Capitolul XV.

TRECEREA DIN NORD-VEST.

A doua zi, Bell, Altamont şi doctorul se duseră la Porpoise; lemnul nu lipsea; vechea balenieră a vasului cu trei catarge, desfundată de loviturile blocurilor de gheaţă, putea să mai furnizeze părţile principale ale celei noi. Dulgherul se puse, deci, imediat pe treabă: era nevoie de o ambarcaţiune în stare să reziste pe mare, şi totuşi destul de uşoară ca să poată fi transportată pe sanie.

În timpul ultimelor zile ale lunii mai, temperatura se ridică: termometrul urcă iar până la gradul de îngheţare; de astă dată primăvara se întorsese de-a binelea, iar cei ce iernaseră trebuiră să-şi dezbrace hainele de iarnă.

Ploile cădeau des; zăpada topită începu în curând să profite de cele mai mici pante ca să pornească în viituri şi cascade.

Hatteras nu-şi putu stăpâni satisfacţia, văzând cum câmpurile albe dădeau primele semne de dezgheţ. Marea liberă însemna pentru el libertatea.

Spera să afle peste puţină vreme dacă înaintaşii lui se înşelaseră, sau nu, asupra acestei mari probleme a bazinului polar. De asta depindea întregul succes al expediţiei sale.

Într-o seară, după o zi destul de călduroasă, în timpul căreia semnele de topire a gheţurilor se vădiră tot mai mult, îndreptă discuţia către acest subiect, atât de interesant, al mării libere.

Reluă toate argumentele care-i erau cunoscute şi găsi, ca întotdeauna, un cald partizan al teoriei sale în persoana doctorului. De altfel, concluziile sale nu erau lipsite de justeţe.

— E evident, spuse el, că, dacă oceanul se descotoroseşte de gheţurile sale în faţa golfului Victoria, partea lui sudică va fi de asemenea liberă până la Noul-Cornouailles şi până la Canalul Reginei. Penny şi Belcher aşa l-au văzut şi cu siguranţă că l-au văzut bine.

— Cred ca şi dumneata, Hatteras, nimic nu îndreptăţea să fie pusă la îndoială buna credinţă a acestor vestiţi marinari; degeaba se încerca explicarea descoperirii făcute de ei printr-un efect de miraj; se arătau prea categorici în afirmaţiile lor ca să nu fie siguri de acest fapt.

— Ne-am gândit întotdeauna, spuse Altamont, care luă atunci cuvântul, că bazinul polar se întinde nu numai spre vest, ci şi spre est.

— Într-adevăr, se poate presupune, răspunse Hatteras.

— Trebuie să presupunem, interveni din nou americanul, căci marea aceasta liberă, pe care căpitanii Penny şi Belcher au văzut-o aproape de coastele ţinutului Grinnel, Morton, locotenentul lui Kane, a zărit-o şi el în strâmtoarea care poartă numele acestui savant îndrăzneţ!

— Nu suntem în marea Kane, răspunse sec Hatteras, şi, ca atare, nu putem verifica faptul.

— Dar e de presupus, cel puţin, spuse Altamont.

— Desigur, replică doctorul care voia să evite o discuţie inutilă. Trebuie să fie aşa cum gândeşte Altamont; afară doar de cazul când există unele situaţii speciale, aceleaşi efecte se produc la aceleaşi latitudini. De aceea cred în existenţa mării libere în est, ca şi în vest.

— În orice caz, puţin ne interesează! spuse Hatteras.

— Nu sunt de aceeaşi părere, Hatteras, reluă americanul, pe care indiferenţa afectată a căpitanului începea să-l enerveze. Aceasta s-ar putea să aibă pentru noi o anumită importanţă.

— Şi când anume, mă rog?

— Când ne vom gândi la întoarcere.

— La întoarcere! exclamă Hatteras. Şi cine se gândeşte la aşa ceva?

— Nimeni, răspunse Altamont, dar în fine, bănuiesc că ne vom opri undeva.

— Unde anume? întrebă Hatteras.

Pentru prima dată, această întrebare i-a fost adresată direct americanului. Doctorul şi-ar fi dat un braţ ca să curme discuţia.

Neprimind răspuns de la Altamont, căpitanul îşi reînnoi întrebarea.

— Unde anume? făcu el, insistând.

— Acolo unde mergem! răspunse liniştit americanul.

— Şi cine ştie asta? spuse împăciuitor doctorul

— Pretind, aşadar, spuse din nou Altamont, că, dacă vrem să profităm de bazinul polar ca să ne înapoiem, vom putea încerca să ajungem la marea Kane; ea ne va duce mai direct la marea Baffin.

— Crezi? întrebă ironic căpitanul.

— Cred, aşa cum cred că, dacă vreodată aceste mări boreale ar deveni practicabile, s-ar merge spre ele pe acest drum care e mai direct. O, doctorul Kane a făcut o mare descoperire!

— Într-adevăr! spuse Hatteras muşcându-şi buzele până la sânge.

— Da, întări doctorul, nu se poate nega şi trebuie să-i lăsăm fiecăruia meritul său.

— Fără să mai punem la socoteală că înaintea acestui vestit marinar, insistă încăpăţânatul american, nimeni nu mai înaintase atât de adânc spre nord.

— Aş vrea să cred, spuse Hatteras, că acum englezii i-au luat-o înainte.

— Şi americanii! replică Altamont.

— Americanii?! exclamă Hatteras.

— Dar eu ce sunt? spuse Altamont cu mândrie.

— Dumneata eşti, răspunse Hatteras cu un glas de abia stăpânit, dumneata eşti un om care pretinde să acorde hazardului aceeaşi parte de glorie ca şi ştiinţei! Căpitanul american al dumitale a înaintat mult spre nord, dar numai întâmplarea…

— Întâmplarea?! strigă Altamont. Îndrăzneşti să spui că doctorul Kane nu datorează această mare descoperire energiei şi ştiinţei sale?

— Eu spun, replică Hatteras, că numele acestui Kane nu e un nume care să fie rostit într-un ţinut ilustrat de un Parry, Franklin, Ross, Belcher, Penny, în aceste mări care i-au dezvăluit Trecerea din nord-vest englezului Mac Clure…

— Mac Clure! ripostă vehement americanul. Citezi numele acestui om şi te ridici împotriva foloaselor pe care le aduce întâmplarea? Nu e oare numai întâmplarea care l-a favorizat?

— Nu, răspunse Hatteras, înflăcărându-se, nu! E curajul lui, îndărătnicia de a petrece patru ierni în mijlocul gheţurilor…

— Cred şi eu! răspunse americanul. Era prins de gheţuri, nu putea să se mai întoarcă şi, până la urmă, şi-a părăsit vasul Investigator ca să ajungă iar în Anglia!

— Dragi prieteni, interveni doctorul…

— De altfel, spuse Altamont întrerupându-l, să lăsăm la o parte omul şi să vedem rezultatul. Vorbeşti despre Trecerea din nord-vest; ei bine, trecerea aceasta încă n-a fost găsită!

Hatteras sări în sus la auzul acestei fraze.

Doctorul încercă iar să intervină.

— Greşeşti, Altamont, spuse el.

— Nu! îmi susţin părerea, continuă încăpăţânatul. Trecerea din nord-vest a rămas încă de găsit, sau, dacă preferaţi, de străbătut. Mac Clure nu a trecut prin ea şi niciodată până astăzi un vas plecat din strâmtoarea Behring nu a ajuns în marea Baffin.

Faptul era adevărat, vorbind la modul absolut. Ce i se putea răspunde americanului?

Totuşi, Hatteras se ridică şi spuse:

— Nu voi îngădui ca în prezenţa mea gloria unui căpitan englez să mai fie multă vreme atacată!

— Nu vei îngădui! răspunse americanul, ridicându-se şi el, dar acestea sunt faptele, iar puterea dumitale nu merge până acolo încât să le desfiinţeze.

— Domnule! spuse Hatteras, palid de mânie.

— Dragi prieteni, interveni doctorul, fiţi puţin mai calmi; discutăm o problemă ştiinţifică.

Bunul Clawbonny nu voia să vadă altceva decât o discuţie ştiinţifică acolo unde era în joc ura dintre căpitanul american şi cel englez.

— Faptele am să vi le spun eu, reluă ameninţător vorba Hatteras, care nu mai asculta nimic.

— Şi eu voi vorbi! ripostă americanul. Johnson şi Bell nu ştiau ce atitudine să ia.

— Domnilor, rosti doctorul pe un ton energic, îmi veţi permite să iau cuvântul! Vreau acest lucru, spuse el; faptele îmi sunt cunoscute ca şi dumneavoastră, mai bine chiar decât vă sunt cunoscute dumneavoastră, şi veţi fi de acord că pot să discut despre ele fără părtinire.

— Da! da! încuviinţă Bell şi Johnson, care erau neliniştiţi de întorsătura luată de discuţie şi-i creară o majoritate favorabilă doctorului.

— Hai, începeţi, domnule Clawbonny, spuse Johnson, domnii aceştia vă vor asculta şi aceasta ne va instrui pe toţi.

— Atunci vorbiţi! consimţi americanul.

Hatteras îşi reluă locul, făcând un semn de aprobare, şi-şi încrucişa braţele.

— Am să vă povestesc faptele aşa cum s-au petrecut în realitate, spuse doctorul, iar dumneavoastră mă veţi putea corecta, dragi prieteni, dacă omit sau dacă denaturez vreun amănunt.

— Vă cunoaştem, domnule Clawbonny, răspunse Bell, puteţi povesti fără nici o teamă.

— Iată harta mărilor polare continuă doctorul, care se ridicase ca să caute piesele procesului; va fi uşor să urmărim pe ea drumul străbătut de Mac Clure şi veţi putea să judecaţi în cunoştinţă de cauză.

Doctorul întinse pe masă una din acele excelente hărţi, publicate din ordinul Amiralităţii, unde erau trecute descoperirile cele mai moderne făcute în regiunile arctice; apoi continuă în aceşti termeni:

— În 1848, după cum ştiţi, două nave, Herald, sub comanda căpitanului Kellet şi Plover, sub comanda lui Moore, au fost trimise în strâmtoarea Behring ca să încerce să găsească urmele lui Franklin; cercetările lor rămaseră infructuoase. În 1850, li se adaugă Mac Clure, care comanda vasul Investigator, navă pe care tocmai făcuse campania din 1849, sub ordinele lui James Ross. Era urmat de şeful lui, căpitanul Collinson, de pe Entreprise; dar i-o luă înainte şi, ajuns în strâmtoarea Behring, declară că nu va mai aştepta multă vreme, că va pleca singur pe propria-i răspundere şi, ascultă-mă cu atenţie, Altamont, că-l va descoperi pe Franklin, sau Trecerea.

Altamont nu manifestă nici aprobare, nici dezaprobare.

— La 5 august 1850, continuă doctorul, după ce comunicase pentru ultima oară cu Plover, Mac Clure se afundă în mările din est pe un drum aproape necunoscut; uitaţi-vă, abia dacă sunt indicate câteva ţinuturi pe această hartă. La 30 august, tânărul ofiţer determina poziţia capului Bathurst; la 6 septembrie, descoperea ţinutul Baring, pe care-l recunoscu apoi ca făcând parte din ţinutul Banks, apoi ţinutul Prince-Albert; apoi o luă hotărât prin această strâmtoare alungită, care desparte aceste două mari insule, şi pe care o boteză strâmtoarea Prince de Wales. Intraţi în ea, în gând, odată cu acest curajos navigator! Spera să ajungă în bazinul Melville, pe care l-am traversat, şi avea motiv să spere; dar gheţurile, la extremitatea strâmtorii, îi opuseră o barieră de netrecut. Atunci, oprit din drumul său, Mac Clure iernează de la 1850 la 1851, şi în timpul acesta merge de-a lungul banchizei ca să se asigure că strâmtoarea comunică cu bazinul Melville.

— Da, spuse Altamont, dar nu l-a traversat.

— Aşteaptă, spuse doctorul. În timpul acestui iernat, ofiţerii lui Mac Clure străbat coastele învecinate, Creswell, ţinutul Baring, Haswelt, ţinutul Prince-Albert spre sud, şi Wynniat, capul Walker spre nord. În iulie, odată cu primele dezgheţuri, Mac Clure încearcă pentru a doua oară să-l ducă pe Investigator în bazinul Melville; se apropie de el, la douăzeci de mile, dar vânturile îl târăsc irezistibil spre sud, fără să poată birui obstacolul. Atunci se hotărăşte să coboare din nou prin strâmtoarea Prince de Wales şi să ocolească ţinutul Banks ca să încerce prin vest ceea ce nu reuşise să facă prin est; se întoarce; la 18 determină poziţia capului Kellet, iar la 19, capul Prince-Alfred, cu două grade mai sus; apoi, după o luptă îngrozitoare cu aisbergurile, rămâne prins în canalul Banks, la intrarea în şirul de strâmtori care duce la marea Baffin.

— Dar n-a putut să le străbată, răspunse Altamont.

— Mai aşteaptă şi ai răbdarea lui Mac Clure. La 26 septembrie, îşi ocupă poziţia de iernare în golful Mercy, la nord de ţinutul Banks şi rămâne acolo până în 1852. Vine luna aprilie; Mac Clure nu mai avea provizii decât pentru optsprezece luni. Totuşi, nu vrea să se întoarcă; pleacă, traversează cu sania strâmtoarea Banks şi soseşte la insula Melville. Să-l urmărim. Spera să găsească pe aceste coaste vasele comandantului Austin, trimise în întâmpinarea lui prin marea Baffin şi strâmtoarea Lancastre; ajunse la 28 aprilie la Winter-Harbour, chiar în locul unde Parry iernase înainte cu treizeci şi trei de ani; cât despre vase, nici urmă; numai că descoperă într-un cairn un document prin care află că Mac Clintock, locotenentul lui Austin, trecuse pe acolo în urmă cu un an şi că plecase. Dar acolo unde pe un altul l-ar fi cuprins disperarea. Mac Clure nu-şi pierde nădejdea. Pune, cu totul la voia întâmplării, un nou document în acelaşi cairn, şi anunţă dorinţa sa de a se întoarce în Anglia prin Trecerea din nord-vest, pe care a găsit-o, ajungând la strâmtoarea Lancastre şi la marea Baffin. Dacă nu se mai aude vorbindu-se nimic despre el înseamnă că a fost târât spre nordul sau spre vestul insulei Melville; apoi se întoarce, deloc descurajat, la golful Mercy, să ierneze pentru a treia oară, de la 1852 la 1853.

— Nu i-am pus niciodată la îndoială curajul, ci doar succesul, răspunse Altamont.

— Să-l urmărim mai departe, spuse doctorul. În martie, redus la două treimi din raţie, în urma unei ierni foarte aspre în care vânatul lipsi, Mac Clure se hotărî să trimită înapoi în Anglia jumătate din echipajul său, fie prin marea Baffin, fie prin râul Mackensie şi golful Hudson; cealaltă jumătate trebuia să-l aducă înapoi în Europa pe Investigator. Alese oamenii cei mai puţin sănătoşi, pentru care un al patrulea iernat ar fi fost fatal; totul era pregătit pentru plecarea lor, fixată la 15 aprilie, când, în ziua de 6, plimbându-se pe gheţuri cu locotenentul Creswell, Mac Clure zări, alergând dinspre nord şi gesticulând, un om, şi omul acela era locotenentul Pim, de pe Herald, locotenentul aceluiaşi căpitan Kellet, pe care-l lăsase cu doi ani înainte în strâmtoarea Behring, aşa cum v-am spus la începutul acestei povestiri. Kellet, ajuns la Winter-Harbour, găsise documentul lăsat la întâmplare de Mac Clure; aflând astfel despre situaţia sa în golful Mercy, îl trimise pe locotenentul Pim în întâmpinarea îndrăzneţului căpitan. Locotenentul era însoţit de un detaşament de marinari de pe Herald, printre care se afla şi locotenentul de marină francez, domnul de Bray, care servea ca voluntar în statul major al căpitanului Kellet. Sper că nu pui la îndoială această întâlnire dintre compatrioţii noştri.

— Nicidecum! răspunse Altamont.

— Ei bine. să vedem ce se va întâmplă de aci înainte şi dacă Trecerea din nord-vest va fi cu adevărat străbătută. Observă că, dacă am lega descoperirile lui Parry de cele ale lui Mac Clure, s-ar vedea că s-a făcut ocolul coastelor nordice ale Americii.

— Dar nu de către un singur vas, răspunse Altamont.

— Nu, dar de către un singur om. Să continuăm. Mac Clure se duse să-l viziteze pe căpitanul Kellet pe insula Melville; făcu în douăsprezece zile cele o sută şaptezeci de mile care despărţeau golful Mercy de Winter-Harbour; se înţelese cu comandantul lui Herald să-i trimită bolnavii şi se întoarse la bordul vasului său; alţii, în locul lui Mac Clure, ar fi crezut că au făcut destul, dar tânărul cutezător voi să-şi mai încerce o dată norocul. Atunci, şi aici vă rog să fiţi atenţi, atunci locotenentul său, Creswell, însoţindu-i pe bolnavii şi infirmii de pe Investigator, părăsi golful Mercy, ajunse la Winter-Harbour, apoi de acolo, după o călătorie de patru sute şaptezeci de mile pe gheaţă, atinse, la 2 iunie, insula Beechey şi, după câteva zile, cu doisprezece dintre oamenii săi, trecu pe bordul lui Phoenix.

— Pe care serveam pe vremea aceea, spuse Johnson, cu căpitanul Inglefield, şi ne-am reîntors în Anglia.

— Iar la 7 octombrie 1853, continuă doctorul, Creswell ajungea la Londra, după ce străbătuse tot spaţiul cuprins între strâmtoarea Behring şi capul Farewell.

— Ei bine, întrebă Hatteras, să fi sosit printr-o parte şi să fi ieşit prin cealaltă, aceasta nu înseamnă să fi trecut?

— Ba da, răspunse Altamont, dar străbătând patru sute şaptezeci de mile pe gheaţă.

— Şi ce importanţă are?

— Aici stă toată chestiunea, răspunse americanul. Vasul lui Mac Clure a făcut el traversarea?

— Nu, răspunse doctorul, căci, după al patrulea iernat, Mac Clure a fost silit să-l părăsească în mijlocul gheţurilor.

— Ei bine, când e vorba de o călătorie pe mare, vasul şi nu omul trebuie să treacă. Dacă vreodată Trecerea din nord-vest va deveni posibilă, ea se va face cu vase şi nu cu sănii. Trebuie deci ca vasul să fie cel care face călătoria sau, în lipsa vasului, o ambarcaţiune.

— O ambarcaţiune! exclamă Hatteras, care văzu o intenţie vădită în aceste vorbe ale americanului,

— Altamont, se grăbi doctorul să intervină, faci o deosebire copilărească în privinţa aceasta; cu toţii socotim că greşeşti.

— Asta nu-i greu pentru dumneavoastră, domnilor, spuse americanul, sunteţi patru contra unul. Dar asta nu mă va împiedica să rămân la părerea mea.

— Păstrează-ţi-o deci, exclamă Hatteras, şi aşa, încât să n-o mai auzim!

— Şi cu ce drept îmi vorbeşti în felul acesta? întrebă americanul furios.

— Cu dreptul meu de căpitan! răspunse Hatteras cu mânie.

— Mă aflu, aşadar, sub ordinele dumitale? ripostă Altamont.

— Fără nici o discuţie şi vai de dumneata dacă…

Doctorul, Johnson şi Bell interveniră. Era şi timpul; cei doi duşmani se măsurau din ochi. Doctorul simţea o greutate pe suflet.

Totuşi, după câteva vorbe de împăcare, Altamont se duse să se culce, fluierând aria naţională „Yankee Doodle” şi, dormind sau nu, nu mai scoase nici o vorbă.

Hatteras ieşi din casă şi se plimbă pe afară cu paşi mari; nu se întoarse decât după o oră şi se culcă fără să mai rostească nici un cuvânt.