Capitolul IV.

ULTIMUL GLONŢ.

Johnson trebui să adăpostească în casa de gheaţă câinii obosiţi peste măsură; când zăpada cade din belşug, ea le poate servi animalelor drept învelitoare, căci le păstrează temperatura lor naturală. Dar, în aer liber, pe geruri uscate de patruzeci de grade, cum era acesta, bietele animale ar fi îngheţat în scurt timp.

Johnson, care era un excelent dog-driver* încercă să-şi hrănească câinii cu carnea negricioasă de focă, pe care călătorii nu puteau s-o înghită, şi, spre marea lui mirare, aceasta fu pentru câinii de sanie un adevărat ospăţ; bătrânul marinar, foarte bucuros, aduse la cunoştinţa doctorului această ciudăţenie.

Dânsul nu fu surprins deloc de acest lucru; ştia că în nordul Americii peştele este hrana principală a cailor şi că ceea ce îndestula un cal ierbivor, cu atât mai mult îl putea mulţumi pe un câine carnivor.

Înainte de a adormi, cu toate că somnul devenise o necesitate imperioasă pentru oamenii care se târâseră cincisprezece mile de gheţuri, doctorul voi să stea de vorbă cu tovarăşii lui despre situaţia actuală, fără să-i atenueze gravitatea.

— Suntem abia la paralela optzeci şi doi, spuse el, şi alimentele ameninţă de pe acum să ne lipsească!

— E un motiv ca să nu pierdem nici o clipă, răspunse Hatteras. Trebuie să mergem! Cei mai puternici îi vor trage după ei pe cei slabi.

— Găsi-vom măcar un vas la locul indicat? întrebă Bell, pe care oboseala drumului îl dobora fără voia lui.

— De ce să ne îndoim de acest lucru? răspunse Johnson; salvarea americanului e chezăşia salvării noastre.

Doctorul, pentru mai multă siguranţă, voi să mai pună câteva întrebări lui Altamont. Acesta vorbea acum cu destulă uşurinţă, deşi cu un glas slab; el confirmă toate amănuntele date mai înainte; repetă că vasul eşuat pe stânci de granit n-ar fi putut să se mişte de acolo şi că se afla la 126°15' longitudine şi 83°35' latitudine.

— Nu ne putem îndoi de această afirmaţie, spuse din nou doctorul; greutatea nu e să-l găsim pe Porpoise, ci să ajungem la el.

— Ce hrană ne-a mai rămas? întrebă Hatteras.

— Ca să mai trăim maximum trei zile, răspunse doctorul.

— Ei bine, trebuie să ajungem în trei zile! spuse cu energie căpitanul.

— Trebuie, într-adevăr, continuă doctorul şi, dacă reuşim, nu va trebui să ne plângem, căci vom fi fost favorizaţi de o vreme excepţională. Ninsoarea ne-a dat un răgaz de cincisprezece zile şi sania a putut să alunece uşor pe gheaţa întărită. Ah! de ce nu are de cărat două sute de livre de alimente! Bravii noştri câini ar fi biruit cu uşurinţă o asemenea încărcătură! Dar, în fine, deoarece alta-i situaţia, nu avem ce face.

— Cu puţin noroc şi dibăcie, răspunse Johnson, nu s-ar putea folosi cele câteva încărcături de praf de puşcă ce ne-au rămas? Dacă ne-ar cădea un urs în mână, ne-am aproviziona cu hrană pentru restul călătoriei.

— Fără îndoială, replică doctorul, dar aceste animale sunt rare şi sperioase şi, apoi, e destul să te gândeşti numai la importanţa pe care o are pentru noi un foc de puşcă, ca privirea să ţi se tulbure şi mâna să-ţi tremure.

— Sunteţi totuşi un trăgător dibaci, spuse Bell.

— Da, când masa a patru persoane nu depinde de îndemânarea mea; totuşi să se ivească numai ocazia şi voi căuta să mă descurc cât mai bine. În aşteptare, dragi prieteni, să ne mulţumim cu cina aceasta sărăcăcioasă, din firimituri de pemmican, să încercăm să dormim şi mâine dis-de-dimineaţă ne vom relua drumul.

După câteva minute, oboseala fiind mai tare decât orice altă nevoie, fiecare din ei era cufundat într-un somn destul de adânc.

Sâmbătă, în zorii zilei, Johnson îşi trezi tovarăşii; câinii fură înhămaţi la sanie, iar aceasta îşi reluă drumul spre nord.

Cerul era splendid, atmosfera foarte limpede, temperatura foarte scăzută. când soarele apăru deasupra orizontului, avea forma unei elipse alungite; diametrul ei orizontal, ca urmare a refracţiei, părea să fie dublul diametrului vertical; astrul îşi arunca fascicolul de raze luminoase, dar reci, asupra uriaşei câmpii îngheţate, întoarcerea la lumină, dacă nu şi la căldură, îţi făcea plăcere.

Doctorul, cu puşca în mână, se depărta de ceilalţi, cu o milă sau două, înfruntând frigul şi singurătatea; înainte de a se depărta, îşi măsurase cu exactitate muniţiile; îi mai rămâneau patru încărcături de pulbere şi trei gloanţe, nimic mai mult. Era puţin, dacă ţii seama că un animal puternic şi iute cum e ursul polar nu cade adesea decât la al zecelea sau al doisprezecelea foc de armă.

De aceea ambiţia bravului doctor nu mergea până la căutarea unui animal atât de teribil; cu câţiva iepuri şi două sau trei vulpi şi-ar fi făcut treaba şi ar fi avut un surplus de provizii îndestulător.

Dar, în timpul acestei zile, dacă zări cumva vreunul din aceste animale, sau nu se putu apropia de el, sau, înşelat de refracţie, trase în gol. Ziua aceasta l-a făcut să-şi irosească o încărcătură de praf de puşcă şi un glonţ.

Tovarăşii lui, care tresăriră de speranţă la auzul detunăturii armei sale, îl văzură cu nasul în pământ. Nu spuseră nimic. Seara, se culcară ca de obicei, după ce puseră deoparte cele două sferturi de raţie rezervate pentru următoarele două zile.

A doua zi drumul părea să fie din ce în ce mai greu. Nu mergeau, se târau; câinii mâncaseră până şi măruntaiele focii şi începuseră iar să-şi roadă curelele.

Câteva vulpi trecură prin faţa săniei şi doctorul, după ce a pierdut încă un glonte urmărindu-le, nu mai îndrăzni să-şi rişte ultimul glonţ şi penultima încărcătură de praf de puşcă.

Seara făcură popas mai devreme; călătorii nu mai erau în stare să facă un pas şi, deşi drumul era luminat de o superbă auroră boreală, trebuiră să se oprească.

Ultima masă, luată duminică seara, sub cortul îngheţat, a fost foarte tristă.

Dacă cerul nu le venea în ajutor acestor nenorociţi, erau pierduţi.

Hatteras nu vorbea, Bell nu se mai gândea la nimic, dar doctorul încă nu-şi pierduse speranţa.

Lui Johnson îi veni ideea să sape câteva capcane în timpul nopţii, dar, neavând momeală să pună în ele, nu se prea bizuia pe succesul invenţiei sale – şi avea dreptate, căci, dimineaţa, mergând să vadă ce se întâmplase cu capcanele puse de el, văzu destule urme de vulpe, dar niciunul din animalele acestea nu se lăsase prins în cursă.

Se întoarse, deci, foarte dezamăgit, când zări un urs de o mărime uriaşă, care simţise sania după miros, de la mai puţin de cincizeci de prăjini. Bătrânul marinar se gândi că providenţa îi trimitea acest animal neaşteptat, ca să-l omoare; fără să-şi trezească tovarăşii se repezi la puşca doctorului şi se îndreptă în direcţia ursului.

Ajuns la o distanţă potrivită, puse puşca la ochi; dar în clipa când să apese pe trăgaci, simţi că-i tremură mâna; îl stinghereau şi mănuşile lui mari, de piele. Le scoase repede şi apucă puşca cu o mână mai sigură. Deodată lăsă să-i scape un ţipăt de durere. Pielea de pe degete, arsă de răceala ţevii, se lipise de ea, în timp ce arma cădea jos şi se descărca, expediind în spaţiu ultimul ei glonţ.

La zgomotul detunăturii, doctorul alergă într-acolo. Înţelese totul, văzu animalul fugind, nesupărat de nimeni; Johnson era disperat şi nu se mai gândi la suferinţele lui.

— Sunt o adevărată muiere! exclamă el, un copil care nu-i în stare să suporte o durere mai mare! Eu! eu! la vârsta mea!

— Hai! intră în casă, Johnson, îi spuse doctorul, o să degeri; iată ţi s-au şi albit mâinile; hai! hai!

— Nu sunt demn de îngrijirile dumneavoastră, domnule Clawbonny! răspunse şeful de echipaj. Lăsaţi-mă!

— Dar vino odată, încăpăţânatule! Vino odată! În curând va fi prea târziu! Şi doctorul, trăgându-l pe bătrânul marinar sub cort, îi puse amândouă mâinile într-o strachină cu apă pe care căldura sobei o păstrase în stare lichidă, deşi era rece; dar abia îşi băgase mâinile în apă, că aceasta îngheţă imediat în contact cu ele.

— Vezi, spuse doctorul, era timpul să te întorci, altminteri aş fi fost silit să ajung la amputare.

Datorită îngrijirilor sale, într-o oră dispăru orice pericol, dar nu fără greutate, şi au fost necesare repetate frecţii pentru restabilirea circulaţiei sângelui prin degetele bătrânului marinar. Doctorul îi recomandă mai ales să-şi ţină mâinile departe de sobă, a cărei căldură i-ar fi provocat tulburări grave.

În dimineaţa aceea au trebuit să se lipsească de masă; din pemmican, din carnea sărată nu mai rămăsese nimic; nici o fărâmă de biscuit; de-abia mai aveau o jumătate livrată de cafea; trebuiră să se mulţumească cu această băutură fierbinte şi apoi porniră la drum.

— Nu mai avem nici un fel de rezervă! îi spuse Bell lui Johnson, cu un accent de nespusă disperare.

— Să avem încredere în providenţă, îl încuraja bătrânul marinar; numai ea poate să ne mai salveze!

— Ah! acest căpitan Hatteras exclamă Bell. S-a putut el întoarce din primele sale expediţii, nesăbuitul, dar din aceasta nu se va întoarce niciodată, iar noi nu ne vom mai vedea patria!

— Curaj, Bell! recunosc, căpitanul e un cutezător, dar alături de el poţi găsi un om priceput în găsirea unei soluţii.

— Doctorul Clawbonny? întrebă Bell.

— Chiar el! răspunse Johnson.

— Ce poate face el într-o asemenea situaţie? replică Bell, ridicând din umeri. Va schimba el aceste gheţuri în bucăţi de carne? E Dumnezeu, să facă minuni.

— Cine ştie! răspunse şeful de echipaj la îndoielile tovarăşului său. Am încredere în el.

Bell clătină din cap şi căzu din nou în mutismul său, în timpul căruia nici nu mai gândea.

În ziua aceea, făcură de-abia trei mile; seara nu mâncară nimic; câinii ameninţau să se sfâşie între ei; oamenii simţeau chinurile violente ale foamei.

Nu se văzu nici un singur animal. De altfel, la ce bun? Nu se putea vâna cu cuţitul. Numai lui Johnson i se păru că-l recunoaşte, la o milă îndărătul lor, pe ursul gigantic care urmărea nenorocitul grup.

„Ne pândeşte! se gândi el; vede în noi o pradă sigură!” Dar Johnson nu le spuse nimic tovarăşilor săi. Seara făcură popasul obişnuit, iar cina fu alcătuită numai din cafea. Nefericiţii simţeau că privirile lor devin buimace, că le îngheaţă creierul şi, chinuiţi de foame, nu puteau să se mai bucure nici măcar de o oră de somn; vise stranii şi dintre cele mai dureroase puneau stăpânire pe ei.

La o latitudine unde trupul cere imperios să fie întărit, nenorociţii nu mâncaseră de treizeci şi şase de ore, când sosi dimineaţa de marţi. Totuşi, însufleţiţi de un curaj, de o voinţă supraomenească, îşi continuară drumul, împingând sania pe are câinii n-o mai puteau trage.

După două ore căzură sfârşiţi.

Hatteras voia să meargă şi mai departe. Fără să-şi piardă energia, se rugă în fel şi chip de tovarăşii săi ca să-i determine să se ridice; dar însemna să le ceri imposibilul!

Atunci, ajutat de Johnson, săpă o casă de gheaţă într-un aisberg. Aceşti doi oameni, lucrând astfel, aveau aerul că-şi sapă mormântul.

— Prefer să mor de foame decât de frig, spunea Hatteras.

După o osteneală cruntă, casa fu gata şi întregul grup se ghemui în ea.

Aşa trecu ziua. Seara, în timp ce tovarăşii săi stăteau nemişcaţi, Johnson avu un fel de halucinaţie. Visa un urs uriaş. Cuvântul acesta, adesea repetat de el, atrase atenţia doctorului care, smuls din toropeala în care se afla, îl întrebă pe bătrânul marinar de ce vorbea de urs şi despre ce fel de urs era vorba

— Ursul care se urmăreşte, răspunse Johnson.

— Ursul care ne urmăreşte? întrebă doctorul.

— Da, de două zile!

— De două zile? L-ai văzut?

— Da, se ţine după noi, la distanţă de o milă.

— Şi nu m-ai prevenit, Johnson?

— La ce bun?

— E drept, răspunse doctorul; n-avem nici măcar un singur glonţ să-i trimitem.

— Nici măcar un drug de metal, o bucată de fier, sau vreun cui oarecare! răspunse bătrânul marinar.

Doctorul tăcu, cufundat în gânduri. După scurt timp, îl întrebă pe şeful de echipaj:

— Eşti sigur că animalul acesta ne urmăreşte?

— Da, domnule Clawbonny, speră să se înfrupte din carne de om! Ştie că nu putem să-i scăpăm.

— Johnson! făcu doctorul, mişcat de glasul disperat al tovarăşului său.

— Hrana lui e asigurată! replică nenorocitul, pe care-l cuprinsese delirul; trebuie să fie flămând şi nu ştiu de ce-l facem să aştepte.

— Johnson, linişteşte-te!

— Nu, domnule Clawbonny; deoarece tot o să ne mănânce, de ce să prelungim chinurile acestui animal? Îi e şi lui foame, ca şi nouă; nu are o focă s-o mănânce şi Cerul îi trimite oameni! Ei, cu atât mai bine pentru el!

Bătrânul Johnson vorbea în neştire, voia să părăsească adăpostul de gheaţă. Doctorul reuşi cu mare greutate să-l oprească şi nu cu forţa, ci rostind următoarele cuvinte, cu un accent de adâncă convingere;

— Mâine, spuse el, voi ucide acest urs!

— Mâine?! făcu Johnson, care părea că iese dintr-un coşmar.

— Mâine!

— Dar n-aveţi gloanţe!

— Mi le voi fabrica singur.

— N-aveţi plumb!

— Nu, dar am mercur!

Şi, spunând acestea, doctorul luă termometrul; în interior arăta cincizeci de grade peste zero*. Doctorul ieşi afară, puse instrumentul pe un bloc de gheaţă şi se întoarse imediat. Temperatura de afară era de cincizeci de grade sub zero*.

— Pe mâine, îi spuse el bătrânului marinar; dormi şi aşteaptă răsăritul soarelui.

Noaptea trecu în chinurile foamei; numai şeful de echipaj şi doctorul reuşiră să-i potolească pe ceilalţi, dându-le puţină speranţă.

A doua zi, odată cu primele raze ale zilei, doctorul, urmat de Johnson, se repezi afară şi alergă la termometru; tot mercurul se strânsese în balonaş, sub forma unui cilindru compact. Doctorul sparse instrumentul şi scoase din el, cu degetele sale pe care, prudent, şi-a pus mănuşile, o adevărată bucată de metal, foarte puţin maleabilă şi de o mare duritate. Era un glonţ veritabil.

— Ah! Domnule Clawbonny, exclamă şeful de echipaj, iată un lucru minunat! sunteţi un om grozav!

— Nu, prietene, răspunse doctorul, sunt doar un om înzestrat cu o memorie bună şi care a citit mult.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Mi-am amintit, în legătură cu un fapt pomenit de căpitanul Ross, în relatarea călătoriei sale; el spunea că ar fi găurit o scândură groasă de un deget cu o puşcă încărcată cu un glonte de mercur îngheţat; dacă aş fi avut la dispoziţie ulei, ar fi fost cam acelaşi lucru, căci el mai povesteşte că un glonte din ulei de migdală, tras într-un stâlp, l-a crăpat şi a sărit pe pământ, fără să se fi stricat.

— E de necrezut!

— Dar aşa este, Johnson; iată, deci, o bucată de metal care ne poate salva viaţa; s-o lăsăm afară înainte de a ne servi de ea şi să vedem dacă ursul nu cumva ne-a părăsit.

În clipa aceea, Hatteras ieşi din colibă; doctorul îi arătă cartuşul şi-i împărtăşi planul său; şi cei trei vânători începură să scruteze orizontul.

Era senin. Hatteras, luând-o înaintea tovarăşilor săi, descoperi ursul la mai puţin de şase sute de prăjini. Animalul, şezând, îşi clătina liniştit capul, adulmecând mirosul acestor oaspeţi neobişnuiţi.

— Iată-l! exclamă căpitanul.

— Tăcere! spuse doctorul.

Dar uriaşul patruped nu se clinti când îi zări pe vânători. Îi privi fără teamă şi fără mânie; totuşi, trebuie să fi fost destul de greu să te apropii de el.

— Prieteni, spuse Hatteras, nu e vorba aici de o plăcere deşartă, ci de salvarea existenţei noastre. Să acţionăm ca nişte oameni prevăzători.

— Da, răspunse doctorul, n-avem decât un singur foc de armă la dispoziţia noastră. Trebuie să nimerim în animal; dacă ar fugi, ar fi pierdut pentru noi, căci fuge mai repede ca iepurele.

— Ei bine, trebuie să mergem drept către el, răspunse Johnson. Ne riscăm viaţa! Dar ce importanţă are? Vă cer să-mi permiteţi s-o risc pe-a mea!

— Eu voi fi acela! exclamă doctorul.

— Ba eu! răspunse simplu Hatteras.

— Dar, exclamă Johnson nu eşti dumneata mai util pentru salvarea tuturor decât un moşneag ca mine?

— Nu, Johnson, spuse iar căpitanul, lasă-mă pe mine; nu-mi voi risca viaţa mai mult decât trebuie; pe deasupra, s-ar putea chiar să vă chem în ajutor.

— Hatteras, întrebă doctorul, vei merge, aşadar, spre ursul ăsta?

— Dacă aş fi sigur că-l dobor, chiar de mi-ar sparge ţeasta, aş face-o, doctore, dar la apropierea mea s-ar putea să fugă. E o fiinţă foarte vicleană; să încercăm să fim mai vicleni ca el.

— Şi cum ai de gând să procedezi?

— Să înaintez până la zece paşi de el, fără să-mi bănuiască prezenţa.

— Şi cum asta?

— Metoda mea e hazardată, dar simplă. Aţi păstrat pielea de la foca ucisă?

— E pe sanie.

— Bine! Să ne întoarcem la casa noastră de gheaţă, în timp ce Johnson va rămâne să observe mişcările ursului.

Şeful de echipaj se strecură în spatele unui hummock, care-l ascundea cu totul de vederea ursului.

Acesta, mereu în acelaşi loc, continua să-şi clatine capul în mod ciudat, adulmecând aerul.