Capitolul XII.

ÎNCHISOAREA DE GHEAŢĂ.

A doua zi, fu vorba să se organizeze o vânătoare la care trebuiau să ia parte Hatteras, Altamont şi dulgherul; urmele neliniştitoare nu mai apăruseră, iar urşii renunţaseră vădit la planul lor de atac, fie de teama duşmanilor necunoscuţi, fie din pricină că nimic nou nu le semnalase prezenţa unor fiinţe sub masivul acesta de zăpadă.

În timpul absenţei celor trei vânători, doctorul trebuia să ajungă până la insula Johnson, ca să facă o recunoaştere în legătură cu starea gheţurilor şi nişte relevee hidrografice. Gerul se arăta ascuţit, dar cei care iernau îl îndurau uşor, pielea lor ajungând să se adapteze la aceste temperaturi extreme.

Şeful de echipaj urma să rămână la Doctor’s House, într-un cuvânt, să păzească locuinţa.

Cei trei vânători îşi făcură pregătirile de plecare; fiecare din ei se înarma cu o puşcă cu două focuri, cu ţeava ghintuită şi cu gloanţe conice; îşi luară o mică provizie de pemmican pentru cazul când noaptea i-ar surprinde înainte de sfârşitul excursiei; în plus, mai luară cu ei şi inseparabilul cuţit de zăpadă, cea mai trebuincioasă unealtă în aceste ţinuturi, şi o toporişca agăţată de centura hainei lor din piele de căprioară.

Astfel echipaţi, puteau merge departe şi, fiind pricepuţi şi îndrăzneţi, trebuiau să conteze pe rezultate bune la vânătoare.

La ora opt dimineaţa, erau gata de plecare. Duk mergea înaintea lor, ţopăind. Urcară colina dinspre est, ocoliră conul farului şi se înfundară pe câmpiile din sud, mărginite de Bell-Mount.

În ceea ce-l priveşte, doctorul, după ce se înţelesese cu Johnson asupra semnalului de dat în caz de alarmă, coborî spre ţărm, ca să ajungă în felul acesta la gheţurile de felurite forme de care era plin golful Victoria.

Şeful de echipaj rămase singur la Fort-Providence, dar nu stătea cu mâinile în sân.

Începu prin a-i lăsa liberi pe câinii groenlandezi care se agitau în Dog-Palace; aceştia, încântaţi merseră să se rostogolească prin zăpadă. Apoi Johnson se ocupă de treburile mărunte şi complicate ale gospodăriei. Avea de împrospătat proviziile şi combustibilul, să pună magaziile în ordine, să repare vreo unealtă stricată, să cârpească păturile rupte, să repare încălţămintea pentru lungile drumuri din vară. Nu ducea lipsă de treabă, iar şeful de echipaj lucra cu îndemânarea marinarului căruia nu-i este nimic străin din orice meserie.

În timp ce lucra, se gândea la conversaţia din ajun; se gândea la căpitan şi, mai ales, la încăpăţânarea lui de a nu voi ca un american, nici măcar o barcă americană să ajungă înaintea lui sau odată cu el la polul nordic al lumii.

„Mi se pare, totuşi, greu să treci peste ocean fără un vas, îşi spuse el, şi, dacă în faţa noastră avem marea deschisă, va trebui neapărat să navigam. Nu se pot face trei sute de mile înotând, chiar de-ai fi cel mai bun englez de pe pământ. Patriotismul are limite. În sfârşit, vom vedea. Mai avem încă timp în faţa noastră. Domnul Clawbonny nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în această problemă; el e abil; şi e un om în stare să-l facă pe căpitan să renunţe la ideea lui. Garantez chiar că, mergând în direcţia insulei, va arunca o privire asupra resturilor lui Porpoise şi va şti exact ceea ce se poate face cu ele,”

Johnson ajunsese aici cu gândurile sale, iar vânătorii părăsiseră fortul de o oră, când o detunătură puternică şi limpede răsună la două-trei mile în spate.

„Bine, îşi spuse bătrânul marinar, au găsit ceva şi fără să meargă prea departe, de vreme ce-i aud aşa de desluşit. Şi apoi, atmosfera e atât de curată!”

O a doua detunătură, apoi a treia, se repetară una după alta.

„Ia te uită, continuă Johnson să-şi spună, au sosit la locul potrivit!”

Trei alte focuri de armă, mai apropiate, bubuiră iar.

„Şase focuri! făcu Johnson; acum puştile le sunt descărcate. A fost treabă serioasă! Dar dacă, din întâmplare!…”

La ideea care-i trecu prin minte, Johnson păli; părăsi repede casa de zăpadă şi urcă în câteva clipe colnicul până în vârful conului.

Ceea ce văzu, îl făcu să se îngrozească.

— Urşii! strigă el.

Cei trei vânători, urmaţi de Duk, se întorceau fugind cât îi ţineau picioarele, urmăriţi de cinci animale uriaşe; cele şase gloanţe ale lor nu le-au putut doborî; urşii câştigau teren; Hatteras, rămas în urmă, nu reuşea să menţină distanţa dintre el şi animale decât aruncându-şi pe rând căciula, toporişca, ba chiar şi puşca. Urşii se opreau, cum le e obiceiul, ca să adulmece obiectul zvârlit pentru a le stârni curiozitatea şi mai pierdeau puţin din teren, deşi altminteri ar fi întrecut şi calul cel mai iute.

Aşa au ajuns Hatteras, Altamont şi Bell, cu răsuflarea tăiată de fugă, lângă Johnson şi, împreună cu el, din vârful taluzului, şi-au dat drumul alunecând până la casa de gheaţă.

Cei cinci urşi erau gata să-i ajungă, iar căpitanul trebui să pareze cu cuţitul o labă, dată cu violenţă.

Într-o clipită, Hatteras şi tovarăşii săi se închiseră în casă. Animalele se opriseră pe platoul superior, format de trunchiul de con.

— În sfârşit, strigă Hatteras, vom putea să ne apărăm mai bine, cinci contra cinci!

— Patru contra cinci! spuse Johnson, cu glas îngrozit.

— Cum aşa? întrebă Hatteras.

— Doctorul! răspunse Johnson, arătând salonul gol.

— Ei, ce-i cu el?

— S-a dus în direcţia insulei!

— Nenorocitul! exclamă Bell.

— Nu-l putem lăsa aşa, spuse Altamont.

— Să alergăm într-acolo! strigă Hatteras.

Deschise repede uşa, dar abia avu timp s-o închidă la loc; un urs era să-i spargă capul cu o lovitură de gheară.

— Sunt aici! strigă el.

— Toţi? întrebă Bell.

— Toţi, răspunse Hatteras.

Altamont se repezi la ferestre, ale căror ochiuri le astupă cu bucăţi de gheaţă scoase din zidurile casei. Tovarăşii săi îl imitară fără să vorbească; tăcerea nu fu întreruptă decât de lătratul surd al lui Duk.

Dar, trebuie s-o spunem, oamenii aceştia nu se gândeau decât la un singur lucru: uitaseră de propriul lor pericol şi nu se gândeau decât la doctor. La el, nu la ei! Bietul Clawbonny, atât de bun, de devotat! Sufletul acestei mici colonii! Pentru prima dată nu era cu ei; îl aşteptau cele mai mari primejdii, poate chiar o moarte îngrozitoare, căci, după ce-şi va termina excursia, se va întoarce liniştit către Fort-Providence şi se va găsi în faţa acestor animale sălbatice.

Şi nici un mijloc de a-i da de veste!

— Totuşi, spuse Johnson, sau mă înşel eu foarte mult, sau trebuie să fie prevenit: focurile dumneavoastră de armă trebuie să-l fi avertizat şi nu se poate să nu-şi dea seama că s-a petrecut ceva neobişnuit.

— Dar dacă în momentul acela era departe, răspunse Altamont, şi dacă n-a înţeles ce se întâmplă? În sfârşit, există opt şanse din zece ca să se întoarcă fără ca măcar să bănuiască pericolul! Urşii sunt acoperiţi de escarpa fortului şi el nu-i poate vedea!

— Trebuie deci să ne descotorosim de fiarele acestea periculoase înainte de întoarcerea lui, răspunse Hatteras.

— Dar cum? întrebă Bell.

Răspunsul la întrebare era greu de dat. Să încerci o ieşire era cu neputinţă. Avuseseră grijă să baricadeze coridorul, dar urşii puteau trece cu uşurinţă peste obstacole, dacă le venea în gând s-o tacă; ştiau la ce să se aştepte cu privire la numărul şi la forţa duşmanilor şi le-ar fi fost uşor să ajungă până la ei.

Prizonierii se postară în fiecare dintre camerele din Doctor’s House, ca să observe orice încercare de invazie; stăteau încordaţi şi-i auzeau pe urşi mergând de colo-colo, mormăind surd şi zgâriind cu labele lor uriaşe zidurile de zăpadă.

Totuşi, trebuiau să acţioneze; timpul era scurt. Altamont hotărî să facă o gaură în zid, prin care să tragă în atacatori; în câteva minute făcu un fel de scobitură în zidul de gheaţă, introduse puşca în ea, dar abia apucă ţeava să iasă în afară că-i şi fu smulsă din mâini cu o forţă irezistibilă, fără să mai aibă timp să tragă

— Drace! exclamă el, nu suntem în stare să le ţinem piept. Şi se grăbi să astupe gaura.

Situaţia aceasta dura de o oră şi nimic nu te făcea să-i prevezi sfârşitul. Şansele unei ieşiri din casă au mai fost o dată discutate; erau slabe, deoarece nu se puteau lupta cu fiecare urs în parte. Totuşi, Hatteras şi tovarăşii săi, grăbiţi să termine cu ei şi, trebuie s-o spunem, foarte ruşinaţi că erau închişi în felul acesta de nişte animale, erau gata să încerce un atac direct, când căpitanul găsi un nou mijloc de apărare.

El luă vătraiul de care se folosea Johnson la plită şi-l vârî în jeraticul din sobă; apoi făcu o spărtură în zidul de zăpadă, dar fără a o prelungi până afară, în aşa fel, încât să păstreze în exterior un strat subţire de gheaţă.

Tovarăşii lui se uitau cum lucrează. Când Poker-ul se înroşi până la alb, Hatteras lămuri:

— Bara aceasta incandescentă îmi va folosi ca să resping urşii, care n-o vor putea apuca, iar prin gaura din zid va fi uşor să tragem împotriva lor un foc susţinut, fără ca ei să ne poată smulge armele din mâini.

— Bine ticluit! exclamă Bell.

Atunci Hatteras, scoţând vătraiul din jeratic, îl înfipse repede în zid. Zăpada, transformându-se în vapori în contact cu vătraiul, şuieră cu un zgomot asurzitor. Doi urşi alergară într-acolo, apucară bara înroşită şi scoaseră un urlet teribil; în aceeaşi clipă patru detunături răsunară una după alta.

— Atinşi! exclamă americanul.

— Atinşi! strigă şi Bell.

— Să începem din nou, spuse Hatteras, reastupând pentru moment deschizătura.

Vătraiul fu băgat în maşina de gătit; după câteva minute era înroşit. Altamont şi Bell îşi reluară locurile după ce-şi încărcaseră armele; Hatteras făcu iar gaura în zid şi introduse din nou vătraiul incandescent.

Dar, de data aceasta, fu oprit de o suprafaţă prin care nu putea străbate.

— Nenorocire! exclamă americanul.

— Ce se întâmplă? întrebă Johnson.

— Ce se întâmplă? Blestematele acestea de fiare îngrămădesc bloc peste bloc, ne zidesc în propria noastră casă, ne îngroapă de vii!

— E imposibil!

— Iată, vătraiul nu poate să străbată! Să-ţi vină să râzi, nu alta!

Situaţia se înrăutăţea, fiind mai curând îngrijorătoare decât de râs. Urşii, ca nişte animale foarte inteligente ce erau, foloseau acest mijloc ca să-şi înăbuşe prada. Îngrămădeau gheţurile în aşa fel, încât să facă orice fugă imposibilă.

— E îngrozitor! spuse bătrânul Johnson cu un aer foarte jignit. Ca nişte oameni să se poarte în felul acesta, mai merge, dar nişte urşi!

După această cugetare, trecură două ore fără să intervină vreo schimbare în situaţia prizonierilor; planul de ieşire nu mai putea să fie pus în aplicare; zidurile îngropate opreau orice zgomot de afară. Altamont se plimba agitat, ca omul îndrăzneţ care-i scos din sărite când dă de o primejdie mai mare decât curajul său. Hatteras se gândea cu groază la doctor şi la pericolul foarte serios care-l ameninţa la întoarcerea sa.

— Ah! exclamă Johnson, dacă domnul Clawbonny ar fi fost aici!

— Ei bine, ce-ar fi făcut el? răspunse Altamont.

— O! el s-ar fi priceput foarte bine să ne scoată din încurcătură?

— Şi cum? întrebă americanul, furios.

— Dacă aş fi ştiut, n-aş fi avut nevoie de el. Totuşi, ghicesc ce sfat ne-ar fi dat în momentul acesta!

— Ce sfat?

— Să mâncăm ceva! Asta nu poate să ne facă rău, ci dimpotrivă. Ce părere ai, domnule Altamont?

— Să mâncăm, dacă vă face plăcere, cu toate că situaţia e destul de proastă, dacă nu chiar umilitoare.

— Garantez, spuse Johnson, că, după cină, vom găsi un mijloc oarecare să ieşim de aici.

Nu i-au răspuns nimic şefului de echipai, dar s-au aşezat la masă.

Johnson, crescut la şcoala doctorului încercă să rămână filosof în faţa primejdiei, dar nu reuşi deloc; glumele îi rămâneau în gât. De altfel, prizonierii începură să nu se mai simtă la largul lor; aerul devenea greu în această locuinţă ermetic închisă; atmosfera nu se putea primeni prin burlanele maşinilor de gătit, care trăgeau greu, şi era uşor de prevăzut că, într-un timp foarte scurt, focul se va stinge; oxigenul înghiţit de plămâni şi de sobă va fi în curând înlocuit de acidul carbonic, a cărui influenţă mortală este cunoscută.

Hatteras îşi dădu seama cel dintâi de acest nou şi mare pericol; nu voi să-l ascundă faţă de tovarăşii săi.

— Atunci trebuie să ieşim cu orice preţ! răspunse Altamont.

— Da, glăsui Hatteras, dar să aşteptăm noaptea; vom face o gaură în boltă şi se va împrospăta aerul; apoi, unul dintre noi se va instala la acest post, de unde va trage în urşi.

— E singura soluţie posibilă, încuviinţă americanul.

Acestea fiind stabilite, au aşteptat momentul prielnic pentru încercarea aventurii şi, în timpul orelor care au urmat, Altamont nu-şi cruţă blestemele împotriva unei stări de lucruri în care, spunea el, „eroii fiind urşi şi oameni, nu aceştia din urmă jucau rolul cel mai frumos”.