Capitolul V.

FOCA ŞI URSUL.

Hatteras şi doctorul se întoarseră la casa de gheaţă.

— Ştiţi, spuse primul, că urşii polari vânează focile, care constituie principala lor hrană. Le pândesc pe marginea crăpăturilor zile întregi şi le înăbuşă între labele lor, de îndată ce apar la suprafaţa gheţii. Un urs nu se poate, deci, speria de prezenţa unei foci. Ba, dimpotrivă.

— Cred că înţeleg planul dumitale, spuse doctorul; e primejdios.

— Dar are şanse de succes, răspunse căpitanul; trebuie, deci, să-l aplicăm. Voi îmbrăca această piele de focă şi voi aluneca pe câmpul de gheaţă. Să nu pierdem vremea; încărcaţi-vă arma şi daţi-mi-o mie.

Doctorul n-avea ce să răspundă; ar fi făcut el singur ceea ce avea să încerce tovarăşul lui. Părăsi casa, luând cu sine două securi, una pentru Johnson şi una pentru dânsul, apoi, însoţit de Hatteras, se îndreptă spre sanie. Acolo, Hatteras, îşi făcu toaleta de focă, strecurându-se în pielea care-l învelea aproape cu totul: în timpul acesta, doctorul îşi încarcă arma cu ultima încărcătură de praf de puşcă pe care o mai aveau, apoi băgă pe ţeava cartuşul de mercur, Care avea duritatea fierului şi greutatea plumbului. După asta îi dădu arma lui Hatteras, care o făcu să dispară sub pielea de focă.

— Plecaţi, îi spuse el doctorului, duceţi-vă lângă Johnson; am să aştept câteva minute ca să-mi derutez adversarul.

— Curaj, Hatteras! îl îmbărbăta doctorul.

— Fiţi liniştit şi, mai ales, nu vă arătaţi înainte de a auzi focul de armă. Doctorul ajunse repede la hummock-ul îndărătul căruia stătea Johnson.

— Ei? întrebă acesta.

— Ei bine, să aşteptăm! Hatteras se sacrifică pentru salvarea noastră. Doctorul era mişcat; privi ursul care dădea semnele unei agitaţii violente, ca şi cum s-ar fi simţit ameninţat de un pericol apropiat.

După un sfert de oră, foca se târî pe gheaţă; făcuse un ocol la adăpostul blocurilor mari, ca să-l păcălească mai bine pe urs; se găsea în momentul acela la cincizeci de prăjini de el; ursul o zări şi se chinci, căutând, ca să zicem aşa, să se ferească de a fi văzut.

Hatteras imita cu o mare abilitate mişcările focii şi, dacă n-ar fi fost prevenit, doctorul s-ar fi lăsat cu siguranţă înşelat.

— Aşa, aşa, bine! spunea Johnson în şoaptă.

Amfibia, tot înaintând spre animal, părea că nu-l vede; făcea impresia că-şi caută vreo crăpătură prin care să se cufunde din nou în elementul ei.

Ursul, dinspre partea lui, ocolind gheţurile, se îndrepta spre ea cu o prudenţă extremă; ochii lui aprinşi exprimau cea mai teribilă lăcomie; postea de o lună, poate chiar de două, şi hazardul îi trimitea o pradă sigură.

Foca nu mai fu în curând decât la zece paşi de duşmanul ei; ursul se destinse brusc, făcu o săritură uriaşă, dar, uluit, îngrozit, se opri la trei paşi de Hatteras care, aruncând de pe el pielea de focă, cu un genunchi în pământ, îl ţintea în inimă.

Lovitura porni şi ursul se rostogoli pe gheaţă.

— Înainte! înainte! exclamă doctorul.

Şi, urmat de Johnson, se năpusti spre teatrul de luptă.

Uriaşul animal se ridicase bătând aerul cu o labă, în timp ce cu cealaltă smulgea zăpadă ca să-şi astupe rana.

Hatteras nu se clinti: aştepta cu cuţitul în mină. Dar ochise bine şi lovise cu un glonte sigur, cu o mână care nu tremura; înainte de sosirea tovarăşilor săi, cuţitul lui era vârât în întregime în gâtul animalului, care cădea pentru a nu se mai ridica niciodată.

— Victorie! strigă Johnson.

— Ura! Hatteras! Ura! exclamă doctorul.

Hatteras, deloc emoţionat, privea uriaşul trup, cu braţele încrucişate.

— E rândul meu să intru în acţiune, spuse Johnson: doborârea acestui vânat e un lucru bun, dar nu trebuie să aşteptăm ca frigul să-l facă tare ca piatra; dinţii noştri şi cuţitele n-ar mai putea să facă nimic mai târziu.

Johnson începu atunci să jupoaie monstruoasa fiară, mare aproape cât un bou; era lungă de nouă picioare, cu o circumferinţă de şase; din gingii îi ieşeau doi colţi uriaşi, lungi de trei degete.

Johnson despică ursul şi nu găsi decât apă în stomacul lui; acesta nu mâncase, desigur, de multă vreme; totuşi, era foarte gras şi cântărea mai mult de o mie cinci sute de livre; fu împărţit în patru sferturi, din care fiecare era de câte două sute de kilograme de carne, şi vânătorii târâră toată carnea asta până la casa de zăpadă, fără să uite inima animalului, care, la trei ore după acea tot mai bătea cu putere.

Tovarăşii doctorului s-ar fi aruncat cu plăcere asupra acestei cărni crude, dar dânsul îi opri, cerându-le să-i dea răgaz s-o frigă.

Clawbonny, intrând în casă, fusese surprins de frigul ce domnea acolo; se apropie de sobă şi o găsi complet stinsă; ocupaţiile din timpul zilei, chiar emoţiile, îl făcuseră pe Johnson să-şi uite îndatorirea care îi revenea de obicei. Doctorul se pregătea să aprindă iar focul, dar nu găsi nici măcar o singură scânteie prin cenuşa răcită.

„Hai, puţină răbdare!” îşi spuse el.

Se întoarse la sanie ca să caute iască şi-i ceru lui Johnson amnarul.

— Soba e stinsă, îi spuse el.

— E vina mea, răspunse Johnson.

Şi căută amnarul acolo unde avea obiceiul să-l pună; fu surprins negăsindu-l acolo. Îşi pipăi celelalte buzunare, fără mai mult succes: intră în casa de zăpadă, întoarse pe toate părţile pătura pe care îşi petrecuse noaptea, dar nu avu mai mult noroc.

— Ei, ce se aude? îi strigă doctorul. Johnson se întoarse şi-şi privi tovarăşii.

— Amnarul nu cumva e la dumneavoastră, domnule Clawbonny? întrebă el.

— Nu, Johnson.

— Nici la dumneata?

— Nu, răspunse Hatteras.

— A fost mereu la dumneata, spuse din nou doctorul.

— Ei bine, nu-l mai am… murmură bătrânul marinar, pălind.

— Nu-l mai ai! exclamă doctorul, care nu-şi putu împiedica o tresărire. Nu mai exista alt amnar şi această pierdere putea să aibă consecinţe groaznice.

— Caută bine, Johnson, spuse doctorul.

Acesta alergă spre blocul de gheaţă dindărătul căruia pândise ursul, apoi chiar la locul luptei, unde-l tăiase în bucăţi; dar nu găsi nimic. Se întoarse disperat. Hatteras îl privi fără să-i facă nici o mustrare.

— Asta-i grav, îi spuse el doctorului.

— Da, răspunse acesta din urmă.

— N-aveam nici măcar vreun instrument, o lunetă, de la care am putea să scoatem lentila ca să aprindem focul cu ajutorul ei.

— Ştiu asta, răspunse doctorul, şi-mi pare rău, căci razele solare ar fi avut destulă putere ca să aprindă iasca.

— Ei bine, făcu Hatteras, atunci trebuie să ne potolim foamea cu carnea asta crudă; apoi ne vom continua drumul şi vom încerca să ajungem la vas.

— Da! spuse doctorul, cufundat în gânduri. Da, aceasta ar fi cu putinţă, la nevoie. De ce nu? Am putea încerca…

— La ce vă gândiţi? întrebă Hatteras.

— Mi-a venit o idee…

— O idee! exclamă Johnson. O idee de-a dumneavoastră! Atunci suntem salvaţi!

— Va reuşi ea, oare? răspunse doctorul, aceasta-i întrebarea?

— Care-i planul dumneavoastră? întrebă Hatteras.

— N-avem lentile; ei bine, vom face una.

— Cum? întrebă Johnson.

— Cu o bucată de gheaţă pe care o vom şlefui.

— Cum? Credeţi?…

— De ce nu? Se pune problema de a face să conveargă razele soarelui către un focar central, şi gheaţa ne poate servi în acest scop şi cel mai bun cristal.

— E oare cu putinţă? întrebă Johnson.

— Da, numai că aş prefera gheaţă de apă dulce în loc de gheaţă de apă sărată. E mai transparentă şi mai dură.

— Dar, dacă nu mă înşel, spuse Johnson indicând un hummock la nici o sută de paşi, blocul acesta cu un aspect aproape negricios şi culoarea verde arată…

— Ai dreptate: veniţi, prieteni; luaţi-vă securea; Johnson…

Cei trei oameni se îndreptară spre blocul indicat, format în adevăr din gheaţă de apă dulce. Doctorul tăie din el o bucată cu un diametru de un picior şi începu s-o cioplească, ce-i drept, cam grosolan, cu securea; apoi îi netezi suprafaţa cu cuţitul; în sfârşit, o şlefui încet, încet, cu mâna şi obţinu curând o lentilă transparentă, făcută parcă din cel mai splendid cristal.

Atunci se întoarse la intrarea casei de zăpadă; acolo luă o bucată de iască şi-şi începu experienţa.

Soarele strălucea în momentul acela destul de puternic; doctorul expuse lentila de gheaţă la razele pe care le concentra deasupra iascăi.

Aceasta luă foc în câteva secunde.

— Ura! Ura! exclamă Johnson, care nu putea să-şi creadă ochilor. Ah! domnule Clawbonny! domnule Clawbonny!

Bătrânul marinar nu-şi putea reţine bucuria; umbla de colo până colo ca un nebun.

Doctorul se întoarse în casă; după câteva minute soba duduia şi, în curând, un miros delicios de friptură îl scoase pe Bell din toropeală.

Se poate ghici cât de sărbătorit a fost acest prânz; totuşi, doctorul îşi sfătui tovarăşii să fie cumpătaţi; le dădu propriul său exemplu şi, în timp ce mânca, îşi continua vorba.

— Astăzi trăim o zi fericită, spuse el; avem provizii asigurate pentru restul călătoriei noastre. Totuşi, nu trebuie să ne culcăm pe o ureche şi am face bine s-o pornim iar la drum.

— Nu cred că avem de făcut mai mult de patruzeci şi opt de ore până la Porpoise, spuse Altamont, care reîncepuse să vorbească aproape normal.

— Speri, spuse doctorul râzând, că vom găsi acolo cu ce să facem focul?

— Da, răspunse americanul.

— Căci, aşa bună cum e lentila mea de gheaţă, spuse în continuare doctorul, ar lăsa mult de dorit în zilele în care nu e soare, şi aceste zile sunt numeroase la mai puţin de patru grade de pol!

— Într-adevăr, răspunse Altamont suspinând; la mai puţin de patru grade! Vasul meu a ajuns acolo unde niciodată alt vas nu s-a aventurat înaintea lui!

— La drum! comandă Hatteras cu o voce tăioasă.

— La drum! repetă doctorul, aruncând o privire neliniştită spre cei doi căpitani.

Forţele călătorilor se refăcură repede; câinii avuseseră o parte îmbelşugată din resturile ursului şi grupul îşi reluă în grabă drumul spre nord.

În timpul drumului, doctorul voi să scoată de la Altamont câteva lămuriri cu privire la motivele care l-au dus atât de departe, dar americanul răspunse în doi peri.

— Doi oameni care trebuie supravegheaţi, îi spuse doctorul la ureche bătrânului şef de echipaj.

— Da! răspunse Johnson.

— Hatteras nu-i adresează niciodată cuvântul americanului, iar acesta pare foarte puţin dispus să se arate recunoscător! Din fericire, sunt eu aici.

— Domnule Clawbonny, îl preveni Johnson, de când acest yankeu a început să-şi revină, mutra lui nu prea îmi place.

— Ori mă înşel eu foarte tare, răspunse doctorul, ori bănuieşte planurile lui Hatteras!

— Credeţi, deci, că străinul acesta o fi avut aceleaşi scopuri?

— Cine ştie, Johnson? Americanii sunt curajoşi şi îndrăzneţi; ceea ce voia să facă un englez, putea să încerce şi un american!

— Credeţi că Altamont?

— Nu cred nimic, răspunse doctorul, dar poziţia vasului său pe drumul spre pol dă de gândit.

— Totuşi, Altamont pretinde că ar fi fost târât fără voia lui!

— Aşa spune! Da, dar mi s-a părut că surprind pe buzele lui un zâmbet ciudat!

— Drace! Domnule Clawbonny, o rivalitate între doi oameni de asemenea calibru ne-ar pune într-o situaţie neplăcută.

— Deie Domnul să mă înşel, Johnson, căci această situaţie ar putea să ne aducă complicaţii grave, dacă nu chiar o catastrofă!

— Sper că Altamont nu va uita că i-am salvat viaţa!

— Dar, la rândul lui, ne-o va salva şi el pe-a noastră. Mărturisesc că fără noi el n-ar mai exista; dar fără el, fără vasul lui, fără proviziile pe care le conţine, ce ne-am face?

— În sfârşit, domnule Clawbonny, sunteţi aici şi sper că, cu ajutorul dumneavoastră, totul va fi în ordine.

— Sper şi eu, Johnson.

Călătoria continuă fără nici un incident; carnea de urs nu lipsea şi făcură din ea mese îmbelşugate; în rândurile grupului domnea chiar buna dispoziţie, datorită glumelor pe care le făcea doctorul, şi filosofiei sale încurajatoare. Omul acesta vrednic găsea întotdeauna în traista lui de savant câte o învăţătură de tras, din fapte şi din lucruri. Continua să fie sănătos; nu slăbise prea mult, în ciuda oboselii şi a lipsurilor; amicii lui din Liverpool l-ar fi recunoscut fără greutate, mai ales după buna dispoziţie pe care nimic nu putea să i-o strice.

În timpul dimineţii de sâmbătă, înfăţişarea uriaşei câmpii de gheaţă începu să se schimbe simţitor; gheţurile răscolite, pack-urile mai dese, hummock-urile îngrămădite demonstrau că ice-field-urile erau supuse la o mare presiune. Cu siguranţă că vreun continent necunoscut, vreo insulă nouă, care îngusta şenalele, trebuie să fi produs această schimbare. Blocuri de gheaţă de apă dulce, mai dese şi mai mari, indicau apropierea unei coaste.

Exista, deci, la o distanţă mică, un ţinut nou, şi doctorul ardea de dorinţa de a îmbogăţi cu acest ţinut hărţile emisferei boreale. Nici nu ne putem închipui plăcerea aceasta de a descoperi coaste necunoscute şi a le desena conturul cu vârful creionului; în timp ce visul lui Hatteras era să pună piciorul la pol, acesta era scopul doctorului şi se bucura dinainte gândindu-se la numele pe care le-ar da mărilor, strâmtorilor, celor mai mici cotituri ale acestor noi continente. Desigur, în această glorioasă nomenclatură nu-i omitea nici pe tovarăşii, nici pe prietenii săi, nici pe „graţioasa sa maiestate”, nici familia regală; dar nu se uita nici pe el şi întrevedea un anumit „cap Clawbonny” cu o legitimă satisfacţie.

Gândurile acestea îl preocupă toată ziua. Tabăra de noapte a fost instalată ca de obicei, şi fiecare veghe pe rând în timpul nopţii petrecute în apropierea unor ţinuturi necunoscute.

A doua zi, duminica, după un dejun bogat şi suculent, procurat de labele ursului, călătorii se îndreptară spre nord, cu o uşoară deviere a direcţiei spre vest; drumul devenea mai greu; totuşi mergeau repede.

Altamont, de sus de pe sanie, scruta orizontul cu atenţie înfrigurată; tovarăşii lui erau pradă unei nelinişti involuntare. Ultimele calcule făcute după soare arătaseră drept latitudine exactă 83°35', iar drept longitudine 120° 15'; era poziţia atribuită vasului american; problema vitală avea deci să-şi găsească rezolvarea în timpul acelei zile.

În sfârşit, spre ora două după masă. Altamont, ridicându-se complet în picioare, opri micul grup cu un strigăt răsunător şi, arătând cu degetul spre o masă albă pe care orice altă privire ar fi confundat-o cu aisbergurile înconjurătoare, exclamă cu glas puternic: „Iată-l pe Porpoise”.