Capitolul VII.

O DISCUŢIE DESPRE HĂRŢI.

În timpul acestor pregătiri de iernat, Altamont se însănătoşise complet şi-şi recăpătase forţele; putu chiar să se ocupe de descărcatul vasului. Constituţia lui puternică birui în cele din urmă, iar paloarea sa nu putu să reziste multă vreme sângelui său viguros.

Vedeai cum renaşte în el omul voinic şi cu sângele bogat, omul energic şi deştept, dotat cu un caracter hotărât, americanul întreprinzător, îndrăzneţ, gata la orice; era originar din New-York şi naviga din copilărie, aşa cum le spusese noilor săi tovarăşi; vasul lui, Porpoise, fusese echipat şi lansat la apă de către o societate de negustori bogaţi din Statele Unite, în fruntea căreia se afla celebrul Grinnel.

Anumite potriviri existau între Hatteras şi el, potriviri de caracter, dar nu simpatii. Asemănările nu erau dintre acelea care să-i împrietenească pe aceşti doi oameni, ba, dimpotrivă. De altfel, un observator ar fi desluşit, totuşi, la ei, mari nepotriviri; astfel, deşi părea mai sincer, Altamont era mai puţin deschis decât Hatteras; manifestând mai multă îngăduinţă, era mai puţin leal; firea lui prietenească nu inspira atâta încredere ca firea ursuză a căpitanului. Acesta spunea ce gândea o dată şi bine, apoi se închidea în el. Celălalt, vorbind mult, adesea nu spunea nimic.

Iată ce desluşise doctorul, cu timpul, din caracterul americanului, şi avea dreptate să presimtă o viitoare antipatie, dacă nu chiar ură, între căpitanii lui Porpoise şi Forward.

Şi totuşi, dintre aceşti doi comandanţi, trebuia să comande numai unul singur. Desigur, Hatteras avea toate drepturile să pretindă americanului să-i dea ascultare, dreptul celui mai vechi şi cel al forţei. Dar dacă unul era în fruntea alor săi, celălalt se afla pe bordul vasului său. Şi acest lucru se simţea. Din calcul, sau din instinct, Altamont a fost mai întâi atras spre doctor; îi datora viaţa, dar simpatia îl împingea către omul acesta vrednic chiar mai mult decât recunoştinţa. Era efectul de neînlăturat al firii lui Clawbonny; prietenii răsăreau alături de el ca spicele sub razele soarelui. Se spune despre unii oameni că se scoală la cinci dimineaţa ca să-şi facă duşmani; doctorul n-ar fi reuşit, chiar de s-ar fi sculat la patru.

Totuşi, el se hotărî să tragă foloase de pe urma prieteniei lui Altamont, ca să cunoască adevăratul motiv al prezenţei sale în mările polare. Dar americanul, cu toată vorbăria lui, răspunse fără să răspundă, susţinând, ca de obicei, că încercase să găsească o trecere spre nord-vest.

Doctorul bănuia că expediţia acestuia avea alt scop, acelaşi de care se temea Hatteras, aşa că hotărî să nu-i mai pună niciodată pe cei doi adversari în situaţia de a se certa pe tema asta; dar nu reuşea întotdeauna. Cele mai simple conversaţii ameninţau să devieze, fără voia lui, şi din fiecare vorbă puteau să scapere scântei, când se ciocneau interesele lor potrivnice.

Şi, într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat în curând. Când s-a terminat casa, doctorul hotărî s-o inaugureze printr-un prânz măreţ; era una din ideile bune a lui Clawbonny, care voia să readucă pe acest continent obiceiurile şi plăcerile vieţii europene. Bell vânase tocmai câteva potârnichi şi un iepure alb, primul sol al noii primăveri.

Ospăţul avu loc la 14 aprilie, pe o vreme frumoasă, foarte uscată; frigul nu îndrăznea să pătrundă în casa de gheaţă: sobele care duduiau l-ar fi biruit cu uşurinţă.

Au mâncat bine; carnea proaspătă constitui o variaţie plăcută faţă de obişnuitul pemmican şi de cărnurile sărate; un pudding minunat, preparat de mâna doctorului, se bucură de onorurile unui bis; s-a, mai cerut o porţie; savantul meşter-bucătar, cu şorţ şi cu cuţitul la brâu, ar fi făcut cinste şi bucătăriei marelui cancelar al Angliei.

La desert îşi tăcură apariţia lichiorurile; americanul nu era supus regimului de teetotalers al englezilor, deci n-avea nici un motiv ca să se lipsească de un pahar de gin sau de brandy: ceilalţi comeseni, de obicei oameni cumpătaţi, puteau să-şi permită fără nici un neajuns această abatere de la regulă; aşadar, în baza ordonanţei date de medic, fiecare putu să ciocnească un pahar la sfârşitul acestui prânz unic. În timpul toasturilor închinate Statelor Unite, Hatteras tăcu, pur şi simplu.

În momentul acela, doctorul puse o chestiune interesantă pe tapet:

— Dragi prieteni, spuse el, nu e destul că am străbătut strâmtorile, banchizele, câmpurile de gheaţă şi că am ajuns până aici; ne mai rămâne ceva de făcut. Vin să vă propun să dăm nume acestui pământ ospitalier, în care ne-am găsit salvarea şi odihna; este datina respectată de toţi navigatorii din lume şi nu e niciunul dintre ei care să nu li procedat la fel într-o asemenea împrejurare; trebuie, deci, ca la întoarcerea noastră să raportăm, odată cu configuraţia hidrografică a coastelor, denumirile care deosebesc capurile, golfurile, limbile de pământ şi promontoriile. E absolut necesar.

— Iată o vorbă înţeleaptă! exclamă Johnson; de altfel, atunci când împrejurările îţi îngăduie, pui un nume tuturor acestor ţinuturi; ele capătă un aer serios şi nu mai ai dreptul să te consideri părăsit pe un continent necunoscut.

— Fără să mai punem la socoteală, replică Bell, că se simplifică instrucţiunile în timpul călătoriei şi se uşurează executarea ordinelor; se poate întâmplă să fim siliţi să ne despărţim în timpul vreunei expediţii sau la vreo vânătoare şi nu există nimic mai potrivit ca să-ţi regăseşti drumul decât să ştii cum îl cheamă.

— Ei bine, spuse doctorul, deoarece suntem cu toţii de acord în această privinţă, să căutăm acum să ne înţelegem asupra numelor pe care să le dăm şi să nu omitem nici ţara noastră şi nici pe prietenii noştri din nomenclatură. Cât despre mine, când îmi arunc privirea pe hartă, nimic nu-mi face o plăcere mai mare decât să remarc numele unui compatriot în vârful unui cap, lângă o insulă sau în mijlocul vreunei mări. E amestecul încântător al prieteniei în geografie.

— Aveţi dreptate, doctore, răspunse americanul, şi, în plus, le spuneţi pe toate acestea într-un mod care le ridică valoarea.

— Hai, spuse doctorul, să procedăm în ordine.

Hatteras nu luase încă parte la discuţie; el medita. Totuşi, deoarece privirile tovarăşilor săi s-au aţintit asupra lui, se ridică şi spuse:

— Dacă nu există o idee mai bună, şi mă gândesc că nimeni din cei de faţă nu mă va contrazice (în clipa aceea Hatteras îl privea pe Altamont), mi se pare potrivit să-i dăm casei noastre numele priceputului ei arhitect şi celui mai bun dintre noi, şi să-i spunem „Doctor’s House”.

— Aşa e! întări Bell.

— Bine! exclamă Johnson. Casa Doctorului.

— E cea mai bună idee, răspunse Altamont. Ura, pentru doctorul Clawbonny!

Un triplu „Ura!” fu scos într-un acord unanim, în care se amestecară şi lătrăturile aprobatoare ale lui Duk.

— Aşadar, reluă Hatteras vorba, această casă să fie numită astfel, aşteptând ca un ţinut nou să ne îngăduie să-i dăm numele prietenului nostru.

— Ah, tăcu bătrânul Johnson, dacă paradisul n-ar avea nume, i s-ar potrivi de minune cel de „Clawbonny”!

Doctorul, foarte emoţionat, voi să se apere din modestie; dar n-avu cum: trebuia să treacă prin asta. Rămase, deci, bine şi după toate regulile stabilit că acest prânz vesel fusese luat în marele salon din Doctor’s House, după ce fusese pregătit în bucătăria de la Doctor’s House şi că vor merge să se culce veseli în dormitorul din Doctor’s House.

— Acum, spuse doctorul, să trecem la puncte mai importante ale descoperirilor noastre.

— Există, răspunse Hatteras, marea aceasta uriaşă care ne înconjoară şi ale cărei valuri n-au fost brăzdate încă de nici un vas.

— Nici un vas?! Mi se pare, totuşi, spuse Altamont, că Porpoise nu trebuie să fie uitat; afară de cazul când a venit pe calea uscatului, adăugă el batjocoritor.

— S-ar putea crede aşa ceva, replică Hatteras, văzând stâncile pe care pluteşte în clipa de faţă.

— E adevărat, Hatteras, spuse Altamont, pe un ton înţepat; dar, oricum am lua-o, nu-i mai bine aşa, decât să se fi pulverizat în aer, cum a făcut Forward?

Hatteras era tocmai să răspundă pe un ton pornit, când interveni doctorul.

— Prieteni, spuse el, aici nu-i deloc vorba despre vase ci de o mare nouă…

— Nu e nouă, răspunse Altamont. Numele ei figurează pe toate hărţile polare. Se numeşte Oceanul Boreal şi nu cred că ar fi potrivit săi schimbăm numele; mai târziu, dacă descoperim că nu formează decât o strâmtoare sau un golf, vom vedea ce va fi de făcut.

— Fie, consimţi Hatteras.

— Iată că ne-am înţeles, spuse doctorul, aproape regretând că provocase o discuţie încărcată de rivalităţi.

— Să ajungem, deci, la ţinutul pe care călcăm în momentul de faţă, reluă discuţia Hatteras. Nu ştiu să aibă vreun nume pe hărţile cele noi!

Şi, vorbind astfel, se uită ţintă la Altamont, care nu-şi plecă privirea şi răspunse:

— S-ar putea să te înşeli iar, Hatteras.

— Să mă înşel! Cum?! ţinutul acesta necunoscut, pământul acesta nou…

— Are un nume, răspunse liniştit americanul. Hatteras tăcu. Buzele îi tremurau.

— Şi cum se numeşte? întrebă doctorul, puţin mirat de afirmaţia americanului.

— Dragul meu Clawbonny, răspunse Altamont, există obiceiul, ca să nu spun dreptul, ca fiecare navigator să boteze continentul pe care-l abordează primul. Mi se pare, deci, că într-o asemenea împrejurare pot, trebuie să mă folosesc de dreptul de necontestat…

— Totuşi… spuse Johnson, căruia-i displăcea calmul tăios al lui Altamont.

— Mi se pare greu să se pretindă, continuă Altamont, că Porpoise n-ar fi tras la acest ţărm şi, chiar dacă am admite că a venit pe uscat, adăugă el privind spre Hatteras, lucrul nu poate fi pus la îndoială.

— E o pretenţie pe care n-aş putea s-o admit, răspunse Hattersa, pe un ton grav, stăpânindu-se. Ca să dai numele unui ţinut, trebuie cel puţin să-l descoperi şi bănuiesc că n-ai făcut acest lucru. De altfel, fără noi unde ai fi acum dumneata, domnule care vrei să ne impui condiţii? La douăzeci de picioare sub zăpadă!

— Şi fără mine, domnule, replică prompt americanul, fără vasul meu, ce aţi fi în clipa de faţă? Morţi de frig şi de foame.

— Prieteni, spuse doctorul, intervenind cum se pricepea mai bine, staţi, fiţi calmi, totul se poate aranja! Ascultaţi-mă!

— Domnul, continuă Altamont, arătând spre căpitan, va putea să dea nume tuturor ţinuturilor pe care le va descoperi, dacă le va descoperi; dar acest continent îmi aparţine! N-aş putea admite nici măcar soluţia de a purta două nume, cum e ţinutul Grinnel care se mai numeşte şi ţinutul Prinţul Albert, pentru că un englez şi un american l-au descoperit aproape în acelaşi timp. Aici e altceva: drepturile mele de prioritate sunt de necontestat. Nici un vas, înaintea vasului meu, n-a atins această coastă cu bordajul lui. Nici o fiinţă omenească, înaintea mea, n-a pus piciorul pe acest continent; or, eu i-am dat un nume şi-l voi păstra.

— Şi ce nume i-ai dat? întrebă Doctorul.

— Noua Americă”, răspunse Altamont.

Pumnii lui Hatteras se încleştară pe masă, dar cu un efort teribil se stăpâni.

— Îmi puteţi dovedi că vreun englez ar fi pus vreodată piciorul pe acest pământ înaintea unui american? mai spuse Altamont.

Johnson şi Bell tăceau, deşi nu erau mai puţin enervaţi decât căpitanul de trufaşa îndrăzneală a celui care-i contrazicea. Dar n-aveai ce să-i răspunzi. Doctorul reluă vorba, după o tăcere penibilă de câteva clipe:

— Dragi prieteni, spuse el, prima lege omenească este legea dreptăţii; ea le cuprinde pe toate celelalte. Să fim, aşadar, drepţi şi să nu ne lăsăm antrenaţi de sentimente josnice. Prioritatea lui Altamont mi se pare incontestabilă. Nu avem ce discuta; ne vom lua revanşa mai târziu, iar Anglia îşi va avea partea ei în viitoarele descoperiri. Să-i lăsăm, deci, acestui ţinut numele de Noua Americă. Dar Altamont, dându-i acest nume, n-a dispus, socotesc eu, şi de capurile, golfurile, limbile de pământ, promontoriile pe care le cuprinde şi nu văd nici o piedică să numim acest golf „golful Victoria”!

— Niciuna, răspunse Altamont, dacă acel cap, care intră acolo, până în mare, va purta numele de „capul Washington”.

— Ai fi putut, domnule, să alegi un nume mai puţin neplăcut pentru o ureche englezească, strigă Hatteras ieşindu-şi din fire.

— Dar nu mai drag pentru o ureche americană, răspunse Altamont cu multă mândrie.

— Staţi! Staţi! strigă doctorul, căruia îi venea foarte greu să menţină pacea în această mică lume, nici o discuţie în această privinţă! Să-i fie permis unui american să fie mândru de oamenii iluştri ai poporului său! Să onorăm geniul, oriunde se află el. Deoarece Altamont a ales, să vorbim acum pentru noi şi ai noştri. Căpitanul nostru…

— Doctore, răspunse acesta din urmă, fiind vorba de un pământ american, doresc ca numele meu să nu figureze…

— E o hotărâre irevocabilă? întrebă doctorul.

— Absolută! răspunse Hatteras.

Doctorul nu insistă.

— Ei bine, e rândul nostru, spuse el adresându-se bătrânului marinar şi dulgherului; să lăsăm pe aici o urmă a trecerii noastre. Vă propun ca insula pe care o vedem la trei mile în larg s-o numim „Insula Johnson”, în onoarea şefului nostru de echipaj.

— O! făcu acesta din urmă, puţin încurcat, domnule Clawbonny!

— Cât despre muntele acesta, pe care l-am descoperit spre vest, îi vom da numele de „Bell-Mount”, dacă dulgherul nostru consimte.

— Mă simt prea onorat, răspunse Bell.

— E drept să fie aşa, spuse doctorul.

— Mai bine nici nu se putea, întări Altamont.

— Nu ne mai rămâne, aşadar, decât să botezăm fortul nostru, continuă doctorul; asupra acestei chestiuni nu vom avea nici un fel de discuţii; faptul că în momentul de faţă suntem la adăpost nu-l datorăm nici graţioasei sale maiestăţi, regina Victoria, nici lui Washington, ci providenţei, care, adunându-ne la un loc, ne-a salvat pe toţi. Fortul să se numească, deci, „Fort-Providence”!

— E bine găsit! răspunse Altamont.

— Fort-Providence, reluă vorba Johnson, sună bine aşa! deci, revenind din călătoriile noastre spre nord, vom lua-o pe la capul Washington ca să ajungem în golful Victoria, de acolo la Fort-Providence, unde vom găsi odihna şi hrana în Doctor’s House.

— Iată că ne-am înţeles, răspunse doctorul; mai târziu, pe măsura descoperirilor făcute de noi, vom avea alte nume de pus, care nu vor mai provoca, sper, nici un fel de discuţie; căci, dragi prieteni, aici trebuie să ne sprijinim unii pe alţii şi să ne iubim; noi reprezentăm întreaga omenire pe această bucăţică de coastă; să nu ne lăsăm, deci, pradă nevrednicelor pasiuni care sfâşie societăţile omeneşti; să ne unim în aşa fel, încât să rămânem puternici şi nezdruncinaţi împotriva vitregiei soartei. Cine ştie prin ce pericole ne va mai face cerul să trecem, ce suferinţe vom mai avea de îndurat înainte de a ne vedea ţara! Să fim, deci, cinci ca unul şi să lăsăm deoparte rivalităţi care nu sunt justificate niciodată, şi aici, mai puţin ca oriunde. Mă înţelegi, Altamont? Şi dumneata, Hatteras?

Cei doi oameni nu răspunseră, dar doctorul se purtă de parcă ar fi răspuns.

Apoi se vorbi despre alte lucruri. Se puse problema organizării unor vânători pentru a mai împrospăta şi a face mai variate proviziile de carne. Odată cu primăvara, iepurii, potârnichile, chiar vulpile şi urşii aveau să se întoarcă; au hotărât, aşadar, să nu lase să treacă nici o zi prielnică fără să facă o recunoaştere prin ţinuturile Noii Americi.