Capitolul X.

PLĂCERILE IERNATULUI.

Viaţa la pol este de o tristă uniformitate. Omul se află cu totul supus toanelor atmosferei care readuce mereu furtunile şi frigul ei intens, cu o monotonie ce te împinge la disperare. În cea mai mare parte a timpului nu e cu putinţă să pui piciorul afară din casă şi trebuie să rămâi închis în colibele de gheaţă. În felul acesta se scurg luni întregi, silindu-i pe cei care iernează să trăiască o viaţă de cârtiţă.

A doua zi, termometrul coborî cu câteva grade şi atmosfera se umplu de vârtejuri de zăpadă care înghiţiră toată lumina zilei. Doctorul se văzu, deci, ţintuit în casă, cu braţele încrucişate; n-avea nimic de făcut, decât doar să desfunde în fiecare oră coridorul de intrare, care s-ar fi putut astupa, şi să şlefuiască din nou ferestrele de gheaţă pe care căldura din interior le umezea; dar casa de zăpadă era foarte solid construită, iar vârtejurile îi măreau rezistenţa, făcând să crească grosimea zidurilor.

Magaziile rezistau de asemenea bine. Toate lucrurile scoase de pe vas fuseseră aranjate în cea mai mare ordine în „docurile de mărfuri”, cum le numea doctorul, Or, deşi aceste magazii erau situate la numai şaizeci de paşi de casă, totuşi, în anumite zile de drift, era aproape cu neputinţă să te duci acolo; de aceea o anumită cantitate de provizii trebuia mereu să fie păstrată în bucătărie, pentru nevoile zilnice.

Prevederea pe care au avut-o de a-l descărca pe Porpoise fusese binevenită. Vasul era supus la o presiune lentă, aproape nesimţită, dar la care nu putea rezista şi care-l strivea cu încetul; era evident că nu se putea face nimic din rămăşiţele sale. Totuşi, doctorul continua să spere că va întocmi din el o barcă, cu care să se înapoieze în Anglia; dar nu sosise încă momentul să se treacă la construirea ei.

Astfel, cei cinci care iernau stăteau cea mai mare parte a timpului într-o profundă inactivitate. Hatteras rămânea dus pe gânduri, întins pe patul lui; Altamont bea sau dormea, iar doctorul se ferea să-i scoată din somnolenţa lor, căci se temea mereu de vreo ceartă neplăcută. Aceşti doi oameni îşi adresau rar cuvântul.

De aceea, în timpul mesei, Clawbonny avea întotdeauna grijă să conducă el discuţia şi s-o îndrepte în aşa fel, încât să nu intre în joc amorul propriu al vreunuia dintre ei, dar îi era destul de greu să ocolească susceptibilităţile. Căuta, pe cât îi stătea în putinţă, să-i instruiască, să-i distreze, să-i intereseze pe tovarăşii lui; atunci când nu se ocupa cu punerea în ordine a însemnărilor sale de călătorie, făcea expuneri de istorie, de geografie sau de meteorologie, cu subiecte născute chiar din situaţia în care se aflau; prezenta lucrurile într-un mod amuzant şi filosofic, trăgând învăţăminte folositoare din cele mai mici întâmplări; inepuizabila lui memorie nu-l trăda niciodată; aplica învăţăturile sale la persoanele prezente; le amintea cutare fapt petrecut în cutare împrejurări şi completa teoriile sale cu forţa argumentelor personale.

Se poate spune că respectabilul om era sufletul acestei lumi mici, un sufletcare iradia sinceritate şi dreptate. Tovarăşii săi îi arătau o încredere neţărmurită; îi impunea respect chiar şi căpitanului Hatteras care, de altfel, îl iubea; făcea atâta bine cu vorbele lui, cu felul de a se purta, cu obiceiurile sale, încât această existenţă a cinci oameni, părăsiţi la şase grade depărtare de pol, părea foarte firească; când vorbea doctorul, credeai că-l asculţi în cabinetul său din Liverpool.

Şi totuşi, cât de mult se deosebea această situaţie de aceea a naufragiaţilor zvârliţi pe insulele oceanului Pacific, aceşti Robinsoni a căror poveste atrăgătoare stârneşte aproape întotdeauna invidia cititorilor. Acolo, într-adevăr, un pământ darnic, o natură bogată oferea mii de posibilităţi de tot felul; în aceste ţări frumoase era suficient să ai puţină imaginaţie şi să munceşti ca să-ţi asiguri fericirea materială; natura venea în întâmpinarea omului; vânătoarea şi pescuitul îi satisfăceau toate nevoile; arborii creşteau pentru el, peşterile se deschideau ca să-l adăpostească, râurile curgeau ca să-i potolească setea; umbrare uriaşe îl apărau de căldura soarelui şi niciodată gerul înfricoşător nu venea să-l ameninţe în timpul iernilor blânde; o sămânţă aruncată la întâmplare pe acest pământ roditor dădea peste câteva luni o recoltă. Şi apoi, insulele acelea fermecate, pământurile acelea darnice se găseau în drumul vaselor; naufragiatul putea să spere oricând că va fi luat de acolo şi aştepta răbdător să fie smuls din fericita sa existenţă.

Dar aici, pe coasta Noii Americi, ce deosebire! Doctorul făcea uneori această comparaţie, dar o păstra pentru el şi mai ales îşi blestema inactivitatea lui forţată.

Dorea cu ardoare revenirea dezgheţului ca să-şi reia excursiile şi, totuşi, vedea cu teamă întoarcerea acestui moment, căci prevedea că vor avea loc scene grave între Hatteras şi Altamont. Dacă ar ajunge să se îndrepte spre pol, ce s-ar întâmplă cu rivalitatea dintre aceşti doi oameni?

Trebuia deci să fie pregătit pentru orice s-ar întâmplă, să-i aducă pe aceşti rivali la o înţelegere sinceră, la o deschisă unitate de vederi.

În timp ce doctorul medita asupra acestei neîmpăcate concurenţe dintre oameni, nu se putea reţine, nu de a ridica din umeri, cea ce nu i se întâmplă niciodată, ci de a se întrista din cauza slăbiciunilor omeneşti.

Discuta adesea despre asta cu Johnson; bătrânul marinar şi cu dânsul se înţelegeau în această privinţă; se întrebau ce poziţie să ia, cum să atenueze lucrurile ca să ajungă la o împăcare şi întrevedeau destule complicaţii în viitor.

În timpul acesta, continua să fie vreme proastă; nu te puteai gândi să părăseşti nici măcar pentru o oră Fort-Providence. Trebuia să stai zi şi noapte în casa de zăpadă. Se plictiseau toţi, afară de doctor care găsea mereu câte ceva de făcut.

— Nu există, aşadar, nici o posibilitate să ne distrăm? spuse într-o seară Altamont. Asta nu-i viaţă, să trăieşti aşa, ca nişte reptile îngropate pentru toată iarna.

— Într-adevăr, răspunse doctorul. Din nefericire, nu suntem atât de numeroşi ca să organizăm un anumit sistem de a ne distra!

— Aşadar, reluă vorba americanul, credeţi că ne-ar fi fost mai uşor să combatem trândăveala, dacă am fi fost mai mulţi?

— Cu siguranţă, şi atunci când echipaje întregi şi-au petrecut iarna în regiunile boreale, găseau mijlocul de a nu se plictisi.

— Pe cuvântul meu, spuse Altamont, aş fi curios să ştiu cum procedau; trebuiau să fi fost nişte minţi cu adevărat ingenioase, ca să stoarcă puţină veselie dintr-o asemenea situaţie. Presupun că nu-şi propuneau să dezlege şarade?

— Nu, nu, nici n-au avut nevoie, răspunse doctorul; au introdus în aceste ţinuturi hiperboreene două mari mijloace de distracţie: presa şi teatrul.

— Cum?! Aveau un ziar? întrebă americanul.

— Jucau teatru? exclamă Bell.

— Fără îndoială şi găseau în asta o adevărată plăcere. De aceea, în timpul iernatului pe insula Melville, comandantul Parry îi propuse echipajului său aceste două moduri de a se distra, iar propunerea avu un succes uriaş.

— Ca să fiu sincer, răspunse Johnson, aş fi vrut să fiu acolo; trebuie să fi fost interesant.

— Interesant şi distractiv, bravul meu Johnson; locotenentul Beechey deveni directorul teatrului, iar căpitanul Sabina redactorul şef al Cronicii de iarnă sau Gazeta Geografiei de Nord.

— Bune titluri! făcu Altamont.

— Jurnalul acesta a apărut în fiecare luni, de la 1 noiembrie 1819 până la 20 martie 1820. El informa despre toate întâmplările petrecute în timpul iernatului, vânători, fapte diverse, accidente meteorologice, temperatură; cuprindea cronici, mai mult sau mai puţin hazlii; desigur, nu trebuia să te aştepţi să găseşti acolo spiritul lui Sterne, sau articolele fermecătoare din Daily-Telegraph; dar, în fine, se descurcau onorabil, se distrau; cititorii nu erau nici pretenţioşi, nici blazaţi şi cred că niciodată n-a fost mai plăcut să practici meseria de ziarist.

— Zău aşa, aş fi curios să cunosc şi eu extrase din această gazetă, dragul meu doctor; articolele trebuie să fi fost îngheţate, de la primul până la ultimul cuvânt.

— Ba nu, ba nu! răspunse doctorul. În orice caz, ceea ce ar fi părut cam naiv la Societatea filosofică din Liverpool sau la Institutul de literatură din Londra era pe placul unor echipaje îngropate sub zăpadă. Vrei să apreciezi personal acest lucru?

— Cum! la nevoie, memoria dumneavoastră v-ar furniza…

— Nu, dar la bordul lui Porpoise avem călătoriile lui Parry şi n-am decât să citesc propria lui povestire.

— Cu plăcere! exclamară tovarăşii doctorului.

— Nimic mai simplu!

Doctorul se duse să caute în dulapul din salon lucrarea cerută şi n-avu nici un fel de greutate să găsească pasajul de care era vorba.

— Poftim, spuse el, iată câteva extrase din Gazeta Georgiei de Nord. E o scrisoare adresată redactorului şef.

Cu o vie satisfacţie a fost primită printre noi propunerea dumneavoastră de a înfiinţa o gazetă. Am convingerea că, sub conducerea dumneavoastră, ea ne va procura multe distracţii şi va uşura mult povara celor o sută de zile de întuneric pe care trebuie să le suportăm.

Interesul pe care-l port acestei gazete m-a făcut să studiez efectul anunţului dumneavoastră asupra grupului nostru şi vă pot asigura, ca să mă folosesc de termenii consacraţi în presa londoneză, că chestiunea a produs o senzaţie puternică asupra publicului.

A doua zi după apariţia prospectului dumneavoastră, s-a produs la bord o cerere de cerneală cu totul neobişnuită şi fără precedent. Postăvurile verzi de pe mesele noastre s-au văzut dintr-o dată acoperite de o grămadă de aşchii, spre marea pagubă a unuia dintre îngrijitorii noştri, care, vrând să le scuture, s-a pomenit că i-a intrat o aşchie sub unghie.

În fine, ştiu din sursă sigură că sergentul Martin n-a avut de ascuţit mai puţin de nouă bricege.

Toate mesele noastre pot fi văzute cum gem sub greutatea neobişnuită a pupitrelor de scris, care nu mai văzuseră lumina zilei de două luni, şi chiar se spune că s-a deschis cala în mai multe rânduri, ca să poată fi scoase din adâncimi mai multe topuri de hârtie care nu se aşteptau să-şi părăsească adăpostul atât de curând.

Nu voi omite să vă spun că am unele bănuieli că unii vor încerca să strecoare în cutia dumneavoastră poştală unele articole care, fiind total lipsite de originalitate şi de inedit, n-ar putea să corespundă planului dumneavoastră. Pot afirma că, nu mai departe de ieri seara, a fost văzut un autor aplecat deasupra pupitrului, ţinând cu o mână un volum deschis din Spectateur, în timp ce cu cealaltă dezgheţa cerneala la flacăra unei lămpi! E de prisos să vă recomand să vă feriţi de asemenea şiretlicuri; nu trebuie să vedem reapărând în Cronica de iarnă ceea ce străbunii noştri citeau în timp ce prânzeau, acum mai bine de un secol.

— Bine, bine, spuse Altamont, când doctorul îşi termină lectura; există cu adevărat bună dispoziţie în cele scrise, şi autorul scrisorii trebuie să fi fost un băiat dezgheţat.

— Dezgheţat e cuvântul cel mai potrivit. Iată acum un anunţ care nu-i lipsit de haz:

Se caută o femeie de vârstă mijlocie şi cu o bună reputaţie, care să le ajute la îmbrăcat pe doamnele din trupa „Teatrului Regal din Georgia septentrională”. I se va acorda un salariu convenabil şi va avea ceai şi bere la discreţie. A se adresa la Comitetul teatrului.

N. B. De preferat văduvă.

— Pe legea mea, spuse Johnson, nu le era silă de viaţă compatrioţilor noştri.

— Şi au găsit văduva pe care o căutau? întrebă Bell.

— Suntem tentaţi să credem că da, răspunse doctorul, căci iată un răspuns adresat Comitetului teatrului:

Domnilor, sunt văduvă; am douăzeci şi şase de ani şi pot aduce mărturii de neînlăturat în favoarea moravurilor şi a talentelor mele. Dar, înainte de a mă însărcina cu îmbrăcarea actriţelor teatrului dumneavoastră, doresc să ştiu dacă au intenţia să rămână cu pantalonaşii pe ele şi dacă mi se vor pune la dispoziţie câţiva marinari puternici ca să le trag şireturile şi să le strâng cum trebuie corsetele. Acestea fiind spuse, domnilor, puteţi conta pe sluga dumneavoastră. A. B.

P. S. N-aţi putea înlocui berea cu rachiul?

— A, bravo! exclamă Altamont. Parcă le văd pe cameristele acelea care vă leagă cu şnurul de la cabestan. Ei bine, erau veseli tovarăşii căpitanului Parry.

— Ca toţi cei care şi-au atins ţinta, răspunse Hatteras.

Hatteras zvârlise această observaţie în mijlocul discuţiei, apoi recăzu în tăcerea lui obişnuită. Doctorul, nevoind să se oprească prea mult asupra acestui subiect, se grăbi să-şi continue lectura.

— Iată acum, spuse el, un tablou al peripeţiilor arctice; ar putea avea infinite forme; dar câteva dintre aceste observaţii sunt destui de juste; apreciaţi şi dumneavoastră;

Să ieşi dimineaţa ca să iei aer şi, punând piciorul în afara vasului, să faci o baie rece în copca bucătarului.

Să pleci la o partidă de vânătoare, să te apropii de un ren superb, să-l ocheşti, să încerci să tragi şi să simţi îngrozitoarea decepţie pe care ţi-o dă ratarea loviturii, din cauză că e udă capsa.

Să porneşti la drum cu o bucată de pâine moale în buzunar şi, când ţi se face poftă de mâncare, s-o găseşti atât de întărită de ger, încât să-ţi sfărâme dinţii în loc să fie ea sfărâmată.

Să te ridici în grabă de la masă, aflând că un lup trece prin dreptul vasului şi, la întoarcere, să-ţi găseşti prânzul mâncat de pisică.

Să te întorci de la plimbare, lăsându-te în voia unor adânci şi folositoare meditaţii, şi să fii smuls din ele, brusc, de îmbrăţişările unui urs.

— Precum vedeţi, dragi prieteni, adăugă doctorul, nu ne-ar fi prea greu să ne imaginăm şi alte neplăceri polare; dar, din moment ce trebuia să înduri aceste mizerii, devenea o plăcere să le constaţi.

— Zău aşa, răspunse Altamont, amuzantă gazetă mai e şi această Cronică de iarnă! Păcat că nu ne putem şi noi abona la ea!

— Dacă am încerca să înfiinţăm şi noi una! propuse Johnson.

— Numai noi cinci? spuse Clawbonny: am forma cel mult redacţia şi n-ar mai rămâne cititori destui.

— Nu mai mulţi decât spectatori, dacă ne-am pune în cap să jucăm teatru, adăugă Altamont.

— Fiindcă veni vorba, domnule Clawbonny, spuse Johnson, povestiţi-ne puţin despre teatrul căpitanului Parry, acolo se jucau piese noi?

— Desigur; în principiu, două volume, aflate la bordul Heclei, au fost puse la dispoziţia teatrului şi reprezentaţiile aveau loc la fiecare cincisprezece zile; dar, în curând, repertoriul fu epuizat la limită; atunci se puseră pe treabă autorii improvizaţi şi însuşi Parry compuse, pentru sărbătorile Crăciunului, o comedie cu totul inspirată din situaţia în care se aflau ei; avu un succes uriaş şi se intitula: „Trecerea din Nord-Vest sau sfârşitul călătoriei”.

— Grozav titlu! spuse Altamont; dar mărturisesc că, dacă aş avea de tratat un asemenea subiect, aş fi foarte încurcat cu privire la deznodământ.

— Ai dreptate, spuse Bell, cine ştie cum se va termina?

— Dar de ce să ne gândim la ultimul act, exclamă doctorul, atunci când primele se desfăşoară cu bine? Dragi prieteni, să ne lăsăm în voia providenţei şi să ne jucăm rolul cât putem mai bine; se va pricepe ea să ne scoată din această încurcătură.

— Haidem, deci, să visăm la toate astea, răspunse Johnson; e târziu şi, deoarece a venit ora dormitului, să dormim.

— Eşti foarte grăbit, bătrânul meu prieten, spuse doctorul.

— Ce vreţi, domnule Clawbonny, mă simt atât de bine în patul meu! Şi apoi, de obicei, visez frumos; visez ţări calde! astfel că, propriu-zis, jumătate din viaţă mi-o petrec la Ecuator, iar cealaltă jumătate la pol.

— Drace! făcu Altamont, ai o fire fericită.

— Precum spuneţi, replică şeful de echipaj.

— Ei bine, spuse doctorul în continuare, ar fi o cruzime să-l facem pe bietul Johnson să mai tânjească atâta. Soarele lui tropical îl aşteaptă. Hai să ne culcăm!