Capitolul VIII.

O CĂLĂTORIE SPRE NORDUL GOLFULUI VICTORIA.

A doua zi, odată cu primele raze de soare, Clawbonny urcă povârnişurile destul de abrupte ale zidului de stânci de care se sprijinea Doctor’s House; acesta se termina brusc, printr-un fel de con retezat. Doctorul ajunse în vârf cu destulă greutate şi de acolo privirea lui se îndreptă spre o vastă întindere de pământ accidentat, care părea să fie rezultatul vreunei zguduiri vulcanice; o uriaşă perdea albă acoperea pământul şi marca, fără să fie cu putinţă să le deosebeşti.

Dându-şi seama că acest punct culminant domina toate câmpurile înconjurătoare, doctorul avu o idee. Şi cine-l cunoaşte nu se va mira deloc.

Această idee a chibzuit-o, a întors-o pe toate părţile, a adâncit-o şi, devenind cu totul stăpân pe ea când s-a întors în casa de zăpadă, a comunicat-o tovarăşilor săi.

— Mi-a venit în minte, le-a spus el, să instalăm un far în vârful acestui con care se înalţă deasupra capetelor noastre.

— Un far? au exclamat toţi.

— Da, un far! Va avea un dublu avantaj: de a ne călăuzi noaptea când ne vom întoarce din călătoriile noastre îndepărtate şi de a lumina platoul în timpul celor opt luni de iarnă ce le vom petrece aici.

— Negreşit, răspunse Altamont, un asemenea aparat ar fi un lucru folositor; dar cum îl veţi construi?

— Cu unul din felinarele lui Porpoise.

— De acord, dar cu ce veţi alimenta lampa farului? Cu ulei de focă?

— Nu! lumina produsă de acest ulei nu are putere prea mare de iluminare,de-abia ar putea să străpungă ceaţa.

— Credeţi că aţi putea să extrageţi hidrogenul din uleiul nostru şi să ne faceţi gaz de luminat?

— Păi, această lumină tot n-ar fi suficientă şi ar avea marele dezavantaj că ne-ar consuma o parte din combustibil.

— Atunci, spuse Altamont, nu văd cum…

— În ceea ce mă priveşte, răspunse Johnson, de când cu glontele de mercur, cu lentila de gheaţă, cu construcţia Fortului Providence, îl cred pe domnul Clawbonny în stare de orice.

— Ei bine reluă vorba Altamont, ne veţi spune şi nouă ce fel de far socotiţi că veţi utiliza?

— E foarte simplu, răspunse doctorul, un far electric.

— Un far electric?

— Fără îndoială: n-aveţi dumneavoastră la bordul lui Porpoise o pilă Bunsen în perfectă stare?

— Ba da. răspunse Altamont.

— Cu siguranţă că, luând-o cu dumneavoastră, aveaţi în vedere vreo experienţă, căci nu lipseşte nimic, nici firele conducătoare perfect izolate, nici acidul necesar pentru punerea elementelor în activitate. E, deci, uşor să ne procurăm lumină electrică. Vom vedea mai bine şi nu ne va costa nimic.

— Perfect, răspunse şeful de echipaj, şi cu cât vom pierde mai puţin timp…

— Ei bine, materialele sunt acolo, răspunse doctorul, şi într-o oră vom fi ridicat o coloană de gheaţă înaltă de zece picioare, ceea ce va fi prea destul.

Doctorul ieşi; tovarăşii săi îl urmară până în vârful conului. Coloana se ridică foarte repede şi fu în curând încununată de unul din felinarele lui Porpoise.

Atunci doctorul îi potrivi firele care făceau legătura cu pila; aceasta, aşezată în salonul casei de gheaţă, era apărată de îngheţ datorită căldurii sobelor. De acolo firele urcau până la lanterna farului.

Toate acestea au fost instalate repede, şi apoi au aşteptat apusul soarelui ca să se bucure de efectul produs. La venirea nopţii, cele două vârfuri de carbon, aşezate în interiorul lanternei, la o distanţă potrivită, fură apropiate şi din felinar ţâşniră fascicole de lumină intensă pe care vântul nu putea nici să le reducă, nici să le stingă.

Era minunat spectacolul acestor raze tremurătoare, a căror strălucire, rivalizând cu albeaţa câmpurilor, făcea să se profileze puternic umbra tuturor ridicăturilor de teren din jur. Johnson nu se putu împiedica să bată din palme.

— Domnul Clawbonny ne-a făcut şi un soare!

— Trebuie să faci din toate câte puţin, răspunse cu modestie doctorul.

Gerul puse capăt admiraţiei generale şi fiecare se grăbi să se ghemuiască sub pătură.

Viaţa fu organizată în mod ordonat. În timpul următoarelor zile, de la 15 la 20 aprilie, timpul fu foarte schimbător; temperatura scădea brusc cu douăzeci de grade, iar în atmosferă se petreceau schimbări neprevăzute, aceasta fiind, când plină de ninsoare şi agitată de vârtejuri, când atât de rece şi de uscată, încât nu puteai ieşi din casă fără să-ţi iei măsuri de precauţie.

Totuşi, sâmbătă, vântul încetă; această împrejurare făcea posibilă o excursie; hotărâră, deci, să rezerve o zi pentru vânătoare, pentru împrospătarea proviziilor.

Dis-de-dimineaţă, Altamont, doctorul, Bell, înarmaţi fiecare cu câte o puşcă cu două ţevi, cu muniţii suficiente, cu o toporişca şi cu un cuţit de tăiat zăpada, pentru cazul când ar fi fost necesar să-şi construiască un adăpost, porniră pe o vreme mohorâtă.

În timpul absenţei lor, Hatteras urma să facă o recunoaştere a coastei şi câteva releveuri. Doctorul avu grijă să pună farul în funcţiune; razele lui luptară cu succes cu razele astrului luminos; într-adevăr, lumina electrică, echivalentă cu cea dată de trei mii de luminări sau de trei sute de becuri de gaz, e singura care poate să suporte comparaţia cu lumina soarelui.

Frigul era ascuţit şi uscat, vremea calmă. Vânătorii se îndreptară spre capul Washington; zăpada întărită favoriza marşul lor. Într-o jumătate de oră străbătură cele trei mile care despărţeau capul de Fort-Providence. Duk ţopăia în jurul lor.

Coasta se încovoia spre răsărit, iar vârfurile înalte ale golfului Victoria aveau tendinţa să scadă în partea dinspre nord. Aceasta dădea de bănuit că Noua Americă s-ar fi putut foarte bine să fie numai o insulă; dar acum nu se punea problema de a i se determina configuraţia.

Vânătorii o luară pe malul mării şi înaintară repede. Nici o urmă de locuinţă sau colibă; călcau pe un pământ virgin, pe care nu-l atinsese nici un pas de om.

Făcură astfel în primele trei ore vreo cincisprezece mile, mâncând din mers; dar vânătoarea lor ameninţa să fie fără rezultate bune. Într-adevăr, văzură prea puţine urme de iepure, vulpe sau lup. Totuşi, câteva snow-birds*, zburând ici şi colo, anunţau întoarcerea primăverii şi a animalelor arctice.

Cei trei tovarăşi trebuiră să înainteze departe în acest ţinut, ca să ocolească prăpăstii adânci şi stânci verticale care erau legate de Bell-Mount; dar, după unele întârzieri, reuşiră să ajungă la ţărm. Gheţurile nu erau încă desferecate; departe de asta! Marea continua să fie îngheţată; totuşi, urme de focă anunţau primele vizite ale acestor amfibii, care începuseră să vină să respire la suprafaţa ice-field-ului. Era chiar evident, după urmele late, după spărturile proaspete făcute în blocurile de gheaţă, că mai multe dintre ele veniseră aici de curând.

Aceste animale sunt foarte dornice de razele soarelui şi se întind cu plăcere pe ţărmuri, ca să se lase pătrunse de binefăcătoarea lor căldură.

Doctorul le atrase atenţia tovarăşilor săi asupra acestor particularităţi.

— Să observăm cu grijă locul, le spuse el; e foarte posibil, ca odată cu venirea verii, să întâlnim aici foci cu sutele; pe meleagurile pe unde trec puţini oameni te poţi apropia uşor de ele şi le poţi prinde lesne. Dar trebuie să te fereşti bine să nu le sperii, căci atunci dispar ca prin farmec şi nu se mai întorc; aşa s-a întâmplat că pescari neîndemânatici, în loc să le omoare pe fiecare în parte, le-au atacat adesea în masă, cu gălăgie şi strigăte; şi şi-au compromis sau irosit prada.

— Sunt vânate numai pentru pielea sau uleiul lor? întrebă Bell.

— În ce priveşte pe europeni, aşa e, dar, pe legea mea, eschimoşii le şi mănâncă; ei trăiesc din asta, iar bucăţile de focă pe care le amestecă cu sânge şi cu grăsime nu sunt deloc îmbietoare. La urma urmei, depinde de felul cum le găteşti şi m-aş însărcina să scot din ele nişte cotlete care n-ar fi deloc de dispreţuit pentru cineva care s-ar obişnui cu culoarea lor negricioasă.

— Vă vom vedea la treabă, răspunse Bell, mă oblig cu toată încrederea să mănânc carne de focă atâta cât vă va face plăcere. Auziţi, domnule Clawbonny?

— Bravul meu Bell, vrei să spui că vei mânca atâta cât îţi va face dumitale plăcere. Dar în zadar îţi vei da osteneala, nu vei egala niciodată lăcomia la mâncare a groenlandezilor, care consumă până la zece şi chiar cincisprezece livre pe zi din această carne.

— Cincisprezece livre! făcu Bell. Ce stomacuri!

— Stomacuri polare, răspunse doctorul, stomacuri uimitoare, care se dilată cât vrei şi, aş mai adăuga eu, care se contractă tot pe atâta, în stare să îndure tot aşa de bine lipsurile ca şi belşugul. Când începe să mănânce, eschimosul e slab; la sfârşit e gras şi nu mai e de recunoscut! E drept că masa lui durează, uneori, o zi întreagă.

— Desigur, spuse Altamont, că această voracitate e proprie locuitorilor din ţările friguroase?

— Cred că da, răspunse doctorul; în regiunile arctice trebuie să mănânci mult, e una din condiţiile necesare nu numai pentru a fi puternic, ci chiar pentru a trăi. De aceea, Compania golfului Hudson repartizează fiecărui om ori opt livre de carne, ori douăsprezece livre de peşte, ori două livre de pemmican pe zi.

— Iată un regim care te întăreşte, spuse dulgherul.

— Dar nu chiar atât cât bănuieşti dumneata, prietene, iar un indian îndopat în felul acesta nu dă un randament mai bun decât un englez hrănit cu livra lui de carne de vacă şi cu ţapul lui de bere.

— Atunci, domnule Clawbonny, toate sunt cum nu se poate mai bine…

— Fără îndoială, totuşi un prânz de eschimos poate, pe bună dreptate, să ne uimească. Şi sir John Ross, pe când se afla în ţinutul Boothia, în timpul iernatului, era mereu surprins de voracitatea ghizilor săi; el povesteşte undeva că doi oameni – doi, înţelegeţi! – au devorat într-o dimineaţă un sfert de bou sălbatic; tăiau carnea în fâşii lungi pe care le introduceau în gâtlej, apoi fiecare, tăind în dreptul nasului ceea ce nu mai încăpea în gură, trecea bucata mai departe tovarăşului său; sau chiar mâncăii, lăsând să spânzure până la pământ fâşiile de carne, le înghiţeau încet-încet, aşa cum face şarpele boa înghiţind un bou, întinşi, ca şi el, pe pământ, cât erau de lungi.

— Ptiu! făcu Bell; ce brute dezgustătoare!

— Fiecare are felul lui de a lua masa, răspunse americanul, filosofic.

— Din fericire! replică doctorul.

— Ei bine, continuă Altamont, deoarece nevoia de hrană este atât de imperioasă la aceste latitudini, nu mă mir că în povestirile călătorilor din regiunile arctice e vorba mereu de masă.

— Ai dreptate, răspunse doctorul, observaţia asta am făcut-o şi eu; şi cauza trebuie căutată nu numai în faptul că le trebuie o hrană îmbelşugată, ci şi în faptul că adesea e foarte greu să ţi-o procuri; atunci te gândeşti la ea mereu şi, ca urmare, vorbeşti tot timpul despre ea.

— Totuşi, spuse Altamont, dacă amintirile mele sunt exacte, în Norvegia, în ţinuturile cele mai reci, ţăranii n-au nevoie de o alimentaţie atât de substanţială; puţine lactate, nişte ouă, pâine din scoarţă de mesteacăn, uneori o bucată de somn, niciodată carne; şi nu-s nişte vlăjgani mai puţin solizi.

— E o chestiune de organism, răspunse doctorul, pe care nu-mi iau obligaţia s-o explic. Totuşi, cred că o a doua sau a treia generaţie de norvegieni, transplantaţi în Groenlanda, ar sfârşi prin a se hrăni după modul groenlandez. Şi noi înşine, prieteni, dacă am rămâne în această binecuvântată ţară, am ajunge să trăim ca eschimoşii, ca să nu zic ca nişte mâncăi patentaţi.

— Domnul Clawbonny îmi face poftă de mâncare vorbind în felul acesta, spuse Bell.

— Mie, nu, zău aşa, răspunse Altamont, asta mai curând m-ar dezgusta şi m-ar face să-mi fie silă de carnea de focă. Ei! dar cred că am putea să ne supunem la o încercare. Ori mă înşel tare, ori zăresc într-adevăr acolo, întinsă pe gheţuri, o matahală care mi se pare că e însufleţită.

— E o morsă! exclamă doctorul; tăcere, şi înainte!

Într-adevăr, o amfibie dintre cele mai mari se zbenguia la două sute de iarzi depărtare de vânători; se întindea şi se rostogolea cu voluptate în razele palide ale soarelui.

Cei trei vânători se împărţiră în aşa fel, încât să încercuiască animalul, pentru a-i tăia retragerea; ajunseră la câteva prăjini de el, ascunzându-se îndărătul hummock-urilor, şi traseră.

Morsa se răsuci în jurul ei, încă plină de vigoare; sfărâma gheţurile, voia să fugă; dar Altamont o atacă cu lovituri de secure şi reuşi să-i taie înotătoarele dorsale. Morsa încercă să se apere cu disperare; câteva noi focuri de armă o doborâră şi rămase întinsă fără viaţă pe ice-field-ul înroşit de sânge. Era un animal mare; avea aproape cincisprezece picioare în lungime, de la bot până la extremitatea cozii sale, şi ar fi furnizat, cu siguranţă, mai multe butoaie de ulei.

Doctorul tăie din carne părţile cele mai gustoase şi lăsă cadavrul la dispoziţia corbilor care, în anotimpul acela, începuseră să planeze în aer.

Se lăsa noaptea. Se gândeau să se întoarcă la Fort-Providence; aerul se limpezise în întregime şi, în aşteptarea apropiatelor raze ale lunii, era luminat de splendidele luciri ale stelelor.

— Hai, la drum, spuse doctorul, se face târziu; pe scurt, vânătoarea noastră n-a fost prea norocoasă, dar, din moment ce şi-a procurat hrana pentru cină, un vânător n-are dreptul să se plângă. Numai s-o luăm pe drumul cel mai scurt şi să căutăm să nu ne rătăcim; avem stelele deasupra noastră ca să ne arate drumul.

Totuşi, în aceste ţinuturi, unde Steaua Polară străluceşte drept deasupra capului călătorului, e greu să te orientezi după ea; într-adevăr, când nordul este exact în creştetul bolţii cereşti, celelalte puncte cardinale sunt greu de determinat; luna şi marile constelaţii apărură, din fericire, ca să-l ajute pe doctor să fixeze traseul.

El hotărî, ca să scurteze drumul, să evite şerpuirile ţărmului şi s-o taie de-a dreptul peste uscat; era mai direct, dar mai puţin sigur; de aceea, după câteva ore de mers, micul grup se rătăci cu totul.

S-a pus problema să-şi petreacă noaptea într-o colibă de gheaţă, să se odihnească acolo şi să aştepte venirea zilei ca să se orienteze, chiar de ar fi trebuit să se întoarcă la ţărm ca să meargă de-a lungul ice-field-ului; dar doctorul, temându-se că Hatteras şi Johnson vor fi neliniştiţi, insistă să se continue drumul.

— Duk ne conduce, spuse el, şi Duk nu se poate înşela; e dotat cu un instinct care se poate lipsi de busolă şi de stele. Să-l urmăm, deci.

Duk mergea înainte şi se încrezură în inteligenţa lui. Avură dreptate; în curând apăru o lumină, departe, la orizont; nu putea să fie confundată cu o stea, care n-ar fi putut să apară dintre ceţuri atât de joase.

— Iată farul nostru! exclamă doctorul.

— Credeţi, domnule Clawbonny? întrebă dulgherul.

— Sunt sigur de asta. Să mergem!

Pe măsură ce călătorii se apropiau, lumina devenea mai intensă şi în curând fură învăluiţi de o dâră de pulbere luminoasă; treceau printr-o rază uriaşă şi îndărătul lor nişte umbre gigantice, decupate cu precizie, se întindeau nemăsurat de mari pe covorul de zăpadă.

Grăbiră pasul şi, după o jumătate de oară, urcau pe taluzul Fortului Providence.