfăţişa înspre nord-vest ca o câmpie albă, uriaşă, perfect orizontală. Nici un pack şi nici un hummock. Această parte a mării părea să fi îngheţat în linişte, ca un lac paşnic.

Era un deşert imens, plat şi monoton.

Aceasta e impresia pe care priveliştea i-o făcu doctorului, şi o împărtăşi şi tovarăşului său.

— Aveţi dreptate, domnule Clawbonny, răspunse Johnson; e un deşert, dar nu ne temem să murim aici de sete!

— Evident avantaj, răspunse doctorul; totuşi, această imensitate îmi dovedeşte un lucru: că trebuie să fim foarte departe de orice pământ; în general, apropierea coastelor e semnalată de o mulţime de munţi de gheaţă şi, în jurul nostru, nu se vede nici un aisberg.

— Orizontul e foarte limitat din cauza ceţii, răspunse Johnson.

— Fără îndoială, dar de la plecarea noastră am străbătut un câmp neted care ameninţă să nu se mai termine.

— Ştiţi dumneavoastră, domnule Clawbonny, că o plimbare ca a noastră e periculoasă? Te obişnuieşti şi nu te mai gândeşti la ea, dar, la urma urmei, această suprafaţă îngheţată, pe care mergem noi, aşa, acoperă prăpăstii fără fund!

— Ai dreptate, prietene, dar nu trebuie să ne temem că vom fi înghiţiţi; rezistenţa acestei scoarţe albe, la gerurile astea de treizeci şi trei de grade, este deosebit de mare. Observă că are tendinţa să se întărească din ce în ce mai mult, căci la aceste latitudini zăpada cade nouă zile din zece, chiar în aprilie, chiar în mai, chiar în iunie, şi socotesc că grosimea ei cea mai mare trebuie să măsoare cam treizeci sau patruzeci de picioare.

— Asta-i liniştitor, răspunse Johnson.

— Într-adevăr, nu suntem ca patinatorii de pe Serpentine-River* care se tem în fiecare clipă să nu simtă terenul fragil fugindu-le de sub picioare; n-avem a ne teme de un asemenea pericol.

— Rezistenţa acestei gheţi e cunoscută? întrebă bătrânul marinar, mereu dornic să se instruiască în tovărăşia doctorului.

— Desigur, răspunse acesta din urmă; oare ce-a mai rămas astăzi necunoscut, din cele ce se pot măsura, afară de ambiţia umană! Nu e ea oare aceea care ne împinge către acest pol boreal pe care omul vrea, în fine, să-l cunoască? Dar, ca să revenim la întrebarea dumitale, iată ce pot să-ţi răspund. La o grosime de două degete*, gheaţa suportă un om; la o grosime de trei degete şi jumătate, un cal şi călăreţul său, la cinci degete, o casă cu opt camere; la opt degete, un regiment de artilerie, cu cai cu tot, şi, în fine, la zece degete, o armată, o mulţime nemăsurată! În locul pe unde umblăm în clipa asta, s-ar putea construi vama din Liverpool sau palatul Parlamentului din Londra.

— E greu să poţi să-ţi imaginezi o asemenea rezistenţă, spuse Johnson; dar adineaori, domnule Clawbonny, vorbeaţi despre zăpada care prin ţinuturile acestea cade în medie nouă zile din zece; e un fapt evident, aşadar, nu-l contest; dar de unde vine toată această zăpadă, căci, mările fiind îngheţate, nu prea văd cum pot da naştere acestei uriaşe cantităţi de vapori care formează norii.

— Observaţia dumitale e justă, Johnson; astfel, după părerea mea, cea mai mare parte a zăpezii sau a ploii pe care o primim în aceste regiuni polare e formată din apa mărilor din zonele temperate; cutare fulg, simplă picătură de apă dintr-un fluviu european, s-a ridicat în aer sub formă de vapori, a luat aspectul unui nor şi a venit, în cele din urmă, până aici, să se condenseze; nu e, deci, cu neputinţă ca, atunci când bem din această zăpadă; să ne potolim setea chiar cu apa fluviilor din ţara noastră.

— Aşadar, asta e, răspunse şeful de echipaj, care corecta erorile drumului, întrerupând astfel conversaţia. Ceaţa se îngroşa şi era greu de ţinut un drum drept.

În sfârşit, micul grup se opri, pe la ora opt seara, după ce străbătuse cincisprezece mile. Vremea se menţinea uscată. Fu ridicat cortul; făcură focul în sobă, cinară şi noaptea trecu în linişte.

Hatteras şi tovarăşii săi erau cu adevărat favorizaţi de vreme. În zilele următoare, călătoria lor se petrecu fără greutăţi, deşi frigul devenise extrem de aspru şi mercurul îngheţă în termometru. Daca ar fi intervenit şi vântul, niciunul dintre călători n-ar fi suportat o asemenea temperatură. Doctorul constată cu această ocazie justeţea observaţiilor lui Parry, în timpul călătoriei sale pe insula Melville. Acest marinar celebru relatează că un om îmbrăcat potrivit cu acest climat poate să se plimbe fără nici un pericol în aer liber, pe geruri mari, cu condiţia ca atmosfera să fie liniştită; dar de îndată ce începe să bată vântul cel mai uşor, îţi simţi obrazul ca o rană vie, ai o durere de cap de o extremă violenţă, după care, curând, urmează moartea. Doctorul nu înceta de aceea să fie neliniştit, căci o simplă pală de vânt i-ar fi făcut pe toţi să îngheţe până în măduva oaselor.

La 5 martie, el fu martorul unui fenomen propriu acestei latitudini; cerul fiind perfect senin şi strălucitor de stele, începu să cadă o zăpadă deasă, fără să fie nici urmă de nor; constelaţiile străluceau printre fulgii care cădeau pe câmpul de gheaţă cu o regularitate elegantă. Ninsoarea dură cam două ore şi se opri, fără ca doctorul să fi găsit vreo explicaţie satisfăcătoare pentru căderea ei.

Ultimul pătrar de lună dispăruse; timp de şaptesprezece ore din douăzeci şi patru, domni un întuneric adânc; călătorii trebuiră să se lege între ei cu o frânghie lungă, ca să nu se rătăcească unul de celălalt; devenise aproape cu neputinţă de păstrat linia dreaptă a drumului.

Oamenii aceştia curajoşi, deşi susţinuţi de o voinţă de fier, începeau să obosească; popasurile deveniseră mai dese, şi, cu toate acestea, nu trebuia pierdută nici o oră, căci proviziile scădeau simţitor.

Hatteras stabilise deseori poziţia în care se aflau, orientându-se după lună şi stele. Văzând cum se scurg zilele şi cum ţinta călătoriei se îndepărta la nesfârşit, se întreba uneori dacă Porpoise exista cu adevărat, dacă nu cumva americanul se ţicnise din cauza suferinţelor, sau chiar dacă nu cumva, din ură pentru căpitanul englez şi văzându-se pierdut fără şanse de salvare, nu voia să-i târască, odată cu el, la o moarte sigură.

Îi comunică doctorului bănuielile sale; acesta le respinse categoric, dar înţelese că o rivalitate se născuse între căpitanul englez şi căpitanul american.

„Vor fi doi oameni greu de menţinut în relaţii bune”, îşi spuse el.

La 14 martie, după un marş de şaisprezece zile, călătorii se aflau abia la optzeci şi două de grade latitudine; erau istoviţi şi mai aveau încă o sută de mile până la vas; şi pentru ca suferinţa să le fie şi mai mare, fură siliţi să reducă raţiile oamenilor la un sfert, ca să păstreze raţia întreagă pentru câini.

Din nefericire nu se mai putea conta pe ceea ce le procura vânătoarea, căci nu le mai rămăseseră decât şapte încărcături de praf de puşcă şi şase gloanţe; în zadar au tras în câţiva iepuri albi şi în nişte vulpi, foarte rare, de altfel; n-au nimerit deloc.

Totuşi, vineri, în 15, doctorul avu norocul să surprindă o focă întinsă pe gheaţă; o răni cu mai multe focuri; animalul, neputând să scape prin răsuflătoarea lui, aceasta fiind închisă, fu prins în curând şi omorât; era un animal mare. Johnson îl tăie în bucăţi cu pricepere, dar extrema slăbiciune a acestei amfibii le oferi puţine foloase unor oameni care nu se puteau hotărî să-i bea uleiul, aşa cum iac eschimoşii.

Totuşi, doctorul încercă cu curaj să înghită licoarea aceasta vâscoasă; în ciuda bunei sale voinţe, nu reuşi.

Păstră pielea animalului, fără să ştie bine pentru ce, din instinct de vânător, şi o încarcă pe sanie.

A doua zi, în 16, zăriră câteva aisberguri şi dâmburi de gheaţă la orizont. Era oare semnul vreunui ţărm apropiat, sau numai o regiune mai accidentată a ice-field-ului? Era greu de ştiut la ce să te aştepţi.

Ajunşi la unul din aceste hummock-uri, călătorii profitară de el ca să-şi sape un adăpost mai confortabil decât cortul, cu ajutorul cuţitului de zăpadă* şi, după trei ore de muncă îndârjită, reuşiră, în sfârşit, să se întindă în jurul sobei aprinse.