Capitolul IX.

FRIGUL ŞI CĂLDURA.

Hatteras şi Johnson îi aşteptau pe cei trei vânători cu oarecare nelinişte. Aceştia fură încântaţi să găsească iar un adăpost cald şi comod. Temperatura, odată cu venirea serii, coborâse în mod deosebit, iar termometrul aşezat în exterior marca şaptezeci şi trei de grade sub zero*.

Cei sosiţi de la drum erau istoviţi şi aproape îngheţaţi; din fericire sobele funcţionau bine, iar maşina de gătit n-aştepta decât roadele vânătorii; doctorul se transformă în bucătar şi puse la fript câteva cotlete de morsă. La nouă seara, cei cinci comeseni se aşezară la masă în faţa unei cine întăritoare.

— Zău aşa, spuse Bell, cu riscul de a trece drept un eschimos, aş declara că mâncarea e lucrul cel mai important în timpul unui iernat; dacă ai ajuns să ţi-o procuri, nu trebuie să faci mofturi!

Toţi comesenii fiind cu gura plină nu-i putură răspunde pe loc dulgherului, dar doctorul îi făcu semn că are perfectă dreptate.

Cotletele de morsă fură declarate delicioase sau, chiar dacă nu s-a declarat aşa, au fost devorate până la ultimul, ceea ce valora cât toate declaraţiile din lume.

La desert, doctorul pregăti cafeaua, conform obiceiului său; nu lăsa în seama nimănui sarcina de a prepara această excelentă băutură; o făcea pe masă, într-un ibric, pe o lampă cu spirt, şi o servea fierbinte. În ceea ce-l privea, trebuia să-i frigă limba, altfel o socotea nedemnă să treacă prin gâtlejul lui. În seara aceea o sorbi atât de fierbinte, încât tovarăşii lui nu-l putură imita.

— Dar o să luaţi foc, doctore, îi spuse Altamont.

— Niciodată, răspunse el.

— Aveţi cumva cerul gurii căptuşit cu aramă? întrebă Johnson.

— Deloc, dragi prieteni, vă invit să-mi urmaţi exemplul. Există oameni, şi eu fac parte dintre aceştia, care beau cafeaua la temperatura de o sută treizeci şi unu de grade*.

— O sută treizeci şi unu de grade! exclamă Altamont; dar nici mâna n-ar suporta o asemenea căldură!

— Desigur, Altamont, deoarece mâna nu poate suporta mai mult de o sută douăzeci şi două de grade* în apă, dar cerul şi limba sunt mai puţin sensibile decât mâna şi rezistă la o temperatură pe care aceasta n-ar putea s-o îndure.

— Mă uimiţi, spuse Altamont.

— Ei bine, am să vă conving.

Şi doctorul, luând termometrul din salon, îi scufundă balonaşul în ceaşca lui de cafea clocotită; aşteptă până când instrumentul marcă nici mai mult nici mai puţin de o sută treizeci şi unu de grade şi dădu pe gât binefăcătoarea sa licoare, cu o plăcere vizibilă.

Bell voi să-l imite voiniceşte şi se fripse atât de tare, încât începu să urle.

— Lipsă de obişnuinţă, spuse doctorul.

— Clawbonny, întrebă Altamont, aţi putea să ne spuneţi care sunt cele mai ridicate temperaturi pe care corpul omenesc e în stare să le suporte?

— Nimic mai uşor, răspunse doctorul; s-au făcut experienţe şi s-au înregistrat fenomene curioase în această privinţă. Îmi vin în minte unul sau două cazuri şi acestea vă vor dovedi că te poţi obişnui cu orice, chiar să nu te frigi la temperatura la care se frige un beefsteak. Se povesteşte că nişte feţe de serviciu de la cuptorul seniorial al oraşului La Rochefoucauld, în Franţa, puteau rămâne zece minute în acest cuptor, la o temperatură de trei sute de grade*, adică superioară cu 89° apei fierte, şi asta în timp ce, în jurul lor, merele şi carnea se rumeneau perfect.

— Ce mai fete! exclamă Altamont.

— Poftim, iată un alt exemplu ce nu poate fi pus la îndoială. În 1774, nouă compatrioţi de-ai noştri, Fordyce, Banks, Solander, Blagdin, Home, Nooth, lord Seaforth şi căpitanul Philips, au suportat o temperatură de două sute nouăzeci şi cinci de grade*, în timp ce nişte ouă şi o friptură erau preparate lângă ei.

— Şi erau englezi! spuse Bell, cu un oarecare sentiment de mândrie.

— Da, Bell, răspunse doctorul.

— O! Americanii ar fi făcut mai mult, interveni Altamont.

— S-ar fi fript! spuse doctorul râzând.

— Şi de ce, mă rog? se oţărî americanul.

— În orice caz, n-au încercat aşa ceva; deci, mă refer doar la compatrioţii mei. Aşa ai adăuga un ultim fapt, de necrezut dacă ne-am putea îndoi de adevărul mărturiilor celor care au fost de faţă. Ducele de Raguzo şi doctorul Jung, un francez şi un austriac, au văzut un turc care s-a băgat într-o baie ce avea o sută şaptezeci de grade*.

— Dar mi se pare, spuse Johnson, că nu egalează cu ceea ce au făcut fetele din cuptorul seniorial, nici cu ceea ce au făcut compatrioţii noştri.

— Să-mi fie cu iertare, răspunse doctorul, e o mare diferenţă între a te cufunda în aer cald sau în apă caldă; aerul cald provoacă o transpiraţie care pune în siguranţă trupul, în timp ce în apă fiartă nu transpiri, ci te frigi. Astfel, limita extremă a temperaturii stabilite pentru băi este, în general, de o sută şapte grade*. Trebuia, deci, ca turcul să fie un om puţin obişnuit ca să suporte o asemenea temperatură!

— Domnule Clawbonny, întrebă Johnson, care e, deci, temperatura normală a fiinţelor vii?

— Ea variază după natura lor, răspunse doctorul; astfel, păsările au temperatura cea mai ridicată şi. Printre ele, raţa şi găina sunt de remarcat în această privinţă; căldura corpului lor depăşeşte o sută zece grade*, în timp ce ciuhurezul, de exemplu, nu are decât o sută patru grade*; apoi, în al doilea rând, vin mamiferele, oamenii; temperatura englezilor este, în general, de o sută şi unu grade*.

— Sunt sigur că domnul Altamont va interveni pentru americani, spuse Johnson, râzând.

— Zău aşa, spuse Altamont, există printre ei oameni foarte înfierbântaţi; dar, cum nu le-am pus niciodată termometrul nici la piept şi nici sub limbă, mi-e cu neputinţă să am vreo părere în această privinţă.

— Bine! răspunse doctorul, nu există o diferenţă sensibilă între oameni de rasă diferită atunci când sunt plasaţi în condiţii identice, oricare ar fi felul lor de hrană; aş spune chiar că temperatura omului e asemănătoare la Ecuator cu cea de la pol.

— Aşadar, întrebă Altamont, propria noastră căldură e aici la fel ca şi în Anglia?

— Foarte apropiate, răspunse doctorul; cât despre celelalte mamifere, temperatura lor este, în general, ceva mai ridicată decât cea a omului. A calului se apropie de-a omului; tot aşa şi a iepurelui, a elefantului, a marsuinului, a tigrului; dar pisica, veveriţa, şoarecele, pantera, oaia, boul, câinele, maimuţa, ţapul, capra ating o sută trei grade şi, în fine, cel mai favorizat dintre toţi, porcul, depăşeşte o sută patru grade*.

— E umilitor pentru noi, spuse Altamont.

— Apoi vin amfibiile şi peştii, a căror temperatură e foarte schimbătoare, în raport cu apa. Şarpele n-are mai mult decât optzeci şi şase de grade*, broasca, şaptezeci*, iar rechinul tot atât, într-un mediu inferior cu un grad şi jumătate; în sfârşit, insectele par să aibă temperatura apei şi a aerului.

— Toate sunt bune, spuse Hatteras, care nu luase până atunci cuvântul, şi-i mulţumesc doctorului că-şi pune ştiinţa la dispoziţia noastră; dar noi discutăm acum ca şi cum am avea de înfruntat călduri toride. N-ar fi mai potrivit să vorbim despre frig, să ştim la ce ne putem expune şi care au fost temperaturile cele mai joase observate până acum?

— E drept, răspunse Johnson.

— Nimic mai uşor, interveni din nou doctorul, şi pot să vă lămuresc şi în această privinţă.

— Sunt convins, spuse Johnson, dumneavoastră ştiţi totul.

— Dragii mei prieteni, nu ştiu decât ceea ce m-au învăţat alţii şi, după ce vă voi spune ce am de spus veţi fi la fel de ştiutori ca şi mine. Iată, deci, ceea ce vă pot spune cu privire la frig şi la temperaturile joase pe care Europa a trebuit să le suporte. S-au numărat multe ierni de neuitat şi se pare că cele mai aspre revin periodic cam la patruzeci şi unu de ani, revenire care coincide cu apariţia unui mare număr de pete în soare. Vă voi pomeni de iarna din 1364, când Ronul a îngheţat până la Arles; cea din 1408, când Dunărea a îngheţat pe tot cursul ei şi când lupii au străbătut cu piciorul strâmtoarea Cattegat; cea din 1509, în timpul căreia Adriatica şi Mediterana erau solidificate la Veneţia, la Ceuta, la Marsilia, iar Baltica mai era încă îngheţată la 10 aprilie; cea din 1608, când în Anglia au pierit toate vitele; cea din 1789, în timpul căreia Tamisa a fost îngheţată până la Gravesend, la şase leghe mai jos de Londra; cea din 1813, despre care francezii au păstrat amintiri atât de îngrozitoare; în fine, cea din 1829, cea mai timpurie şi cea mai lungă dintre iernile secolului al nouăsprezecelea. Asta în Europa.

— Dar aici, dincolo de cercul polar, ce grad poate să atingă temperatura? întrebă Altamont.

— Cred, răspunse doctorul, că am trecut prin cele mai mari friguri care au fost semnalate vreodată, deoarece termometrul cu alcool a arătat într-o zi şaptezeci şi două de grade sub zero* şi, dacă amintirile mele nu mă înşeală, cele mai joase temperaturi cunoscute până acum de către călătorii arctici au fost numai de şaizeci şi unu de grade în insula Melville, de şaizeci şi cinci de grade în portul Felix şi de şaptezeci de grade la Fort-Reliance*.

— Da, spuse Hatteras, am fost opriţi de o iarnă aspră şi aceasta într-un moment nepotrivit.

— Aţi fost opriţi? întrebă Altamont, privindu-l ţintă pe căpitan.

— În călătoria noastră spre vest, se grăbi să spună doctorul.

— Aşadar, făcu Altamont, reluând discuţia, între maxima şi minima temperaturii pe care o poate suporta un om există un interval de aproximativ două sute de grade?

— Da, răspunse doctorul, un termometru expus la aer liber şi ferit de orice reverberaţie nu se ridică niciodată mai sus de treizeci şi cinci de grade peste zero&, tot aşa cum pe cele mai mari geruri nu coboară niciodată sub şaptezeci şi două de grade*. Astfel, dragi prieteni vedeţi că putem să fim liniştiţi.

— Totuşi, spuse Johnson, dacă soarele s-ar stinge brusc, oare pământul n-ar fi cufundat într-un frig şi mai mare?

— Soarele nu se va stinge, răspunse doctorul, dar, chiar de s-ar stinge, temperatura n-ar coborî, după cât se pare, sub nivelul frigului de care v-am vorbit.

— Iată ceva curios!

— O! ştiu că altădată se considera că în spaţiile situate în afara atmosferei sunt mii de grade; dar, după experienţa unui savant francez, Fourrier, s-a mai redus din ele; el a demonstrat că dacă pământul s-ar găsi situat într-un mediu lipsit de orice căldură, intensitatea frigului pe care-l observăm la pol ar fi mult mai accentuată şi că între zi şi noapte ar exista nişte diferenţe de temperatură formidabile; aşadar, dragi prieteni, nu este mai frig la câteva milioane de leghe, decât aici.

— Vă rog să-mi spuneţi, doctore, întrebă Altamont, temperatura Americii nu e mai scăzută decât a altor ţări din lume?

— Fără îndoială, dar să nu vă mândriţi cu asta, răspunse doctorul râzând.

— Şi cum se explică acest fenomen?

— S-a încercat explicarea lui, dar într-un mod puţin satisfăcător; astfel, i-a venit în minte lui Halley că o cometă, care lovise odinioară pământul, oblic, i-a schimbat poziţia axei, adică a polilor; după părerea lui, Polul Nord, situat altădată în golful Hudson, ar fi fost împins ceva mai la răsărit, iar ţinuturile din jurul vechiului pol, atâta vreme îngheţate, au păstrat un frig şi mai accentuat, pe care lungi secole de căldură solară nu le-au putut încă încălzi.

— Şi nu sunteţi de acord cu această teorie?

— Nici o clipă, căci ceea ce e adevărat pentru coasta orientală a Americii nu este pentru coasta occidentală, a cărei temperatură e mai ridicată. Nu! trebuie să constatăm că există linii izoterme diferite de paralelele terestre, şi atâta tot.

— Ştiţi, domnule Clawbonny, spuse Johnson, e plăcut să vorbeşti despre frig în împrejurările în care ne aflăm noi.

— Just, bătrâne Johnson; suntem chiar în măsură să chemăm practica în ajutorul teoriei. Ţinuturile acestea sunt un uriaş laborator în care se pot face experienţe curioase asupra temperaturilor joase; numai că, fiţi întotdeauna atenţi şi prudenţi, şi dacă vreo parte a corpului vă îngheaţă, frecaţi-o imediat cu zăpadă, ca să restabiliţi circulaţia sângelui, iar dacă vă întoarceţi lângă foc, fiţi cu băgare de seamă, căci s-ar putea să vă ardeţi mâinile sau picioarele, fără să vă daţi seama; ar fi necesare atunci amputări, iar noi trebuie să încercăm să nu lăsăm nimic din trupul nostru prin aceste ţinuturi boreale. Acestea fiind zise, prieteni, cred că am face bine dacă i-am cere somnului să ne ofere câteva ore de odihnă.

— Cu plăcere, răspunseră tovarăşii doctorului.

— Cine e de gardă la sobă?

— Eu, răspunse, Bell.

— Ei bine, prietene, fii atent ca focul să nu se stingă, căci astă-seară e un ger de crapă pietrele.

— Fiţi liniştit, domnule Clawbonny, frigul înţeapă tare; şi totuşi, priviţi, tot cerul e în flăcări!

— Da, răspunse doctorul, apropiindu-se de fereastră, o auroră boreală de toată frumuseţea! Ce spectacol măreţ! Nu mă satur să-l privesc.

Într-adevăr, doctorul admira mereu aceste fenomene cosmice cărora tovarăşii lui nu le acordau o atenţie prea mare; observase, de altminteri, că apariţia lor era mereu precedată de perturbaţii ale acului magnetic, şi pregătea, pe această temă, unele observaţii destinate lui „Weather Book”*.

În curând, în timp ce Bell veghea lângă sobă, fiecare întins pe patul lui, adormi liniştit.