Capitolul XIII.

MINA.

Se lasă noaptea; lampa din salon începuse să pălească în atmosfera săracă în oxigen.

La ora opt făcură ultimele pregătiri. Îşi încărcară armele cu grijă şi scobiră o deschizătură în bolta casei de zăpadă.

Munca dura de câteva minute şi Bell se descurca plin de îndemânare în această treabă când Johnson, părăsind dormitorul în care stătea la pândă, se întoarse în grabă la tovarăşii lui. Părea neliniştit.

— Ce ai? întrebă căpitanul.

— Ce am? Nimic! răspunse bătrânul marinar, şovăind, şi totuşi…

— Dar ce e? întrebă Altamont.

— Tăcere! N-auziţi un zgomot ciudat?

— Din care parte?

— De acolo! Se întâmplă ceva în zidul camerei! Bell îşi întrerupse lucrul; fiecare ascultă.

Se desluşea, într-adevăr, un zgomot îndepărtat care părea că vine dinspre peretele lateral; cu siguranţă că se făcea o gaură în gheaţă.

— E cineva care zgârie! spuse Johnson.

— Nu încape îndoială, grăi Altamont.

— Urşii? întrebă Bell.

— Da, urşii! spuse Altamont.

— Au schimbat tactica, interveni bătrânul marinar; au renunţat la ideea de a ne înăbuşi!

— Sau ne cred înăbuşiţi! răspunse americanul pe care furia îl cuprinsese de-a binelea.

— Vom fi atacaţi! presupuse Bell.

— Ei bine, răspunse Hatteras, vom lupta corp la corp!

— Mii de draci! strigă Altamont. Prefer aşa! În ceea ce mă priveşte, sunt sătul de aceşti duşmani nevăzuţi! Ne vom vedea şi ne vom bate!

— Da, răspunse Johnson, dar nu cu focuri de armă; e cu neputinţă într-un spaţiu atât de strâmt.

— Fie cu securea! Cu cuţitul!

Zgomotul creştea; se auzea foarte clar zgâriatul ghearelor; urşii atacaseră zidul casei, chiar în unghiul în care aceasta se întâlnea cu taluzul de zăpadă proptit de stânci.

— Animalul care sapă, spuse Johnson, e cam la mai puţin de şase picioare de noi.

— Ai dreptate. Johnson, răspunse americanul, dar mai avem timp să ne pregătim să-l întâmpinăm!

Americanul apucă securea cu o mână şi cuţitul cu cealaltă; proptindu-se în piciorul drept, cu corpul lăsat puţin spre spate, rămase în poziţie de atac. Hatteras şi Bell îl imitară. Johnson îşi pregăti puşca pentru cazul când folosirea unei arme de foc ar fi fost necesară.

Zgomotul devenea din ce în ce mai puternic; gheaţa smulsă pârâia sub tăioasele gheare de oţel.

În sfârşit, atacatorul era despărţit de duşmanii lui numai de o coajă subţire; deodată coaja crăpă ca un cerc de hârtie spart de un clovn şi un corp negru, enorm, apăru în semiîntunericul camerei.

Altamont coborî repede mâna înarmată ca să lovească.

— Opriţi-vă, pentru Dumnezeu! se auzi un glas binecunoscut.

— Doctorul, doctorul! exclamă Johnson.

Era, într-adevăr, doctorul care, tras de greutatea lui, se rostogoli în mijlocul camerei.

— Bună ziua, bravii mei prieteni! spuse el ridicându-se plin de vioiciune.

Tovarăşii lui rămăseseră uluiţi, dar uluirii îi urmă bucuria; fiecare voi să-l îmbrăţişeze pe acest om vrednic. Hatteras, foarte emoţionat, îl ţinu multă vreme strâns la pieptul lui.

Doctorul îi răspunse printr-o călduroasă strângere de mână.

— Cum, dumneavoastră, domnul Clawbonny?! se miră şeful de echipaj.

— Eu, bătrânul meu Johnson, şi eram mai îngrijorat de soarta voastră decât aţi fi putut fi voi de a mea!

— Dar de unde aţi ştiut că eram asaltaţi de o ceată de urşi? întrebă Altamont. Teama noastră cea mare era că vă întoarceţi liniştit la Fort-Providence, fără să bănuiţi primejdia.

— O! am văzut totul, răspunse doctorul; focurile voastre de armă m-au alarmat. Mă aflam în momentul acela aproape de rămăşiţele lui Porpoise; m-am urcat pe un hummock şi i-am văzut pe cei cinci urşi care vă urmăreau de aproape. Ah, ce frică mi-a fost pentru voi! Dar, în fine, rostogolirea voastră din vârful colinei şi şovăiala animalelor m-au liniştit, pentru moment; am înţeles că aţi avut tot timpul să vă baricadaţi în casă. Atunci, m-am apropiat încet, încet, când căţărându-mă, când alunecând printre gheţuri; am ajuns în apropierea fortului şi le-am văzut pe aceste fiare uriaşe la lucru, ca nişte mari castori; bătătoreau zăpada, îngrămădeau blocurile, într-un cuvânt, vă zideau de vii. Noroc că nu le-a venit ideea să prăvălească blocurile de gheaţă din vârful conului, căci aţi fi fost striviţi fără milă.

— Dar, spuse Bell, nu eraţi în siguranţă, domnule Calwbonny; nu puteau ei să-şi părăsească locul şi să se îndrepte spre dumneavoastră?

— Nu se gândeau deloc la aşa ceva; câinii groenlandezi, lăsaţi în libertate de Johnson, au venit de mai multe ori să dea târcoale foarte aproape, şi ei nu s-au gândit să-i urmărească; se credeau siguri pe un vânat mai gustos.

— Mulţumesc de compliment! spuse Altamont, râzând.

— O! n-avem de ce să ne mândrim. Când am înţeles tactica urşilor, am hotărât s-ajung la voi. Din prevedere trebuia să aştept noaptea; apoi, odată cu primele umbre ale crepusculului, m-am strecurat fără zgomot spre taluz, în direcţia depozitului de muniţii. Aveam o idee alegând punctul acela: voiam să sap o galerie. M-am pus, aşadar, pe treabă; am atacat gheaţa cu cuţitul meu de zăpadă – grozavă sculă, zău aşa! Timp de trei ore am scormonit, am muncit şi iată-mă, flămând, spetit de oboseală, dar ajuns aici…

— Ca să împărtăşiţi soarta noastră? întrebă Altamont.

— Ca să scăpăm cu toţii. Dar daţi-mi un biscuit şi o bucată de carne; leşin de foame.

În curând doctorul muşca cu dinţii săi albi dintr-o bucată de carne de vacă sărată. În timp ce mânca, se arătă dispus să răspundă la întrebările nerăbdătoare ce i se puneau.

— Să scăpăm? repetă Bell.

— Desigur, rosti doctorul, făcând un mare efort al gâtlejului ca să răspundă în timp ce înghiţea.

— De fapt, spuse Bell, deoarece domnul Clawbonny a venit, putem să mergem pe drumul pe care a venit el.

— Nu zău, răspunse doctorul, şi să lăsăm drum liber acestei haite răufăcătoare, care până la urmă va descoperi magaziile noastre şi le va jefui?

— Trebuie să rămânem aici? zise Hatteras.

— Fără îndoială, răspunse doctorul, şi să ne descotorosim de aceste animate.

— Există, deci, un mijloc? întrebă Bell.

— Un mijloc sigur! răspunse doctorul.

— Bine ziceam eu! exclamă Johnson, frecându-şi mâinile. Cu domnul Clawbonny nu trebuie niciodată să-ţi pierzi speranţa; are întotdeauna o idee în sacul lui de savant.

— O! o! bietul meu sac e destul de jigărit, dar, scotocind bine…

— Doctore, spuse Altamont, urşii n-ar putea pătrunde prin galeria pe care aţi săpat-o?

— Nu, am avut grijă să astup bine intrarea, şi acum putem să mergem de aici la depozitul de muniţii, fără ca ei să simtă.

— Bine. Şi o să ne spuneţi ce metodă vreţi să folosiţi ca să ne descotorosiţi de vizitatorii aceştia caraghioşi?

— Un mijloc foarte simplu şi pentru care s-a şi făcut o parte din treabă.

— Cum asta?!

— Veţi vedea. Dar uit că n-am venit singur.

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Johnson.

— Am aici un tovarăş, să vi-l prezint.

Şi, spunând acestea, doctorul scoase din galerie o vulpe proaspăt împuşcată.

— O vulpe! exclamă Bell.

— Vânatul meu de azi-dimineaţă, răspunse cu modestie doctorul, şi veţi vedea că niciodată o vulpe n-a fost vânată într-un moment mai potrivit.

— Dar, în sfârşit, care e planul dumneavoastră? întrebă Altamont.

— Doresc să-i arunc în aer pe toţi urşii deodată, cu o sută de livre de praf de puşcă.

Se uitară la el miraţi.

— Dar praful de puşcă unde e? întrebară.

— E în magazie.

— Şi magazia?

— Coridorul acesta duce într-acolo. Nu fără rost am săpat o galerie lungă de zece picioare; aş fi putut să atac parapetul mai aproape de casă, dar aveam o anumită idee.

— Bine, dar în ce loc vreţi să puneţi mina? întrebă americanul.

— Chiar în faţa taluzului nostru, adică în punctul cel mai îndepărtat de casă, de depozitul de pulbere şi de magazii.

— Dar cum să-i atragi acolo pe toţi urşii deodată?

— Îmi iau eu însărcinarea, răspunse doctorul. Am vorbit destul, la treabă! Avem de săpat în cursul nopţii o galerie de o sută de picioare – e o muncă obositoare; dar, fiind cinci bărbaţi, ne vom descurca, schimbându-ne pe rând. Va începe Bell şi, în timpul acesta, ne vom odihni puţin.

— Pe toţi dracii! exclamă Johnson, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât găsesc soluţia domnului Clawbonny mai bună.

— E sigură, răspunse doctorul.

— O! din moment ce o spuneţi chiar dumneavoastră, urşii sunt morţi şi le simt de pe acum blana pe spate.

— Atunci, la treabă!

Doctorul se afundă în galeria întunecată şi Bell îl urmă; pe unde trecea doctorul, tovarăşii lui se simţeau în siguranţă. Cei doi ajunseră la depozitul de pulbere şi nimeriră în mijlocul butoiaşelor aranjate în perfectă ordine. Doctorul îi dădu lui Bell instrucţiunile necesare; dulgherul atacă peretele opus, pe care se sprijinea taluzul, şi tovarăşul lui se întoarse în casă.

Bell munci timp de o oră şi săpă o galerie lungă de aproape zece picioare, prin care puteai să înaintezi târându-te. După o oră, veni să-l schimbe Altamont şi, în acelaşi interval de timp, făcu aproape aceeaşi treabă; zăpada din galerie era transportată în bucătărie, unde doctorul o topea ca să ocupe mai puţin spaţiu.

Americanului îi urmă căpitanul, apoi Johnson. În zece ore, adică pe la ora opt dimineaţa, galeria era gata.

În primele ore ale dimineţii, doctorul se duse să privească la urşi printr-o gaură făcută în zidul magaziei de muniţii.

Animalele acestea răbdătoare nu-şi părăsiseră locul. Erau acolo: se duceau, veneau, mormăiau, dar, de fapt, stăteau de strajă cu o stăruinţă exemplară; dădeau târcoale casei, care dispăruse sub blocurile îngrămădite peste ea.

Dar veni un moment, totuşi, în care părură că-şi pierd răbdarea; doctorul îi văzu deodată împingând la o parte blocurile de gheaţă pe care le îngrămădiseră.

— Bine! îi spuse căpitanului care se găsea în apropierea lui.

— Ce fac? întrebă acesta.

— Am impresia că vor să-şi distrugă opera şi să ajungă până la noi. Da’ las’ pe mine! Vor fi distruşi ei înainte. În orice caz, nu mai e timp de pierdut.

Doctorul se strecură până la punctul unde trebuia pusă mina; acolo dispuse să se mărească spaţiul pe toată lărgimea şi înălţimea taluzului; în curând nu mai rămase în partea superioară decât o pojghiţă de gheaţă, groasă de cel mult un picior; trebuiră chiar s-o susţină ca să nu se prăbuşească.

Un ţăruş înfipt în solul de granit ţinu loc de stâlp; leşul vulpii fu agăţat în vârf şi o funie lungă, înnodată în partea de jos, fu întinsă de-a lungul galeriei până la depozitul de pulbere.

Tovarăşii doctorului îi urmau instrucţiunile, fără să le înţeleagă prea bine.

— Iată momeala, le spuse el, arătându-le vulpea.

Rostogoli un butoiaş care putea să tot aibă vreo sută de livre de pulbere, până la piciorul stâlpului.

— Şi iată mina, adăugă el.

— Dar, întrebă Hatteras, nu vom sări şi noi în aer odată cu urşii?

— Nu! suntem destul de departe de locul exploziei; de altfel, casa noastră e solidă; chiar dacă se desface puţin, vom scăpa doar cu câteva reparaţii.

— Bine! răspunse Altamont: dar cum vreţi să procedaţi?

— Iată cum: trăgând de funia aceasta, vom răsturna parul care susţine pojghiţa de gheaţă de deasupra minei; leşul vulpii va apare dintr-o dată în afara taluzului, şi veţi admite fără greutate că nişte animale înfometate în urma unui post îndelungat nu vor şovăi să se arunce asupra acestei prăzi neaşteptate.

— De acord.

— Ei bine, în clipa aceea, dau foc minei, şi, dintr-o singură lovitură, fac să sară în aer şi comeseni, şi masă.

— Bine! bine! exclamă Johnson, care urmărea discuţia cu un interes foarte viu.

Hatteras, având încredere absolută în prietenul lui, nu ceru nici o explicaţie. Aşteptă. Dar Altamont voia să ştie totul, până la capăt.

— Doctore, spuse el, cum veţi calcula durata fitilului dumneavoastră cu o asemenea precizie, încât explozia să aibă loc la momentul oportun?

— E foarte simplu, nu voi face nici un fel de calcul.

— Aveţi, deci, un fitil lung de o sută de picioare?

— Nu.

— Veţi aşterne, deci, o simplă dâră de pulbere?

— Deloc! Ar putea să dea greş.

— Va trebui, aşadar, să se sacrifice cineva şi să se ducă să dea foc minei!

— Dacă trebuie un voluntar, se grăbi Johnson să spună, mă ofer bucuros!

— De prisos, vrednicul meu prieten, răspunse doctorul, întinzându-i mâna bătrânului şef de echipaj, cele cinci vieţi ale noastre sunt preţioase şi ele vor fi cruţate, slavă Domnului!

— Atunci, spuse americanul, renunţ să mai ghicesc.

— Ei, răspunse doctorul zâmbind, dacă nu ne-am putea descurca într-o asemenea împrejurare, la ce ne-ar mai fi de folos studiul fizicii?

— Ah! făcu Johnson, radios, fizica!

— Da! n-avem noi aici o pilă electrică şi fire suficient de lungi, chiar cele folosite la farul nostru?

— Ei bine?

— Ei bine, îi vom da foc minei când vom dori, într-o clipă şi fără primejdie.

— Ura! strigă Johnson.

— Ura! repetară tovarăşii lui, fără să se sinchisească dacă îi mai aud sau nu duşmanii.

Imediat, firele electrice fură întinse în galerie, din casă până la camera minei. Unul din capete rămase înfăşurat pe pilă, iar celălalt fu vârât în centrul butoiaşului; cele două capete se aflau la mică distanţă unul de celălalt.

La nouă dimineaţa, totul fu gata. Era şi timpul; furioşi, urşii se lăsaseră pradă dorinţei turbate de distrugere.

Doctorul socoti că a venit momentul. Johnson fu postat în magazia cu pulbere şi primi sarcina de a trage de funia legată de stâlp.

— Acum, spuse doctorul către tovarăşii lui, pregătiţi-vă armele, pentru cazul când asediatorii n-ar fi ucişi din prima lovitură şi aşezaţi-vă lângă Johnson; imediat după explozie, ieşiţi cât mai repede afară.

— S-a înţeles! răspunse americanul.

— Şi acum, am făcut tot ce este omeneşte posibil. Noi ne-am ajutat! Să ne ajute şi Cerul!

Hatteras, Altamont şi Bell se duseră la depozitul de pulbere. Doctorul rămase singur lângă pilă.

În curând, auzi vocea îndepărtată a lui Johnson, care striga:

— Atenţiune!

— Totul e în ordine! răspunse el.

Johnson trase cu putere de funia care veni spre el, smulgând şi parul, apoi se repezi la gaura din zid şi se uită afară.

Coaja de gheaţă de la suprafaţa taluzului se prăbuşise. Leşul vulpii apărea deasupra sfărâmăturilor. Urşii, surprinşi la început, nu întârziară să se arunce în grup strâns asupra acestei noi prăzi.

— Foc! strigă Johnson.

Doctorul stabili imediat contactul între fire; avu loc o explozie formidabilă; casa se clătină ca la un cutremur de pământ, pereţii crăpară. Hatteras, Altamont şi Bell ieşiră în goană din magazia de pulbere, gata să tragă.

Dar armele nu mai fură necesare: patru urşi din cei cinci fură sfârtecaţi de explozie; cădeau ici-colo bucăţi de nerecunoscut, carbonizate, pe când ultimul urs, pe jumătate fript, fugea cât îl ţineau picioarele.

— Ura! ura! ura! exclamară tovarăşii lui Clawbonny, în timp ce doctorul se arunca zâmbind în braţele lor.