Capitolul XIV.

PRIMĂVARA POLARĂ.

Prizonierii fuseseră eliberaţi; bucuria lor se exprima prin calde manifestaţii şi mii de mulţumiri aduse doctorului.

Bătrânului Johnson îi cam păru rău după pieile de urs arse şi care nu mai puteau fi folosite; dar regretul acesta nu-i strică prea mult buna dispoziţie.

Ziua trecu cu repararea casei de zăpadă, care se resimţise mult de pe urma exploziei. A fost degajată de blocurile îngrămădite de animale şi zidurile i-au fost din nou tencuite. Treaba s-a făcut repede, în ritmul frumoaselor cântece ale şefului de echipaj, ascultate cu plăcere.

A doua zi, temperatura se îmbunătăţi în mod ciudat, şi, printr-o subită schimbare de direcţie a vântului, termometrul urcă iar la cincisprezece grade peste zero*. O diferenţă atât de mare fu puternic resimţită atât de oameni, cât şi de lucruri.

Briza din sud aducea cu ea primele semne ale primăverii polare.

Căldura aceasta relativă s-a menţinut timp de mai multe zile; termometrul, la adăpost de vânt, marcă chiar treizeci şi unu de grade peste zero*; începură să se arate semnele dezgheţului.

Gheaţa începea să crape; apărură ici-colo câteva ţâşnituri de apă sărată, ca nişte fântâni arteziene dintr-un parc englezesc; câteva zile mai târziu, ploua din belşug.

Un abur dens se ridică din zăpezi; era semn bun, iar topirea acestor mase uriaşe părea că se apropie. Discul palid al soarelui, având tendinţa să se coloreze din ce în ce mai mult, desena spirale mai alungite deasupra orizontului; noaptea ţinea doar trei ore.

Se ivi un alt semn, nu mai puţin semnificativ: ptarmiganii, gâştele boreale, ploierii, lişiţele se întorceau în stoluri; aerul se umplea treptat de strigătele acestea asurzitoare, de care navigatorii îşi mai aminteau din primăvara trecută. Iepuri, pe care-i vânară cu succes, îşi făcură apariţia pe ţărmul golfului, precum şi şoarecii arctici, ale căror mici vizuini formau un sistem de alveole regulate.

Doctorul atrase atenţia tovarăşului săi că aproape tuturor acestor animale începea să le cadă părul sau penele albe de iarnă, ca să-şi îmbrace veşmintele de vară; ele se „împrimăvărau” văzând cu ochii, în timp ce natura lăsa să le răsară hrana sub formă de muşchi, maci, saxifragi şi iarbă pitică. Sub zăpezile ce se topeau se simţea cum răzbate o întreagă lume nouă.

Dar, odată cu animalele ce nu fac rău nimănui, se întoarseră şi duşmanii lor flămânziţi: vulpile şi lupii veniră în căutarea prăzii; urlete lugubre răsunau prin întunericul nopţii scurte.

Lupul din ţinuturile acestea e o rudă foarte apropiată a câinelui; latră ca şi el, şi adesea chiar în aşa fel, încât reuşeşte să înşele şi urechile cele mai deprinse ca de exemplu, ale câinilor; se spune chiar că lupii folosesc acest şiretlic ca să atragă câinii şi să-i sfâşie. Faptul a fost observat prin ţinuturile din jurul golfului Hudson, iar doctorul a putut să-l constate în Noua Americă; Johnson avu grijă să nu-şi lase liberi câinii de la sănii, căci ar fi putut cădea în cursă.

Cât despre Duk, văzuse destule şi avea un miros prea fin ca să se arunce singur în gura lupului.

Timp de cincisprezece zile au vânat mult; proviziile de carne proaspătă au fost numeroase: au împuşcat potârnichi, ptarmigani şi ortolani de zăpadă, care constituiau o alimentaţie foarte gustoasă. Vânătorii nu se îndepărtau de Fort-Providence. Se poate spune că vânatul mărunt venea singur în bătaia puştii; prin simpla sa prezenţă, însufleţea în mod deosebit plajele acestea tăcute, iar golful Victoria căpăta o înfăţişare neobişnuită care-ţi înveselea ochii.

Cele cincisprezece zile care urmară după povestea cu urşii au fost consacrate acestor diferite ocupaţii; dezgheţul făcu progrese vizibile; termometrul urcă la treizeci şi două de grade peste zero*, torentele începură să mugească prin albiile lor şi mii de cascade se improvizau pe povârnişurile colnicelor.

Doctorul, după ce curăţă un acru* de teren, semăna pe el seminţe de creson, de măcriş şi de cochelaria, a căror acţiune împotriva scorbutului e excelentă; vedea parcă răsărind din pământ, de la o zi la alta, mici frunze verzi, când, dintr-o dată, cu o iuţeală de neînchipuit, frigul se întoarse ca un stăpân în imperiul lui.

Într-o singură noapte, în timp ce bătea un vânt puternic dinspre nord, termometrul scăzu iar cu aproape patruzeci de grade; coborî la opt grade sub zero*. Totul îngheţă, păsări, patrupede, amfibii dispărură ca prin farmec: răsuflătorile focilor se închiseră din nou, crăpăturile dispărură, gheaţa îşi recapătă tăria de granit, iar cascadele, prinse de îngheţ în căderea lor, se înţepeniră în lungi ţurţuri de cristal.

O adevărată schimbare se produse chiar sub ochii lor, în noaptea de 11 spre 12 mai. Şi când Bell scoase dimineaţa nasul afară, în gerul care se lăsase, era cât pe ce să rămână fără el.

— O! natură boreală, exclamă doctorul, cam dezamăgit, iată de ce eşti tu în stare! Deh! N-am acum decât să însămânţez din nou.

Hatteras lua lucrurile mai puţin filosofic, grăbit cum era să-şi reia cercetările. Dar trebui să se resemneze.

— Şi vom avea multă vreme o temperatură ca asta? întrebă Johnson.

— Nu, prietene, răspunse Clawbonny; e ultima lovitură pe care ne-o dă frigul! Îţi dai bine seama că aici e la el acasă şi nu poate fi gonit fără să opună rezistenţă.

— Se apără bine, replică Bell, frecându-şi faţa.

— Da! Dar ar fi trebuit să mă aştept la asta, continuă doctorul şi să nu-mi sacrific seminţele ca un nepriceput, cu atât mai mult, cu cât puteam, la nevoie, să le fac să răsară lângă maşinile de gătit din bucătărie.

— Cum? întrebă Altamont, ar fi trebuit să prevedeţi această schimbare de temperatură?

— Fără îndoială, şi era la mintea oricui! Ar fi trebuit să-mi pun seminţele sub protecţia imediată a sfântului Mamert, a sfântului Pancraţiu şi a sfântului Gervais, a căror sărbătorire cade în zilele de 11, 12 şi 13 ale acestei luni.

— Nemaipomenit, doctore! exclamă Altamont; vă rog să-mi spuneţi ce influenţă ar putea să aibă cei trei sfinţi cu pricina asupra temperaturii?

— Foarte mare, dacă ar fi să ne luăm după horticultori, care-i numesc „cei trei sfinţi ai gheţii”.

— Şi de ce?

— Pentru că, în general, în luna mai se lasă un frig periodic, şi această scădere a temperaturii se produce între 11 şi 13 ale acestei luni. Aşa stau lucrurile. Asta-i tot.

— E curios, dar se poate oare explica? întrebă americanul.

— Da. În două feluri: fie prin interpunerea unei cantităţi mai mari de asteroizi* din această epocă a anului, între pământ şi soare, sau, pur şi simplu, prin dizolvarea zăpezilor care, topindu-se, absorb în mod necesar o foarte mare cantitate de căldură. Ambele cauze sunt plauzibile. Trebuie să le admitem neapărat? Nu ştiu. Dar, dacă nu sunt sigur de valoarea explicaţiilor, ar fi trebuit să fiu sigur de autenticitatea faptului, să nu-l uit şi să nu-mi compromit plantaţiile.

Doctorul spunea adevărul. Dintr-un motiv sau altul, frigul a fost intens în restul lunii mai; vânătorile trebuiră să fie întrerupte, nu atât din cauza temperaturii prea aspre, cât mai ales din cauza totalei lipse de vânat; din fericire, rezerva de carne proaspătă nu era încă epuizată, mai aveau până atunci. Cei care iernau se găsiră, deci, din nou condamnaţi la inactivitate; timp de cincisprezece zile, de la 11 la 25 mai, viaţa lor monotonă n-a fost marcată decât de o singură întâmplare, o boală gravă, o anghina difterică, care-l lovi pe neaşteptate pe dulgher; doctorul nu se putu înşela asupra naturii acestei boli la vederea amigdalelor foarte inflamate şi a falsei membrane care le căptuşea; dar se afla în elementul său, iar boala care, desigur, nu ţinuse seama de prezenţa lui, fu repede înlăturată. Tratamentul urmat de Bell fu foarte simplu, iar farmacia nu era departe: doctorul se mulţumi să-i recomande lui Bell să ţină în gură câteva bucăţi de gheaţă; în câteva ore inflamaţia cedă, iar falsa membrană dispăru. După douăzeci şi patru de ore, Bell fu din nou pe picioare.

Şi cum toţi se minunau de tratamentul medicului, acesta le spuse:

— Aici e ţara anghinelor, grăi el, aşa încât trebuie neapărat ca şi leacul să fie alături de boală.

— Leacul, şi mai ales medicul, adăugă Johnson, în mintea căruia iscusinţa doctorului lua proporţii fabuloase.

În timpul acestor noi zile de repaus, doctorul se hotărî să aibă o discuţie importantă cu căpitanul; se punea problema de a-l face pe Hatteras să renunţe la ideea de a porni din nou spre nord fără a lua cu dânsul o baleniera sau vreo barcă oarecare, o bucată de lemn, în sfârşit, ceva cu care să se poată străbate un braţ de mare sau o strâmtoare. Căpitanul, atât de categoric în ideile sale, se pronunţase în mod formal împotriva folosirii oricărei ambarcaţiuni făcute din resturile vasului american.

Doctorul nu prea ştia cum să înceapă vorba, şi totuşi era important ca în chestiunea aceasta să se ia imediat o hotărâre, căci luna iunie aducea în curând cu sine perioada marilor expediţii. În sfârşit, după ce se gândi mult, îl luă într-o zi pe Hatteras deoparte şi, cu aerul său de calmă blândeţe, îi spuse:

— Hatteras, crezi că-ţi sunt prieten?

— Desigur, răspunse căpitanul cu vioiciune, cel mai bun, şi chiar singurul.

— Dacă-ţi dau un sfat, continuă doctorul, un sfat pe care nu mi-l ceri, l-ai socoti dezinteresat?

— Da, pentru că ştiu că niciodată nu v-aţi lăsat condus de interesul personal; dar unde vreţi să ajungeţi?

— Aşteaptă, te rog, Hatteras, mai am o rugăminte. Mă socoti un bun englez ca şi dumneata şi însetat de glorie pentru patria mea?

Hatteras aţinti asupra doctorului o privire surprinsă.

— Da, răspunse el, întrebându-l din ochi despre scopul cererii sale.

— Vrei să ajungi la Polul Nord, spuse doctorul în continuare; înţeleg ambiţia dumitale, şi o împărtăşesc; dar, ca să ajungem la acest ţel, trebuie să facem ceea ce e necesar.

— Ei bine, până acum n-am sacrificat oare totul ca să reuşesc?

— Nu, Hatteras, nu ţi-ai sacrificat antipatiile personale şi, în clipa aceasta, te văd gata să refuzi mijlocul absolut indispensabil pentru a ajunge la pol.

— Aha! răspunse Hatteras, vreţi să vorbiţi despre barca… despre omul acela…

— Hatteras, hai, să judecăm fără patimă, la rece, şi să studiem problema pe toate feţele. Coasta pe care am iernat s-ar putea să fie întreruptă; nimic nu ne dovedeşte că ea se prelungeşte cu şase grade spre nord; dacă informaţiile care te-au adus până aici se verifică, trebuie, deci, în timpul verii, să găsim o mare liberă de o vastă întindere. Or, în prezenţa Oceanului Arctic, eliberat de gheţuri şi propice unei navigaţii uşoare, cum vom proceda dacă ne lipsesc mijloacele de a-l traversa?

Hatteras nu răspunse.

— Vrei oare să te trezeşti la câteva mile de Polul Nord, fără a putea ajunge acolo?

Hatteras lăsă să-i cadă capul în mâini.

— Şi acum, continuă doctorul, să examinăm problema sub aspectul ei moral, înţeleg ca un englez să-şi sacrifice viaţa şi averea pentru a-i oferi Angliei o glorie în plus! Dar pentru că o barcă, construită din câteva scânduri smulse dintr-un vas american, dintr-un bastiment american naufragiat şi fără nici o valoare, va atinge noua coastă sau va fi străbătut oceanul necunoscut – ar putea oare micşora onoarea descoperirii? Oare, dacă ai fi descoperit chiar dumneata pe plaja aceasta coca unui vas părăsit ai fi şovăit să te foloseşti de ea? Nu aparţine oare numai şefului expediţiei onoarea reuşitei? Şi, te întreb, oare această ambarcaţiune, construită de patru englezi nu este englezească de la chilă până la bordură?

Hatteras continua să tacă.

— Nu, spuse Clawbonny, să vorbim deschis, nu barca e cea care te necăjeşte, ci omul.

— Da, doctore, răspunse căpitanul, îl urăsc pe americanul acesta, pe omul acesta pe care soarta rea ni l-a aruncat în drum…

— Ca să te salveze!

— Ca să mă distrugă! Mi se pare că mă sfidează, că vorbeşte aici ca un stăpân, că-şi închipuie că soarta mea e în mâinile lui şi că mi-a ghicit planurile. Nu s-a dat în vileag pe de-a-ntregul când a fost vorba să punem nume noilor ţinuturi? A mărturisit el vreodată ce căuta la aceste latitudini? Nu-mi veţi scoate din cap ideea care mă ucide: că acest om e comandantul unei expediţii trimisă de guvernul Statelor Unite ca să facă vreo descoperire.

— Şi chiar de ar fi aşa, Hatteras, ce dovedeşte că această expediţie încerca să ajungă la pol? America nu poate şi ea să încerce, ca şi Anglia, să găsească Trecerea din nord-vest? În orice caz, Altamont habar n-are de planurile noastre, căci nici Johnson, nici Bell, nici dumneata, nici eu n-am scos o vorbă în faţa lui despre ele.

— Bine, atunci să nu le ştie niciodată!

— Până la urmă va trebui neapărat să le cunoască, întrucât nu-l putem lăsa singur aici.

— Şi de ce nu? întrebă căpitanul cu oarecare violenţă în glas. Nu poate să rămână la Fort-Providence?

— N-ar consimţi la aşa ceva, Hatteras; şi apoi, să-l părăsim pe omul acesta, pe care n-am fi siguri că-l regăsim la înapoiere, ar fi mai mult decât imprudent, ar fi inuman; Altamont va veni cu noi, trebuie să vină! Dar cum e de prisos să-i dăm de pe acum idei pe care nu le are, să nu-i spunem nimic şi să construim o barcă destinată în aparenţă acţiunilor de recunoaştere a acestor noi ţărmuri.

Hatteras nu se putea hotărî să se dea bătut în faţa argumentelor prietenului său; acesta aştepta un răspuns care nu venea.

— Şi dacă omul acesta refuză să consimtă la desfacerea în bucăţi a vasului? spuse, în fine, căpitanul.

— În cazul acesta, vei avea dreptul de partea dumitale; vei construi barca fără voia lui şi n-ar mai avea căderea să facă vreo obiecţie.

— Să dea Domnul, deci, să refuze! exclamă Hatteras.

— Înainte de un refuz, răspunse doctorul, trebuie adresată o cerere; mă însărcinez eu s-o fac.

Într-adevăr, chiar în aceeaşi seară, la cină, Clawbonny aduse vorba despre anumite planuri de călătorii necesare în timpul lunilor de vară, pentru a face releveele hidrografice ale coastelor.

— Cred, Altamont, că vei merge cu noi?

— Desigur, răspunse americanul, trebuie să ştim până unde se întinde acest ţinut al Noii-Americi!

Hatteras se uită fix la rivalul său în timp ce răspundea în felul acesta.

— Şi pentru asta, continuă Altamont, trebuie să folosim cât mai bine resturile lui Porpoise; să construim aşadar, o barcă solidă şi care să ne ducă departe.

— Ai auzit Bell, spuse cu vioiciune doctorul, chiar de mâine ne apucăm de treabă.