Capitolul XI.

URME NELINIŞTITOARE.

În timpul nopţii de 26 spre 27 aprilie, vremea începu să se schimbe, termometrul coborî în mod sensibil, iar locatarii de la Doctor’s House şi-au dat seama de asta după frigul care li se strecura sub pături; Altamont, de gardă la sobă, avu grijă să nu slăbească focul şi trebui să-l alimenteze din belşug ca să menţină temperatura interioară la cincizeci de grade peste zero*.

Răcirea aceasta anunţa sfârşitul furtunii; doctorul se bucură de acest lucru; ocupaţiile obişnuite aveau să fie reluate – vânătoarea, excursiile, recunoaşterile; se punea capăt astfel singurătăţii inactive, în timpul căreia şi firile cele mai rezistente sfârşesc prin a se acri.

A doua zi, doctorul, îşi părăsi patul dis-de-dimineaţă şi-şi croi drum printre gheţurile îngrămădite unele peste altele până la conul farului.

Vântul se mutase spre nord; atmosfera era limpede; lungile întinderi albe erau, pentru picior, covoare solide şi rezistente.

În curând, cei cinci tovarăşi de iernat părăsiră Doctor’s House; prima lor grijă a fost degajarea casei de masele îngheţate care se îngrămădiseră în jurul ei; pe platou nu mai puteai recunoaşte nimic; ar fi fost cu neputinţă să descoperi acolo urmele unei locuinţe: furtuna, umplând cu zăpadă inegalităţile terenului, nivelase totul; terenul se ridicase cu cel puţin cincisprezece picioare.

Trebuiau să înceapă mai întâi cu înlăturarea zăpezii, apoi să redea clădirii o formă mai arhitecturală, să-i reînsufleţească liniile şterse şi să-i restabilească poziţia verticală. De altfel, nimic n-a fost mai uşor şi, după îndepărtarea gheţurilor, câteva tăieturi cu cuţitul de zăpadă readuseră zidurile la grosimea lor normală.

După două ore de muncă susţinută apăru fondul de granit; accesul la magaziile de alimente şi la depozitul de pulbere redeveni practicabil.

Dar cum, în acest climat nesigur, o asemenea stare de lucruri se putea repeta de la o zi la alta, au făcut o nouă provizie de alimente care fu transportată în bucătărie. Stomacurile iritate de atâta sărătură simţeau nevoia de carne proaspătă; vânătorii fură, aşadar, însărcinaţi să schimbe sistemul de alimentare care-i constipa şi se pregătiră să plece.

Totuşi, sfârşitul lui aprilie nu aducea cu el primăvara polară; ceasul reînnoirii nu sunase încă; mai erau până atunci cel puţin şase săptămâni; razele soarelui, încă prea slabe, nu puteau să străbată prin câmpiile de zăpadă, şi să facă să apară din pământ plăpândele mlădiţe ale florei boreale. Era de aşteptat ca animalele, patrupede sau pasări, să fie rare. Totuşi un iepure, câteva perechi de ptarmigani, chiar şi o vulpe tânără ar fi stat cu cinste pe masa celor de la Doctor’s House, şi vânătorii hotărâră să vâneze cu îndârjire tot ce le-ar trece în bătaia puştii.

Doctorul, Bell şi Altamont se însărcinaseră să exploreze ţinutul. Altamont, judecind după obiceiurile sale, trebuie să fi fost un vânător îndemânatic şi hotărât, un minunat trăgător, deşi cam lăudăros. Făcu parte, deci, din grup, ca şi Duk, care, în genul lui, era la fel de valoros, având avantajul de a se făli mai puţin.

Cei trei tovarăşi de aventură urcară pe la conul de răsărit şi se înfundară în uriaşele câmpii albe; dar nu fură nevoiţi să meargă prea departe, căci numeroase urme se arătară la mai puţin de două mile de fort; de acolo ele coborau la ţărmul golfului Victoria şi părea că înlănţuie Fort-Providence cu cercurile lor concentrice.

După ce urmăriră cu curiozitate urmele, vânătorii se uitară unii la alţii.

— Ei bine, spuse doctorul, mi se pare limpede.

— Prea limpede, răspunse Bell; sunt urme de urs.

— Excelent vânat, exclamă Altamont, dar care astăzi mi se pare că păcătuieşte tocmai printr-o calitate.

— Care? întrebă doctorul.

— Abundenţa, răspunse Altamont.

— Ce vrei să spui? întrebă şi Bell.

— Vreau să spun că sunt urmele a cinci urşi, perfect distincte, şi cinci urşi sunt prea mulţi pentru cinci oameni!

— Eşti sigur de ceea ce afirmi? întrebă doctorul.

— Uitaţi-vă şi judecaţi singur; iată o urmă care nu seamănă cu cealaltă; ghearele acesteia sunt mai depărtate ca ghearele celeilalte. Iată paşii unui urs mai mic. Comparaţi atent şi veţi găsi într-un cerc restrâns urmele a cinci animale.

— Aşa e, confirmă Bell, după ce privi cu atenţie.

— Atunci, spuse doctorul, nu trebuie să facem acte de bravură inutilă ci, dimpotrivă, să fim atenţi; animalele acestea sunt foarte flămânde la sfârşitul unei ierni aspre. Ele pot fi extrem de periculoase; şi deoarece nu mai e cu putinţă să ne înşelăm asupra numărului lor…

— Şi nici măcar asupra intenţiilor lor, replică americanul.

— Credeţi, întrebă Bell, că au descoperit prezenţa noastră pe această coastă?

— Fără îndoială, afară de cazul când n-am nimerit noi în drumul lor; dar atunci de ce urmele se desfăşoară circular, în loc să se îndepărteze? Uitaţi-vă, animalele au venit dinspre sud-vest, s-au oprit în acest loc şi au început aici recunoaşterea terenului.

— Aveţi dreptate spuse doctorul; e sigur că au venit astă-noapte.

— Şi fără îndoială că şi în celelalte nopţi, răspunse Altamont; numai că zăpada le-a acoperit urmele.

— Nu, răspunse doctorul, e mai probabil că urşii au aşteptat sfârşitul furtunii; împinşi de nevoie, au atins coasta golfului, cu intenţia de a lua prin surprindere nişte foci, şi atunci ne-au descoperit pe noi.

— E chiar aşa, confirmă Altamont; de altfel, e uşor de ştiut dacă vor mai veni noaptea viitoare.

— Cum? întrebă Bell.

— Ştergând aceste urme pe o parte din traseul lor; şi dacă mâine găsim noi urme, va fi absolut sigur că Fort-Providence e ţinta către care tind aceste animale.

— Bine, spuse doctorul, vom şti cel puţin la ce să ne aşteptăm.

Cei trei vânători se puseră pe treabă şi, zgâriind zăpada, făcură în scurt timp să dispară urmele de tălpi pe un spaţiu de aproape o sută de prăjini.

— E totuşi ciudat că aceste fiare au putut să ne simtă de la o asemenea distanţă; noi n-am ars nici o substanţă grasă dintre acelea care ar fi putut să-i atragă.

— O! spuse doctorul, urşii sunt înzestraţi cu o vedere pătrunzătoare şi cu un miros foarte fin; în afară de aceasta, sunt foarte inteligenţi, ca să nu spunem cele mai inteligente dintre toate animalele, şi au simţit după miros ceva neobişnuit pe aici.

— De altfel, interveni Bell, cine ştie dacă, în timpul furtunii, n-au înaintat până la platou?

— Atunci, întrebă americanul, de ce s-ar fi oprit noaptea aici?

— Da, la aceasta nu există răspuns şi trebuie să credem că încet, încet îşi vor strâmta cercul căutărilor lor în jurul Fortului Providence.

— Vom vedea, răspunse Altamont.

— Acum să ne continuăm drumul, dar să fim cu ochii în patru. Vânătorii vegheară cu atenţie; se puteau teme ca vreun urs să nu se fi ascuns după dâmburile de gheaţă; adesea chiar luară blocurile uriaşe drept animale, cu care semănau după mărime şi culoarea lor albă. Dar, până la urmă, spre marea lor satisfacţie, văzură că s-au temut degeaba.

Se întoarseră, în fine, la jumătatea înălţimii conului şi de acolo îşi plimbară privirea fără nici un folos de la capul Washington până la insula Johnson.

Nu văzură nimic; totul era nemişcat şi alb; nici un zgomot, nici o trosnitură.

Se întoarseră în casa de gheaţă.

Hatteras şi Johnson fură puşi la curent cu situaţia şi se luă hotărârea de a se veghea cu cea mai minuţioasă atenţie. Veni noaptea; nimic nu tulbură liniştea ei splendidă, nu se auzi nimic care să fi semnalat apropierea unui pericol.

A doua zi, încă din zori, Hatteras şi tovarăşii săi, bine înarmaţi, se duseră în recunoaştere ca să vadă cum se prezenta zăpada; regăsiră urme identice cu cele din ajun, dar mai apropiate. Era limpede că duşmanii se pregăteau pentru asediul Fortului Providence.

— Au descris o curbă paralelă, spuse doctorul.

— Da, i-au făcut şi un vârf înainte, răspunse Altamont. Vedeţi, paşii aceştia se îndreaptă spre platou; aparţin unui animal puternic.

— Da, urşii se apropie de noi, treptat, spuse Johnson; e evident că intenţionează să ne atace.

— E neîndoios, răspunse doctorul; vom evita să ne arătăm. Nu suntem în stare să le ţinem piept.

— Dar unde pot fi blestemaţii ăştia de urşi? exclamă Bell.

— Îndărătul câtorva blocuri de gheaţă din est, de unde ne pândesc; să nu ne aventurăm în mod neprevăzător.

— Şi vânătoarea? întrebă Altamont.

— S-o amânăm cu câteva zile, răspunse doctorul; să ştergem iarăşi urmele cele mai apropiate şi vom vedea mâine dimineaţă dacă au apărut din nou. În felul acesta, vom fi la curent cu manevrele duşmanilor noştri.

Sfatul doctorului a fost urmat şi se întoarseră să se închidă în fort. Prezenţa acestor fiare înspăimântătoare împiedica orice excursie. Au supravegheat cu atenţie împrejurimile golfului Victoria. Farul fu dat jos – nu mai era de nici un folos în momentul acela şi putea să atragă atenţia animalelor; felinarul şi firele electrice fură strânse şi duse în casă; apoi, cu rândul, fiecare se instala la pândă pe platoul superior.

Aveau de îndurat noi neplăceri din cauza singurătăţii; dar ce altceva puteau să facă? Nu se puteau aventura într-o luptă atât de inegală, iar viaţa fiecăruia era prea preţioasă ca s-o rişte în mod imprudent. Urşii, nemaivăzând nimic, le vor pierde, poate, urma, şi dacă mai târziu vor apărea unul câte unul în timpul excursiilor, îi vor putea ataca cu şanse de succes.

Totuşi, această inactivitate era însufleţită de ceva nou; aveau de vegheat şi nici unuia nu-i părea rău să stea puţin cu ochii în patru.

Ziua de 28 aprilie trecu fără ca duşmanii să fi dat vreun semn de viaţă. A doua zi, s-au dus să caute urmele cu un viu sentiment de curiozitate şi ceea ce văzură îi umplu de uimire. Nu mai era nici o singură urmă, iar covorul alb de zăpadă se întindea până departe, neatins.

— Bine! exclamă Altamont, urşii ne-au pierdut urma. Au fost lipsiţi de tenacitate. Au obosit aşteptând! Au plecat! Călătorie sprâncenată! Şi acum, la vânătoare.

— Ei! ei! explică doctorul. Cine ştie? Pentru mai multă siguranţă, dragi prieteni, vă cer să-i mai supravegheaţi încă o zi. E sigur că duşmanul nu s-a întors noaptea trecută, cel puţin în partea asta…

— Să facem ocolul platoului, spuse Altamont şi vom şti la ce să ne aşteptăm.

— Cu plăcere! consimţi doctorul.

Dar degeaba examinară cu grijă toată întinderea, pe o rază de două mile; a fost cu neputinţă să se găsească nici cea mai mică urmă.

— Ei bine, mergem la vânat? întrebă nerăbdătorul american.

— Să aşteptăm până mâine, fu de părere doctorul.

— Aşadar, pe mâine, răspunse Altamont care se resemna cu greu.

Se înapoiară la fort. În timpul acesta, ca şi în ajun, fiecare trebui să-şi reia, timp de o oră, postul de observaţie.

Când îi veni rândul lui Altamont, se duse să-l înlocuiască pe Bell în vârful conului.

De cum plecă dânsul, Hatteras îşi adună tovarăşii în jurul său. Doctorul îşi lăsă deoparte caietul cu însemnări iar Johnson maşinile de gătit.

Se putea crede că Hatteras avea să le vorbească despre pericolele situaţiei în care se aflau: dar nici prin gând nu-i trecu.

— Dragi prieteni, spuse el, să profităm de absenţa acestui american, ca să vorbim despre treburile noastre; sunt lucruri care nu-l privesc şi în care nu vreau să se amestece.

Interlocutorii căpitanului se uitară unii la alţii, neştiind unde voia să ajungă.

— Doresc, spuse el, să mă înţeleg cu dumneavoastră asupra planurilor noastre de viitor.

— Bine, bine, răspunse doctorul; să discutăm, de vreme ce suntem singuri.

— Într-o lună, continuă Hatteras, cel mai târziu în şase săptămâni, vă reveni momentul marilor deplasări. V-aţi gândit cumva la ceea ce ar fi mai bine să facem în timpul verii?

— Dar dumneata căpitane? întrebă Johnson.

— Eu pot să spun că nu trece o oră fără să fiu cu gândul la ideea mea. Cred că niciunul dintre dumneavoastră nu are intenţia să dea înapoi?…

Această insinuare a rămas fără răspuns imediat.

— În ceea ce mă priveşte, continuă Hatteras, chiar de ar trebui să merg singur, şi tot voi merge până la Polul Nord; suntem la cel mult trei sute şaizeci de mile depărtare de el. Niciodată nu s-au apropiat nişte oameni atât de mult de această ţintă dorită, şi nu voi pierde o asemenea ocazie fără să fi încercat totul, chiar şi imposibilul. Care sunt planurile dumneavoastră în această privinţă?

— Aceleaşi ca ale dumitale, răspunse doctorul imediat.

— Şi ale dumitale, Johnson?

— Ca ale doctorului, răspunse şeful de echipaj.

— Bell, e rândul dumitale să vorbeşti, spuse Hatteras.

— Căpitane, spuse dulgherul, e drept că n-avem familie care să ne aştepte în Anglia, dar patria rămâne patrie! Nu te gândeşti la întoarcere?

— Întoarcerea, continuă căpitanul, se va putea face tot atât de bine şi după descoperirea polului. Chiar mai bine. Nu vor fi greutăţi mai mari, căci, urcând, ne îndepărtăm de punctele cele mai reci de pe glob. Mai avem combustibil şi provizii pentru multă vreme. Nimic nu ne poate, deci, împiedica şi ne-am face vinovaţi dacă n-am merge până la capăt.

— Ei bine, căpitane, răspunse Bell, suntem cu toţii de părerea dumitale.

— Bine, făcu Hatteras. Nu m-am îndoit niciodată de dumneavoastră. Vom reuşi, dragi prieteni, iar Anglia va avea întreaga glorie a succesului nostru.

— Dar e şi un american printre noi, spuse Johnson.

Hatteras nu-şi putuse reţine un gest de mânie la auzul acestei observaţii.

— Ştiu asta, rosti el cu o voce gravă.

— Nu-l putem lăsa aici, interveni doctorul.

— Nu, nu putem face asta, răspunse, maşinal Hatteras.

— Şi va veni cu noi, cu siguranţă!

— Da, va veni! Dar cine va comanda?

— Dumneata, căpitane.

— Şi dacă dumneavoastră vă veţi supune ordinelor mele, oare yankeul ăsta nu va refuza să se supună?

— Nu cred, răspunse Jonhson; dar, în sfârşit, să admitem că n-ar vrea să se supună ordinelor dumitale.

— Atunci va fi o problemă de lichidat între el şi mine.

Cei trei englezi tăcură privindu-l pe Hatteras. Doctorul reluă discuţia:

— Cum vom călători? întrebă el.

— Urmând linia coastei, pe cât va fi cu putinţă.

— Dar dacă găsim marea liberă, aşa cum e probabil să fie?

— Atunci o vom trece.

— În ce fel? N-avem nici o ambarcaţiune.

Hatteras nu răspunse; era încurcat în mod vădit.

— Poate că s-ar putea construi o barcă din resturile lui Porpoise.

— Niciodată! strigă violent Hatteras.

— Niciodată?! exclamă Johnson.

Doctorul dădea din cap; înţelegea rezerva căpitanului.

— Niciodată! repetă acesta din urmă. O barcă făcută din lemnul unui vas american ar fi americană.

— Dar, căpitane… spuse din nou Johnson.

Doctorul îi făcu semn bătrânului maistru să nu mai insiste. Problema trebuia lăsată pentru un moment mai prielnic; deşi înţelegea refuzul lui Hatteras, doctorul nu-i împărtăşea părerea şi-şi făgădui chiar să-l facă pe prietenul lui să revină asupra unei hotărâri atât de categorice.

Vorbi, deci, despre altceva, despre posibilitatea de a înainta în sensul coastei direct până în nord şi despre acest punct necunoscut al globului, numit Polul Nord.

Pe scurt, ocoli laturile periculoase ale discuţiei, până în clipa când ea se termină brusc, adică la intrarea pe uşă a lui Altamont. Acesta n-avea nimic de semnalat. Aşa se termină ziua, iar noaptea trecu în linişte. Era limpede că urşii dispăruseră.