Capitolul XIX.

MARŞUL SPRE NORD.

A doua zi dimineaţa, în zori, Hatteras dădu semnalul de plecare. Câinii fură înhămaţi la sanie; bine hrăniţi, bine odihniţi, după o iarnă petrecută în condiţii confortabile, n-aveau nici un motiv să nu aducă servicii mari în timpul verii. Nu se lăsară deci rugaţi ca să li se pună iar harnaşamentul de călătorie.

Cumsecade animale, la urma urmei, aceşti câini, groenlandezi! Firea lor sălbatică se schimbase încetul cu încetul; pierdeau din asemănarea lor cu lupul, ca să se apropie de cea a lui Duk, modelul desăvârşit al rasei canine; cu un cuvânt, se civilizau.

Duk, cu siguranţă avea dreptul să-şi revendice în parte educarea lor; le dăduse lecţii de bună tovărăşie şi le oferea propriul lui exemplu; în calitatea sa de englez, foarte pretenţios în chestiunile de „protocol” îi trebuise multă vreme ca să se familiarizeze cu nişte câini care „nu-i fuseseră prezentaţi” şi, în principiu, nu li se adresa; dar, fiind silite să împărtăşească acelaşi pericole, aceleaşi lipsuri, aceeaşi soartă, animalele acestea de rase diferite, încet, încet, se apropiară între ele. Duk, care era bun la suflet, făcu primii paşi şi tot neamul cu patru labe deveni în scurt timp o ceată de prieteni.

Doctorul îi mângâia pe groenlandezi, iar Duk privea fără gelozie cum sunt alintaţi semenii lui.

Oamenii nu erau într-o formă mai proastă decât animalele; dacă acestea trebuiau să tragă bine, ceilalţi îşi propuneau să meargă bine.

Plecară la ora şase dimineaţa, pe o vreme frumoasă; după ce merseră urmând conturul golfului şi depăşiră capul Washington, Hatteras indică drumul drept spre nord; la ora şapte, călătorii lăsau spre sud conul farului şi Fort-Providence.

Călătoria începea bine şi, mai ales, mai bine decât expediţia întreprinsă în plină iarnă, în căutarea cărbunelui. Hatteras lăsa atunci în urmă, la bordul vasului său, revolta şi disperarea, fără a fi sigur de ţinta spre care se îndrepta; lăsa un echipaj pe jumătate mort de frig; pleca, împreună cu tovarăşii lui, slăbiţi de suferinţele provocate de-o iarnă arctică; el, omul nordului, se întorcea spre sud! Acum, dimpotrivă, înconjurat de prieteni puternici şi sănătoşi, susţinut, înconjurat, stimulat, mergea spre pol, către ţelul întregii sale vieţi, niciodată un om nu fusese mai aproape de dobândirea acestei glorii uriaşe pentru ţara lui şi pentru el însuşi.

Se gândea, oare, la toate lucrurile acestea, inspirate în mod firesc de situaţia în care se aflau? Doctorului îi făcea plăcere să presupună că se gândea şi nu putea să aibă îndoieli în această privinţă, văzându-l atât de nerăbdător.

Bunul Clawbonny se bucura de tot ceea ce putea să-l bucure pe tovarăşul lui şi, după împăcarea dintre cei doi căpitani, dintre cei doi prieteni ai săi, era cel mai fericit dintre oameni – el, căruia îi era străină ideea de ură, invidie, rivalitate, el, cea mai bună dintre fiinţe! Ce se va întâmplă cu ei, ce rezultat va avea această călătorie? Nu ştia nici el, dar măcar începea bine. Şi asta însemna mult.

Coasta de vest a Noii Americi se prelungea printr-un şir de golfuri, dincolo de capul Washington; călătorii, ca să evite această cotitură uriaşă, după ce au trecut de primele povârnişuri ale lui Bell-Mount, se îndreptară spre nord, luând-o pe platourile superioare. Era o însemnată economie de drum; Hatteras voia, în cazul că nu i s-ar fi opus obstacole neprevăzute, scoase în cale de strâmtoare şi munte, să tragă o linie dreaptă, de trei sute cincizeci de mile, de la Fort-Providence până la pol.

Călătoria se desfăşura în bune condiţiuni; câmpiile înalte erau ca nişte întinse covoare albe, pe care sania cu tălpicile unse cu pucioasă, aluneca uşor, iar oamenii, încălţaţi cu snow-shoes, puteau merge în siguranţă şi repede.

Termometrul arăta treizeci şi şapte de grade*. Vremea nu era cu totul stabilă; era când senin, când ceaţă, dar nici frigul şi nici vârtejurile nu i-ar fi oprit pe aceşti călători atât de hotărâţi să meargă înainte.

Drumul se dezvăluia cu uşurinţă; acul busolei, depărtându-se de polul magnetic, devenea mai puţin leneş; nu mai şovăia; e drept că, odată polul magnetic depăşit, se întorcea spre el şi arăta, ca să nu zicem aşa, sudul unor oameni care mergeau spre nord; dar indicaţia aceasta inversă nu îngreuna în nici un fel calculele.

De altfel, doctorul imagină un mijloc de jalonare destul de simplu, care evita consultarea permanentă a busolei; odată stabilită poziţia, călătorii, când era senin, luau drept ţintă câte un obiect plasat exact la nord şi situat la două sau trei mile înainte; mergeau atunci spre el până ajungeau acolo, apoi îşi alegeau alt punct de reper în aceeaşi direcţie, şi aşa mai departe. în felul acesta, se îndepărtau foarte puţin de drumul drept.

În timpul primelor două zile de călătorie, au mers cu o viteză de douăzeci de mile în douăsprezece ore; restul timpului era rezervat pentru masă şi odihnă; cortul era suficient ca să-i apere de frig în timpul somnului.

Temperatura avea tendinţe de urcare; zăpada se topea pe alocuri cu totul, după natura solului, în timp ce alte locuri îşi păstrau albeaţa imaculată; ici şi colo se formau mari băltoace de apă, adesea adevărate eleştee, pe care, cu puţină imaginaţie, le puteai lua drept nişte lacuri; călătorii se înfundau în ele uneori până la genunchi; de altfel, asta-i făcea să râdă; doctorul era fericit de băile neprevăzute.

— Nu-i este, totuşi, îngăduit apei prin ţinuturile acestea să ne ude, spunea el; acest element n-are aici dreptul decât de a fi în stare solidă şi în stare gazoasă; cât despre starea lichidă, e un abuz! Gheaţă sau vapori, foarte bine; dar apă, niciodată!

Vânătoarea nu era dată uitării în timpul călătoriei, căci cu ajutorul ei trebuiau procurate alimentele proaspete; de aceea, Altamont şi Bell, fără să se îndepărteze prea mult, cutreierau albiile de torente vecine; vânau ptarmigani, garii, gâşte, iepuri cenuşii; animalele acestea treceau, cu încetul, de la încredere la teamă; începuseră să fugă din faţa lor şi devenise greu să te apropii de ele. Fără Duk, vânătorii s-ar fi ales adesea cu praful de puşcă irosit.

Hatteras le recomanda să nu se îndepărteze mai mult de o milă, căci n-avea de pierdut nici o zi, nici un ceas, şi nu conta decât pe trei luni de vreme bună.

De altfel, fiecare trebuia să fie la postul lui, în preajma săniei, când aveau de trecut câte un lac mai greu, o trecătoare mai strâmtă, podişuri înclinate; atunci fiecare se înhăma sau punea umărul la sanie, trăgând, împingând sau ţinând-o în loc; nu o dată au trebuit s-o descarce în întregime, dar nici asta nu era suficient ca să prevină izbiturile şi, deci, stricăciunile pe care Bell le repara cum putea mai bine.

A treia zi, miercuri, 26 iunie, călătorii întâlniră un lac cu o suprafaţă de mai mulţi acri, încă complet îngheţat ca urmare a faptului că nu era orientat spre soare; gheaţa era destul de tare ca să suporte greutatea călătorilor şi a săniei; părea să se fi menţinut dintr-o iarnă îndepărtată, căci lacul pesemne că nu se dezgheţa niciodată, din cauza poziţiei în care se afla; semăna cu o oglindă compactă asupra căreia verile arctice nu aveau nici o influenţă; faptul că malurile erau înconjurate de o zăpadă uscată, ale cărei straturi inferioare datau cu siguranţă încă din anii trecuţi, părea să confirme această observaţie.

Din clipa aceea, ţinutul începu să coboare în mod simţitor; doctorul trase concluzia că nu putea să se întindă prea mult spre nord; de altfel, era foarte probabil că Noua Americă nu era decât o insulă şi că nu ajungea până la pol. Solul devenea din ce în ce mai neted; numai spre vest se zăreau câteva coline nivelate de depărtare şi scăldate într-o ceaţă albăstruie.

Până atunci, expediţia nu fusese obositoare, călătorii nu sufereau decât din pricina reverberaţiei razelor solare pe suprafaţa zăpezii; această reflectare intensă putea să le dea snow-blindness* – îndeobşte cu neputinţă de evitat.

În oricare altă perioadă, ar fi călătorit noaptea, ca să scape de acest neajuns; dar nu exista noapte. Zăpada, din fericire, avea tendinţa să se topească şi-şi pierdea mult din strălucire atunci când era pe punctul să se transforme în apă.

La 28 iunie, temperatura urcă la patruzeci şi cinci de grade deasupra lui zero*; creşterea temperaturii a fost însoţită de o ploaie îmbelşugată, pe care călătorii o întâmpinară cu resemnare, ba chiar cu plăcere: ea grăbea topirea zăpezilor; trebuiră să-şi încalţe iar mocasinii din piele de cerb şi să schimbe modul de alunecare a săniei. Marşul fu, desigur, întârziat, dar, neîntâmpinând obstacole serioase, înaintau mereu.

Uneori, doctorul aduna în drumul său pietre rotunde sau plate, de felul pietricelelor roase de mişcarea valurilor, şi atunci se credea aproape de bazinul polar; totuşi câmpia se desfăşura neîncetat, cât vedeai cu ochii.

Ea nu prezenta nici o urmă de locuinţă, nici de colibe, nici de cairnuri sau adăposturi de eschimoşi; călătorii noştri erau în mod vădit primii care puneau piciorul în acest ţinut nou. Groenlandezii, ale căror triburi dau târcoale pământurilor arctice, nu ajungeau niciodată aşa de departe şi totuşi, în ţinutul acesta, vânătoarea ar fi fost rodnică pentru aceşti nenorociţi, mereu înfometaţi; uneori se vedeau urşi care urmăreau de la distanţă micul grup, fără să-şi manifeste intenţia de a-l ataca; în depărtare apăreau cirezi numeroase de boi moscaţi şi de reni; doctorul ar fi vrut chiar să prindă câţiva reni ca să-şi întărească atelajul; dar erau prea fricoşi şi cu neputinţă de a fi capturaţi de vii.

În ziua de 29, Bell împuşcă o vulpe, iar Altamont avu norocul să doboare un bou moscat de mărime mijlocie, după ce le dădu tovarăşilor săi prilejul să-şi facă o excelentă impresie despre sângele rece şi dibăcia lui; era într-adevăr un vânător minunat, iar doctorul, care era un cunoscător, îl admira foarte mult. Boul fu tăiat în bucăţi şi le furniza o hrană proaspătă şi îmbelşugată.

Mesele bune şi gustoase, hărăzite de întâmplare erau întotdeauna bine primite; chiar şi cei mai puţin mâncăcioşi nu se puteau stăpâni de a arunca priviri pline de satisfacţie spre bucăţile de carne îmbietoare. Doctorul râdea ori de câte ori se surprindea rămânând în extaz în faţa acestor îmbelşugate bunătăţi.

— Să nu facem mofturi, spuse el, în expediţiile polare masa e un lucru important.

— Mai ales, răspunse Johnson, atunci când depinde de un foc de armă mai mult sau mai puţin dibaci!

— Ai dreptate, bătrânul meu Johnson, replică doctorul, şi te gândeşti mai puţin la mâncare când ştii că oala fierbe regulat pe plită.

În 30, ţinutul contrar previziunilor, deveni foarte accidentat, ca şi cum ar fi fost răscolit de vreun cutremur vulcanic; conurile, vârfurile ascuţite se multiplicară la infinit şi atinseră mari înălţimi.

Dinspre sud-est se porni să sufle cu violenţă un vânt care degenera în curând într-un adevărat uragan; pătrunse cu furie printre stâncile încununate de zăpadă şi munţii de gheaţă care, deşi se aflau în inima uscatului, păreau să aibă forme de hummock-uri şi de aisberguri; prezenţa lor pe aceste platouri înalte rămase inexplicabilă chiar şi pentru doctor, care le explica pe toate.

Furtunii îi urmă o vreme caldă şi umedă; a fost un adevărat dezgheţ; din toate părţile răsuna trosnetul blocurilor de gheaţă, care se amesteca cu zgomotul impresionant al avalanşelor.

Călătorii evitau cu grijă să meargă de-a lungul poalelor colinelor şi chiar să vorbească tare, deoarece zgomotul vocilor, agitând aerul, putea să provoace catastrofe; erau martorii unor prăbuşiri frecvente şi înfricoşătoare, pe care n-ar fi avut timp să le prevadă; într-adevăr, declanşarea înspăimântător de bruscă era caracterul principal al avalanşelor polare; prin aceasta ele se deosebesc de cele din Suedia sau din Norvegia; acolo, într-adevăr, se formează un bulgăre, la începutul nu prea însemnat, care îngroşându-se cu zăpezile şi pietrele întâlnite în cale, se rostogoleşte cu viteză din ce în ce mai mare, devastează pădurile şi dărâmă satele; dar, la urma urmelor, îi trebuie un timp destul de mare ca să se năpustească în jos; nu la fel se întâmplă în ţinuturile lovite de frigul arctic; deplasarea blocului de gheaţă se face pe neaşteptate, fulgerător: prăbuşirea lui nu durează decât atâta cât durează momentul desprinderii, şi cine l-ar vedea deasupra capului, oscilând în plină cădere, ar fi în mod inevitabil zdrobit. Nici ghiuleaua de tun nu e mai rapidă, şi nici fulgerul mai prompt; desprinderea, rostogolirea, zdrobirea au loc dintr-o dată, când e vorba de avalanşe din ţinuturile boreale – însoţite de un zgomot formidabil ca de tunet şi de răsfrângeri ciudate ale ecoului, mai curând plângătoare decât asurzitoare.

Astfel, se produceau uneori adevărate modificări sub ochii spectatorilor uluiţi; regiunea se metamorfoza: muntele devenea câmpie sub efectul unui dezgheţ brusc; alteori, când apa căzută din cer şi infiltrată în crăpăturile marilor blocuri se solidifica într-o singură noapte din cauza gerului, sfărâma prin irezistibila ei forţă de expansiune orice obstacol, fiind mai puternică atunci când îngheţa decât când se evapora, iar fenomenul se declanşa înfricoşător de brusc.

Din fericire, nici o catastrofă nu a ameninţat sania şi pe cei ce o conduceau; luându-se toate măsurile, fu evitat orice pericol. De altfel, ţinutul acesta înţesat de creste, de contra-coifuri, de culmi, de aisberguri nu era prea întins, şi trei zile mai târziu, la 3 iulie, călătorii se aflau din nou pe câmpiile mai uşor de străbătut.

Dar privirile le-au fost atrase atunci de un nou fenomen, care, timp îndelungat a stimulat cercetările răbdătoare ale savanţilor din cele două lumi; micul grup mergea pe lângă un lanţ de coline înalte de cel mult cincizeci de picioare şi lung de mai multe mile; versantul său oriental era acoperit de o zăpadă cu totul roşie.

Ne putem închipui mirarea fiecăruia dintre ei, exclamaţiile scoase şi chiar efectul oarecum înspăimântător pe care îl făcea această lungă perdea stacojie. Doctorul se grăbi, dacă nu să-i liniştească pe tovarăşii lui, cel puţin să le explice fenomenul; el cunoştea această ciudăţenie a zăpezilor roşii, precum şi analizele chimice făcute în legătură cu acest subiect de către Wollaston, Candole şi Bauer; povesti, aşadar, că zăpada aceasta se întâlneşte nu numai prin ţinuturile arctice, ci şi în Elveţia, în mijlocul Alpilor; de Saussure a strâns, la 1700, de pe Breven, o cantitate însemnată, şi, mai apoi, căpitanul Ross, Sabine şi alţi navigatori au adus-o şi ei din expediţiile lor boreale.

Altamont îl întreabă pe doctor despre natura acestei substanţe extraordinare, iar dânsul îl informă că culoarea se datora unor corpusculi organici; multă vreme chimiştii s-au întrebat dacă aceşti corpusculi erau de origine animală sau vegetală; dar recunoscură până la urmă că aparţineau familiei de ciuperci microscopice de tipul „uredo” pe care Bauer propuse să le numească „uredo nivalis”.

Atunci doctorul, scormonind cu bastonul cu vârf de fier prin zăpadă, le arătă tovarăşilor săi că stratul de culoare stacojie era adânc de nouă picioare şi-i pofti să calculeze câte asemenea ciuperci puteau să existe pe un spaţiu de mai multe mile, savanţii socotind că ar fi până la patruzeci şi trei de mii pe centimetru pătrat.

După poziţia versantului coloraţia aceasta trebuie să fi fost din vremuri foarte îndepărtate, căci astfel de ciuperci nu se descompun nici prin evaporarea, nici prin topirea zăpezii, iar culoarea lor nu se alterează.

Fenomenul, deşi explicat, nu era mai puţin ciudat; culoarea roşie e puţin răspândită pe spaţii largi în natură; reverberaţia razelor de soare pe covorul acesta de purpură producea efecte bizare; obiectelor învecinate, stâncilor, oamenilor, animalelor le dădea o culoare aprinsă, ca şi cum ar fi fost luminaţi de un jar interior, iar când zăpada se topea, se părea că râuri de sânge veneau să curgă până sub picioarele călătorilor.

Doctorul, care nu putuse să examineze această substanţă atunci când o zărise pe crimson-cliff-urile mării Baffin, luă acum din ea cât îi plăcu şi o strânse cu grijă în mai multe sticle.

Pământul acesta roşu, „câmpul de sânge” cum îl numi el, n-a fost lăsat în urmă decât după trei ore de umblat, iar ţinutul îşi reluă apoi înfăţişarea obişnuită.