Capitolul VI.

PORPOISE

24 mai e ziua acelei vesele sărbători, duminica Floriilor, când străzile satelor şi ale oraşelor din Europa sunt presărate cu flori şi cu frunze: atunci aerul e plin de dangătul clopotelor şi de miresme pătrunzătoare.

Dar aici, în ţinutul acesta pustiu, câtă tristeţe! Ce tăcere! Un vânt aspru şi schimbător, nici o frunză uscată, nici un firicel de iarbă.

Şi totuşi, duminica aceea era şi ea o zi de bucurie pentru călători, căci aveau să găsească, în sfârşit, mijloacele de trai a căror lipsă i-ar fi osândit la o moarte grabnică.

Grăbiră pasul; câinii traseră sania cu mai multă energie. Duk latră de satisfacţie şi grupul ajunse curând la vasul american.

Porpoise era în întregime îngropat sub zăpadă; nu mai avea nici un catarg, nici vergă, nici parâmă; tot greementul* lui fusese distrus în momentul naufragiului. Vasul se găsea prins într-un pat de stânci, care pe atunci nu se vedea deloc. Porpoise, răsturnat pe o parte de violenţa loviturii, cu carena spartă, părea de nelocuit. Lucru de care îşi dădură seama şi căpitanul, doctorul şi Johnson după ce pătrunseră nu fără greutate în interiorul navei. Au trebuit să dea la o parte mai mult de cincisprezece picioare de gheaţă, înainte de a ajunge la marele tambuchi; dar, spre bucuria generală, văzură că animalele, ale căror urme numeroase se vedeau pe câmp, respectaseră preţiosul depozit de provizii.

— Dacă avem aici combustibilul şi hrana asigurată, spuse Johnson, coca, în schimb, nu mi se pare locuibilă.

— Atunci trebuie să construim o casă de zăpadă, răspunse Hatteras şi să ne instalăm pe continent cât mai bine.

— Fără îndoială, reluă doctorul; dar să nu ne grăbim şi să facem treaba aşa cum trebuie. La nevoie, ne putem caza provizoriu pe vas; în timpul acesta, vom construi o casă solidă, în stare să ne apere împotriva frigului şi animalelor. Mă însărcinez să fiu eu arhitectul şi mă veţi vedea la treabă!

— Nu mă îndoiesc de talentele dumneavoastră, domnule Clawbonny, răspunse Johnson; să ne instalăm aici cât mai bine cu putinţă şi vom inventaria tot ce cuprinde vasul; din nefericire nu văd nici baleniera, nici barcă, iar aceste resturi sunt într-o stare prea proastă ca să construim o ambarcaţie.

— Cine ştie? răspunse doctorul: cu timpul şi gândindu-ne mai bine, putem face multe lucruri. Acum nu se pune problema să navigam, ci să construim o locuinţă stabilă; propun, deci, să nu întocmim alte planuri, ci să facem fiecare lucru la timpul său.

— E înţelept, încuviinţă Hatteras; să începem cu ce e mai urgent.

Cei trei tovarăşi părăsiră vasul, se întoarseră la sanie şi împărtăşiră ideile lor şi lui Bell, şi americanului. Bell se declară gata să înceapă lucrul; americanul clătină din cap aflând că nu se poate face nimic cu vasul lui; dar, cum discuţia ar fi fost de prisos în clipa aceea, au rămas la proiectul de a se adăposti mai întâi pe Porpoise şi de a construi o locuinţă încăpătoare pe coastă.

La ora patru după-masă, cei cinci călători erau, de bine, de rău, instalaţi pe puntea inferioară; cu ajutorul prăjinilor din arboradă şi a resturilor de catarge, Bell instalase o podea aproape orizontală; au aşezat pe ea păturile întărite de îngheţ pe care căldura unei sobe le-a readus în curând în starea lor naturală. Altamont, sprijinit de doctor, a putut merge fără prea multă greutate până la locul care-i fusese rezervat. Punând piciorul pe vasul său, lăsă să-i scape un suspin de satisfacţie care nu i se păru un semn bun şefului de echipaj.

„Se simte la el acasă, se gândi bătrânul marinar, şi s-ar spune că suntem invitaţii lui!”

Restul zilei fu consacrat odihnei. Vremea ameninţa să se schimbe, sub influenţa vântului de vest; termometrul, instalat afară, arăta 26° sub zero*.

De fapt, Porpoise se afla situat dincolo de polul frigului şi la o latitudine relativ mai puţin glacială, deşi mai apropiată de nord.

În ziua aceea terminară de mâncat resturile ursului, cu nişte biscuiţi găsiţi în buncărul vasului şi băură câteva ceşti de ceai, apoi îi birui oboseala şi fiecare căzu într-un somn adânc.

Dimineaţa, Hatteras şi tovarăşii lui se treziră cam târziu. Mintea lor urmărea idei noi; nesiguranţa zilei de mâine nu-i mai preocupa; chibzuiau cum să se instaleze cât mai confortabil. Aceşti naufragiaţi se considerau nişte colonişti ajunşi la destinaţie, şi, uitând de suferinţele călătoriei, nu se mai gândeau decât să-şi creeze un viitor suportabil.

— Uf! exclamă doctorul, întinzându-şi braţele, e ceva, să nu trebuiască să te întrebi unde te vei culca diseară şi ce vei mânca a doua zi.

— Să începem prin a face inventarul vasului, răspunse Johnson. Porpoise fusese perfect echipat şi aprovizionat pentru o expediţie îndepărtată. Inventarul arăta următoarele cantităţi de provizii: şase mii cinci sute livre de făină, grăsime, stafide pentru puddinguri; două mii de livre de carne de vacă şi de porc, sărată; o mie cinci sute de livre de pemmican; şapte sute de livre de zahăr, tot atâtea de ciocolată; o ladă şi jumătate de ceai, cântărind nouăzeci şi şase de livre; cinci sute de livre de orez; mai multe butoaie de fructe şi legume conservate; lime-juice din belşug, seminţe de cochelaria, de măcriş, de creson; trei sute de galoni de rom şi rachiu. În buncăr mai erau cantităţi mari de praf de puşcă, gloanţe şi plumb; cărbuni şi lemne se găseau din belşug. Doctorul strânse cu grijă instrumentele de fizică şi de navigaţie şi chiar o puternică pilă Bunsen, care fusese luată cu scopul de a se face experienţe în domeniul electricităţii.

Pe scurt, proviziile de tot felul puteau să ajungă pentru cinci oameni timp de mai mult de doi ani, consumând raţii întregi. Orice teamă de a muri de toarne sau de frig dispăruse.

— Iată-ne existenţa asigurată, îi spuse doctorul căpitanului, şi nimeni nu ne va împiedica să urcăm până la pol.

— Până la pol! răspunse Hatteras, tresărind.

— Fără îndoială, continuă doctorul, cine ne-ar putea împiedica, în timpul lunilor de vară, să mergem în recunoaştere străbătând aceste pământuri?

— Aceste pământuri, da! Dar mările?

— Nu se poate construi o barcă din scândurile lui Porpoise?

— O barcă americană, nu-i aşa? răspunse dispreţuitor Hatteras, şi comandată de acest american!

Doctorul înţelese sila căpitanului şi nu socoti necesar să prelungească această discuţie. Schimbă, deci, subiectul conversaţiei.

— Acum, când ştim pe ce contăm în legătură cu proviziile, mai spuse el, trebuie să construim magazii pentru ele şi o casă pentru noi. Materialele nu lipsesc şi putem să ne instalăm foarte comod.

— Sper, Bell, adăugă doctorul, adresându-se dulgherului că vei avea prilejul să arăţi ce ştii, prietene; de altfel, aş putea să-ţi dau câteva sfaturi folositoare.

— Sunt gata, domnule Clawbonny, răspunse Bell; la nevoie, nu mi-ar fi greu să construiesc din blocurile astea de gheaţă un oraş întreg, cu case şi cu străzi…

— Ei! nu ne trebuie atâta. Să luăm exemplu de la agenţii Companiei golfului Hudson: ei construiesc forturi care îi pun la adăpost de fiare şi de indieni. E tot ce ne trebuie: să ne punem cât mai bine la adăpost; de o parte locuinţa, de cealaltă magaziile, cu un fel de zid care le uneşte şi două bastioane care să ne apere. Voi încerca să-mi amintesc pentru această împrejurare de cunoştinţele mele în domeniul instalării taberelor.

— Zău aşa, domnule Clawbonny, spuse Johnson, nu mă îndoiesc că vom face ceva foarte frumos sub conducerea dumneavoastră.

— Ei bine, dragi prieteni, trebuie mai întâi să ne alegem amplasamentul; un inginer bun trebuie, înainte de toate, să cerceteze terenul. Vii cu noi, Hatteras?

— Mă bizui pe dumneavoastră doctore, răspunse căpitanul. Faceţi tot ce credeţi, în timp ce eu voi merge în susul acestei coaste.

Altamont, încă prea slab ca să ia parte la lucrări, fu lăsat la bordul vasului său, în timp ce englezii puseră piciorul pe continent.

Vremea era frumoasă şi liniştită; termometrul, la prânz, arăta unsprezece grade sub zero*; dar lipsa vântului făcea temperatura suportabilă.

Judecind după aşezarea ţărmului, o mare foarte întinsa, complet îngheţată în momentul acela, se întindea cât vedeai cu ochii spre vest; era mărginită la est de o coastă rotunjită, tăiată de estuare adânci şi înălţată brusc la două sute de iarzi depărtare de plajă; ea forma astfel un golf larg, înţesat de acele stânci periculoase pe care naufragiase Porpoise; în depărtare, pe uscat, se ridica un munte, înalt, după aprecierea doctorului, cam de cinci sute de prăjini*. Spre nord, un promontoriu se pierdea în mare, după ce acoperise o parte din golf. O insulă de întindere mijlocie apărea din câmpul de gheaţă la trei mile depărtare de coastă astfel că, dacă n-ar fi existat greutatea de a intra în această radă, ar fi putut oferi un loc de ancorare sigur şi adăpostit. Exista chiar, într-o scobitură a ţărmului, un mic liman, foarte accesibil vaselor, dacă totuşi dezgheţul ar fi eliberat vreodată de gheţuri această parte a oceanului arctic. De altfel, după povestirile lui Belcher şi ale lui Penny, toată marea aceasta trebuia să fie liberă în timpul lunilor de vară.

La jumătatea coastei, doctorul observă un fel de platou circular cu un diametru cam de două sute de picioare; acesta domina golful din trei părţi, iar a patra era închisă de un zid perpendicular, de douăzeci de prăjini; nu se putea ajunge acolo decât cu ajutorul unor trepte în gheaţă. Locul părea potrivit pentru o construcţie solidă şi putea fi cu uşurinţă fortificat; natura făcuse primele investiţii; era destul să te foloseşti de aşezarea locurilor.

Doctorul, Bell şi Johnson ajunseră pe platou, tăind trepte cu securea în blocurile de gheaţă; platoul era perfect neted. După ce şi-a dat seama cât de bun era amplasamentul, doctorul hotărî să-l cureţe de cele zece picioare de zăpadă întărită care-l acopereau; trebuia, într-adevăr, ca locuinţa şi magaziile să fie instalate pe o bază solidă.

În timpul zilelor de luni, marţi şi miercuri, au lucrat fără întrerupere; în sfârşit, apăru pământul: un granit foarte dur, compact, ale cărui muchii ascuţite erau tăioase ca sticla; în afară de asta, mai conţinea granate şi cristale mari de feldspat, pe care cazmaua le scoase la iveală.

Doctorul fixă atunci dimensiunile şi planul casei de zăpadă; ea urma să fie lungă de patruzeci de picioare, lată de douăzeci şi înaltă de zece. Era împărţită în trei încăperi: un salon, un dormitor şi o bucătărie; nu era nevoie de mai mult. În stânga se găsea bucătăria; în dreapta, dormitorul; la mijloc, salonul. Timp de cinci zile s-a muncit fără întrerupere. Materialele nu lipseau; zidurile de gheaţă trebuiau să fie destul de groase pentru a rezista la dezgheţuri, ca să nu rişte să se trezească fără adăpost, nici măcar vara.

Pe măsură ce se înălţa, casa căpăta o înfăţişare frumoasă; avea patru ferestre la faţadă; două la salon, una la bucătărie, alta la dormitor; geamurile erau făcute din nişte superbe foi de gheaţă, după moda eschimoşilor, şi lăsau să treacă o lumină dulce, cum e aceea a sticlei mate.

În faţa salonului, între cele două ferestre, se întindea un coridor, asemănător cu un drum acoperit, prin care se intra în casă; o uşă solidă, scoasă de la o cabină a lui Porpoise, o închidea ermetic. Odată casa terminată, doctorul fu încântat de opera sa; e greu să spunem cărui stil arhitectonic aparţinea această construcţie, deşi arhitectul şi-ar fi mărturisit preferinţa pentru goticul saxon, atât de răspândit în Anglia; dar era vorba de soliditate, înainte de toate; doctorul se mărgini, aşadar, să asigure faţada cu nişte puternice contraforturi, dese ca stâlpii romani; deasupra, un acoperiş înclinat se sprijinea de peretele de granit. Peretele servea, de asemenea, şi de suport pentru burlanele sobelor care scoteau fumul afară.

Când terminară lucrarea cea mare, începură să se ocupe de instalarea în interior. Au adus în cameră paturile de pe Porpoise; ele fură aşezate circular în jurul unei sobe mari. în salon, care servea şi de sufragerie, fură instalate bănci, scaune, fotolii, mese, dulapuri; în sfârşit, bucătăria primi maşinile de gătit ale vasului, împreună cu diferitele lor ustensile. Pânze de corabie întinse pe jos ţineau loc de covoare şi îndeplineau şi funcţia de draperii la uşile interioare care nu aveau alt mijloc de închidere.

Zidurile casei măsurau în mod obişnuit cinci picioare grosime, iar ochiurile ferestrelor păreau a fi nişte ambrazuri în zid pentru tunuri.

Totul era foarte solid; ce se putea cere mai mult? Ah! dacă ai fi stat să-l asculţi pe doctor, câte nu s-ar mai fi putut face din gheaţa şi zăpada asta, care se lasă atât de bine modelată? Cât era ziua de lungă, doctorul rumega mii de planuri splendide pe care nici nu se gândea să le realizeze, dar înveselea în felul acesta munca tuturor prin resursele minţii sale.

De altfel, ca bibliofil ce era, citise o carte destul de rară, de domnul Kraft. având drept titlu: „Descrierea amănunţită a casei de gheaţă construită la St. Petersburg, în ianuarie 1740, şi a tuturor obiectelor ce le conţinea”. Această amintire îi stimula peste măsură spiritul inventiv. El povesti într-o seară tovarăşilor săi minunăţiile casei de gheaţă.

— Ceea ce s-a făcut la St. Petersburg, le spuse el, nu putem face şi noi aici? Ce ne lipseşte? Nimic, nici măcar imaginaţia!

— Era chiar aşa de frumos? întrebă Johnson.

— Era feeric, prietene. Casa, construită din ordinul împărătesei Ana şi în care organizase căsătoria unuia dintre bufonii săi, în 1740, era aproape la fel de mare ca a noastră; înaintea faţadei se înşirau şase tunuri de gheaţă pe afeturile lor; s-a tras de mai multe ori cu pulbere şi cu ghiulele, dar aceste tunuri nu s-au sfărâmat; mai erau acolo şi mortiere, tăiate pentru bombe de şaizeci de livre; astfel, la nevoie, am putea să instalăm şi noi o artilerie formidabilă; bronzul nu-i departe şi ne cade din cer. Dar acolo unde gustul şi arta au repurtat un triumf, a fost frontonul palatului, împodobit cu statui de gheaţă de o mare frumuseţe; peronul oferea privirilor vase cu flori şi portocali, făcuţi din acelaşi material în dreapta se ridica un elefant uriaş care ziua zvârlea apă pe trompă, iar noaptea, petrol aprins! Hei! ce menajerie am face, dacă am dori!

— În privinţa animalelor, replică Johnson, îmi închipui că n-o să ducem lipsă şi, chiar dacă n-or fi de gheaţă, nu vor fi mai puţin interesante!

— Bine, răspunse belicosul doctor, vom şti să ne apărăm de atacurile lor; dar, ca să ne întoarcem la casa mea din St. Petersburg, voi adăuga că înăuntru erau mese, toalete, oglinzi, candelabre, luminări, paturi, saltele, perne, perdele, pendule, scaune, cărţi de joc, şifoniere cu tot ce trebuie, totul din gheaţă cizelată, cu ornamente din cercuri înlănţuite, în sfârşit, un mobilier căruia nu-i lipsea nimic.

— Era deci, un palat adevărat? întrebă Bell.

— Un palat splendid şi demn de o suverană! Ah, gheaţa! Ce bine a procedat providenţa că a inventat-o, căci se pot face din ea atâtea minunăţii şi mai poate oferi şi tihnă naufragiaţilor!

Amenajarea casei de zăpadă dură până la 31 martie; ziua aceasta fu consacrată odihnei; şi-au petrecut-o în salon şi fiecare a putut să aprecieze ce bine fuseseră dispuse încăperile casei de zăpadă.

A doua zi, s-au ocupat de construirea magaziilor şi a depozitului de muniţii; a fost o treabă de vreo opt zile, în care s-a cuprins şi timpul folosit pentru descărcarea completă a lui Porpoise, operaţie care nu se făcu fără greutate, căci temperatura prea scăzută nu permitea să se lucreze multă vreme. În fine, în ziua de opt aprilie, proviziile, combustibilul şi muniţiile se găseau pe uscat şi perfect adăpostite; magaziile erau aşezate la nord, iar depozitul de muniţii, la sudul platoului, cam la şaizeci de picioare de fiecare colţ al casei; lângă magazii fu construită un fel de cuşcă pentru câini; era menită să adăpostească atelajul groenlandez şi doctorul îl cinsti cu numele de „dog-palace”. Cât despre Duk, împărţea cu ei locuinţa comună.

Atunci, doctorul trecu la asigurarea mijloacelor de apărare a taberei. Sub conducerea lui, casa fu înconjurată cu o adevărată fortificaţie de gheaţă care o puse la adăpost de orice invazie; înălţimea ei forma un zid natural de apărare şi, cum nu avea nici intrânduri, nici ieşinduri, era la fel de puternică pe toate părţile. Organizând acest sistem de apărare, doctorul îţi aducea aminte de vrednicul unchi Tobie al lui Sterne*, cu care semăna ca bunătate şi blândeţe. Trebuie să-l vezi calculând panta taluzului interior, înclinaţia terasei şi lărgimea banchetei; dar toate se făceau atât de uşor, datorită acestei zăpezi care nu opunea nici o piedică, încât era o adevărată plăcere, iar drăguţul de inginer fu în măsură să-i dea zidului său de gheaţă o grosime de şapte picioare; de altfel, cum palatul domina golful, nu avea de construit nici contra-escarpă, nici taluz exterior, nici pante; parapetul de după ce urma contururile palatului, o lua înapoi de-a lungul peretelui de stâncă şi venea să se lipească de ambele părţi ale casei. Lucrările de instalare a taberei fură terminate către 15 aprilie. Fortul era complet gata şi doctorul părea foarte mândru de opera lui.

În adevăr, zidul acesta fortificat ar fi putut rezista multă vreme în faţa unui trib de eschimoşi, dacă s-ar fi putut întâlni astfel de duşmani la o asemenea latitudine; dar nu era urmă de fiinţe omeneşti pe coastă. Hatteras, făcând releveul configuraţiei acestui golf, nu văzu niciodată măcar o singură urmă din acele colibe care se găsesc în mod obişnuit prin ţinuturile locuite de triburi groenlandeze; naufragiaţii de pe Forward şi de pe Porpoise păreau să fie primii care au pus piciorul pe acest pământ necunoscut.

Dar dacă n-avea de ce să le fie frică de oameni, se puteau teme de fiare, şi fortul astfel apărat trebuia să pună la adăpost mica lui garnizoană împotriva atacurilor.