Capitolul XX.

URME PE ZĂPADĂ.

Ziua de 4 iulie se scurse în mijlocul unei ceţi foarte groase şi drumul spre nord n-a putut să fie menţinut decât cu mare greutate; în fiecare clipă trebuia să fie corectat cu compasul. Din fericire, nu se întâmplă nici un accident cât timp se aflară în beznă; numai Bell îşi pierdu încălţămintea de zăpadă care se sfâşie de un colţ de stâncă.

— Zău, aşa, spuse Johnson, credeam că, după ce am avut de-a face cu Mersey şi cu Tamisa, avem dreptul să ne arătăm pretenţioşi în materie de ceţuri, dar văd că m-am înşelat.

— Ei bine, răspunse Bell, ar trebui să aprindem făclii ca la Londra sau ca la Liverpool.

— De ce nu? replică doctorul. E o idee; n-am lumina prea mult drumul, dar cel puţin l-am vedea pe ghid şi ne-am orienta mai direct.

— Dar cum să facem rost de făclii? întrebă Bell.

— Fixând câlţi îmbibaţi cu spirt în vârful bastoanelor noastre.

— Bună idee, răspunse Johnson, şi n-ar dura mult să le facem.

După un sfert de oră, micul grup îşi continuă drumul cu făclii în mijlocul întunericului umed.

Dar dacă au început să meargă în şir mai drept, nu însemna că mergeau mai repede, iar aburii aceştia întunecaţi nu se risipiră înainte de 6 iulie; în ziua aceea, pământul răcindu-se, un vânt care bătea dinspre nord luă cu sine toată ceaţa, ca pe nişte fâşii de stofă ruptă.

Imediat doctorul stabili poziţia şi constată că prin ceaţă călătorii nu au parcurs nici măcar o medie de opt mile pe zi.

În ziua de 6, se grăbiră să recâştige din timpul pierdut şi plecară cu noaptea în cap. Altamont şi Bell îşi reluară postul de cercetaşi, sondând terenul şi descoperind vânatul; Duk îi însoţea; vremea, uimitor de schimbătoare, se făcuse iar foarte senină şi uscată şi, deşi călăuzele erau la două mile de sanie, doctorul nu pierdea din vedere nici măcar o singură mişcare a lor. A fost deci mirat văzându-i că se opresc brusc şi că rămân nemişcaţi; păreau că privesc atent în depărtare, ca nişte oameni care scrutează orizontul. Apoi, aplecându-se spre pământ, îl cercetau cu atenţie şi se ridicau miraţi. Se părea că Bell voia chiar să meargă înainte, dar Altamont îl ţinea de mână.

— Ei, asta-i! Ce face oare? îl întreabă doctorul pe Johnson.

— Mă uit şi eu la ei, ca şi dumneavoastră, domnule Clawbonny, răspunse bătrânul marinar, şi nu înţeleg nimic din gesturile lor.

— Au găsit urme de animale, răspunse Hatteras.

— Nu poate fi asta, spuse doctorul.

— De ce nu?

— Pentru că Duk ar lătra.

— Totuşi sunt nişte urme pe care le studiază.

— Să mergem, spuse Hatteras, vom afla în curând despre ce e vorba. Johnson îi îmboldi pe câinii înhămaţi la sanie, care o porniră mai iute. După douăzeci de minute, cei cinci călători erau adunaţi la un loc iar Hatteras, doctorul, Johnson împărtăşeau surpriza lui Bell şi Altamont.

Într-adevăr, nişte urme de oameni, vizibile, care nu puteau fi puse la îndoială, şi proaspete, ca şi cum ar fi fost făcute în ajun, apăreau împrăştiate pe zăpadă.

— Sunt eschimoşi, spuse Hatteras.

— Într-adevăr, răspunse doctorul, iată urmele rachetelor* lor.

— Credeţi? spuse Altamont.

— E absolut sigur!

— Bine, dar pasul acesta? continuă Altamont, arătând o altă urmă ce se repeta de mai multe ori.

— Pasul acesta?

— Puteţi afirma că aparţine unui eschimos?

Doctorul privi atent şi fu uluit; urma unei încălţări europene, cu cuie, talpa şi tocurile sale, erau adânc săpate în zăpadă; nu mai încăpea nici o îndoială că un european, un străin, trecuse pe acolo.

— Europeni aici! exclamă Hatteras.

— În mod sigur, răspunse Johnson.

— Şi totuşi, spuse doctorul, e atât de improbabil, încât trebuie să ne gândim bine înainte de a ne pronunţa.

Doctorul examina, aşadar, urma de două ori, de trei ori, şi fu, în consecinţă, obligat să recunoască originea ei extraordinară.

Eroul lui Daniel Defoe n-a fost mai uluit când a întâlnit urma unui picior apăsată în nisipul insulei sale; dar dacă ceea ce a simţit el era teamă, sentimentul lui Hatteras a fost dezamăgirea. Un european atât de aproape de pol!

Merseră înainte în recunoaştere, după urme; ele se repetau pe parcursul unui sfert de milă, amestecate cu alte urme de rachete şi mocasini; apoi se îndreptau spre vest.

Ajunşi la acest punct, călătorii se întrebară dacă trebuiau să le mai urmărească.

— Nu, răspunse Hatteras, să mergem…

A fost întrerupt de exclamaţia doctorului, care tocmai ridicase din zăpadă un obiect şi mai convingător asupra originii căruia nu aveau cum să se mai îndoiască. Era obiectivul unei lunete de buzunar.

— De data aceasta, spuse el, nu se mai poate pune la îndoială prezenţa unui străin pe acest pământ…

— Înainte! strigă Hatteras.

Şi rosti cu atâta energie vorba asta, încât îl urmară cu toţii; sania îşi reluă drumul întrerupt o clipă.

Fiecare scruta cu atenţie orizontul, afară de Hatteras care, cuprins de o furie surdă, nu voia să vadă nimic. Totuşi, cum exista pericolul de a nimeri în mijlocul unui grup de exploratori, trebuiau să-şi ia măsurile necesare; însemna într-adevăr să ai un ghinion îngrozitor ca să vezi că ţi-a luat-o cineva înainte pe acest drum necunoscut. Doctorul, deşi nu încerca mânia lui Hatteras, nu-şi putea stăpâni o anumită ciudă, cu toată firea lui de filosof. Altamont părea şi el supărat; Johnson şi Bell mormăiau printre dinţi tot felul de vorbe ameninţătoare.

— Hai, spuse în cele din urmă doctorul, să privim vitregia soartei cu zâmbetul pe buze.

— Trebuie să mărturisesc, spuse Johnson, fără să-l audă Altamont, că, dacă ar fi să găsim locul ocupat, m-ar dezgusta să mai fac călătoria la pol.

— Şi totuşi, răspunse Bell, nu încape îndoială că…

— Într-adevăr, replică doctorul. Zadarnic am studiat întâmplarea pe toate feţele, spunându-mi că e improbabil, imposibil, trebuie să ne plecăm în faţa evidenţei; gheata asta nu s-a imprimat în zăpadă fără să fi fost încălţată pe un picior şi fără ca piciorul să nu fi fost legat de un corp omenesc. Dacă ar fi eschimoşi, treacă-meargă, dar european!

— Fapt este, răspunse Johnson, că, dacă în hanul de la capătul lumii am găsi paturile ocupate, ar fi jignitor.

— Deosebit de jignitor! întări Altamont.

— În sfârşit, vom vedea, spuse doctorul.

Şi porniră iar la drum.

Ziua aceea se termină fără ca vreun fapt nou să confirme prezenţa unor străini în această parte a Noii Americi şi, în sfârşit, se instalară în tabără de noapte.

Vântul, destul de violent, mutându-se spre nord, trebuiră să caute, pentru instalarea cortului, un loc bine adăpostit într-un fund de văgăună; cerul era ameninţător, nori alungiţi brăzdau aerul cu mare iuţeală; treceau destul de aproape de pământ, iar ochiul cu greu îi putea urmări în goana lor nebunească; uneori fâşiile de nori se târau până pe pământ, iar cortul rezista cu multă greutate în faţa uraganului.

— Afurisită noapte se pregăteşte, spuse Johnson, după cină.

— Nu va fi friguroasă, ci zgomotoasă, răspunse doctorul; să ne luăm măsurile necesare şi să întărim cortul cu bolovani.

— Aveţi dreptate, domnule Clawbonny. Dacă uraganul ne-ar smulge cortul, Dumnezeu ştie unde am mai putea pune mâna pe el.

Aşadar, luară măsurile cele mai minuţioase pentru evitarea acestui pericol şi călătorii, obosiţi, încercară să doarmă.

Dar le-a fost cu neputinţă; furtuna se dezlănţuise şi se repezea din sud spre nord, cu o violenţă nemaipomenită; norii se împrăştiau prin spaţiu ca aburii ieşind, dintr-un cazan care a explodat chiar atunci; ultimele avalanşe, sub loviturile uraganului, cădeau în puhoaie, iar ecourile repetau bubuiturile lor surde; atmosfera părea teatrul unei lupte pe viaţă şi pe moarte dintre aer şi apă, două elemente aprige la mânie, şi numai focul mai lipsea în această bătălie.

Urechea, încordată la maximum, distingea în tumultul general nişte zgomote speciale, nu vuietul care însoţeşte căderea corpurilor grele, ci mai curând trosnetul clar al unor corpuri care se sparg; în hăulitul prelung al furtunii, se auzea desluşit, precis şi limpede, un pârâit ca de oţel care se rupe.

Unele zgomote se explicau în mod firesc prin avalanşele răsucite de vârtejuri, dar doctorul nu ştia cui să le atribuie pe celelalte.

Profitând de momentele de tăcere încărcată de nelinişte, în timpul cărora uraganul părea să-şi recapete respiraţia ca să sufle cu mai multă violenţă, călătorii schimbau între ei presupuneri.

— Se produc nişte ciocniri, spuse doctorul, ca şi cum s-ar izbi gheţari şi câmpuri de gheaţă.

— Da, răspunse Altamont, s-ar zice că se dislocă scoarţa pământului. Iată, auziţi?

— Dacă am fi fost în apropierea mării, interveni doctorul, aş fi crezut cu adevărat că-i o rupere a gheţurilor.

— Într-adevăr, spuse Johnson, zgomotul acesta nu se poate explica altfel.

— Să fi ajuns noi la coastă? întrebă Hatteras.

— N-ar fi imposibil, răspunse doctorul; iată, adăugă el după ce se auzi o trosnitură extrem de violentă, nu s-ar spune că s-au sfărâmat nişte blocuri de gheaţă? S-ar putea foarte bine să ne fi apropiat tare de ocean.

— Dacă e aşa, spuse Hatteras, n-aş şovăi să pornesc peste câmpurile de gheaţă.

— O! făcu doctorul, nu se poate să nu fi fost sfărâmate după o asemenea furtună; vom vedea mâine; oricum ar fi, dacă există oameni care călătoresc într-o noapte ca asta, îi plâng din toată inima.

Uraganul dură timp de zece ore, fără întrerupere, şi niciunul din locuitorii cortului nu putu să adoarmă măcar o clipă; noaptea trecu într-o adâncă linişte.

Într-adevăr, în asemenea împrejurări, orice întâmplare nouă, o furtună, o avalanşă, putea să provoace întârzieri grave. Doctorul ar fi vrut tare mult să iasă afară şi să vadă cum stăteau lucrurile, dar cum să te aventurezi prin vânturile acestea dezlănţuite?

Din fericire, uraganul se potoli în primele ore ale zilei; putură, în sfârşit, să părăsească cortul care rezistase vitejeşte; doctorul, Hatteras şi Johnson se îndreptară spre o colină înaltă cam de trei sute de picioare; o urcară destul de uşor.

Privirile lor dădură atunci de un peisaj cu totul schimbat, format din stânci goale, creste ascuţite şi complet lipsit de gheaţă. Sosise vara care urma brusc după iarna gonită de furtună; zăpada, rasă de uragan ca de o lamă ascuţită, nu avusese timp să se topească şi pământul apărea în toată asprimea lui primitivă.

Dar direcţia înspre care se îndreptară imediat privirile lui Hatteras era nordul. Orizontul părea, într-acolo, scăldat în aburi negricioşi.

— Iată un fenomen care ar putea să fie efectul oceanului, spuse doctorul.

— Aveţi dreptate, răspunse Hatteras, acolo trebuie să fie marea.

— Culoarea aceasta e ceea ce numim noi „blink-ul apei libere”, spuse Johnson.

— Cu siguranţă! confirmă doctorul.

— Şi acum, la sanie! strigă Hatteras şi să ne îndreptăm către acest nou ocean!

— Iată un lucru care-ţi umple inima de bucurie, îi spuse Clawbonny căpitanului.

— Da, sigur, răspunse acesta cu entuziasm, nu va trece mult şi vom fi ajuns la pol! Dar pe dumneavoastră, scumpe doctore, oare perspectiva aceasta nu vă face fericit?

— Eu! Eu sunt întotdeauna fericit şi mai ales mă bucură fericirea altora!

Cei trei englezi se întoarseră la locul albiei şi, sania fiind pregătită, ridicară tabăra, îşi reluară drumul, fiecare cu teama că vor găsi urmele din ajun; dar, în tot restul călătoriei, nici o urmă de paşi străini sau indigeni nu se arătă pe sol. După trei ore ajunseră la ţărm.

— Marea! marea! strigau într-un singur glas.

— Şi încă marea liberă! exclamă căpitanul. Era ora zece dimineaţa.

Într-adevăr, uraganul făcuse curăţenie generală în bazinul polar; gheţurile sfărâmate şi dislocate se îndreptau în toate direcţiile; cele mai mari, formând aisberguri, tocmai „ridicaseră ancora”, după expresia marinarilor, şi pluteau în largul mării. Câmpul suferise un puternic atac din partea vântului; pe stâncile înconjurătoare se abătuse o grindină de lame subţiri, de aşchii şi praf de gheaţă.

Puţinul care mai rămăsese din ice-field, odată cu nivelarea ţărmului, părea atins de distrugere; pe stâncile de care se spărgea valul se lăfăiau alge marine şi tufe decolorate de iarbă de mare.

Oceanul se întindea cât puteai cuprinde cu privirea, fără ca vreo insulă sau vreun ţinut nou să limiteze orizontul.

Coasta forma spre est şi spre vest două capuri care se pierdeau în pantă lină în mijlocul valurilor; marea se spărgea de ele şi o spumă uşoară zbura sub forma unor pânze albe pe aripile vântului; pământul Noii Americi venea astfel să se prindă în apele oceanului polar, fără convulsii, liniştit şi uşor înclinat; se rotunjea într-un golf foarte deschis şi forma o radă improvizată, mărginită de cele două capuri înalte. În mijloc, o stâncă ieşită în afară forma un mic port natural, adăpostit din trei părţi; acesta pătrundea în interiorul ţinutului prin albia lată a unui râu, drumul obişnuit al zăpezilor topite la sfârşitul iernii, plin de torente în momentul acela.

Hatteras, după ce-şi dădu seama de configuraţia coastei, hotărî să facă chiar în ziua aceea pregătirile de plecare, să lanseze baleniera la apă, să demonteze sania şi s-o îmbarce pentru viitoarele excursii.

Treaba putea să dureze până la sfârşitul zilei. Aşadar, a fost ridicat cortul şi, după o masă reconfortantă, începură lucrările; în timpul acesta, doctorul îşi luă instrumentele ca să determine longitudinea şi latitudinea locului unde se aflau şi să facă releveul hidrografic al unei părţi din golf.

Hatteras dădea zor cu lucrul, se grăbea să plece, ca să nu mai fie pe uscat şi s-o ia înaintea altora, în cazul când vreun grup oarecare ar fi venit pe mare.

La ora cinci după-amiază, Johnson şi cu Bell îşi terminară treaba şi nu le mai rămânea decât să-şi încrucişeze braţele. Baleniera se legăna graţios în micul port, cu catargul ridicat, cu focul lăsat jos şi cu trinca strânsă pe saulă; proviziile şi părţile demontabile ale săniei fuseseră transportate; pentru a doua zi nu mai rămăseseră de îmbarcat decât cortul şi câteva obiecte de tabără.

Doctorul găsi la întoarcerea sa pregătirile terminate. Văzând baleniera la adăpost de vânturi, îi veni ideea să-i dea un nume acestui port şi propuse să poarte numele lui Altamont.

Propunerea n-a întâmpinat nici o greutate şi fiecare o găsi perfect întemeiată.

În consecinţă, portul fu numit Altamont-Harbour.

După calculele doctorului, portul se găsea situat la 87°05' latitudine şi 118°35' longitudine la răsărit de Greenwich, adică la mai puţin de 3° de pol.

Călătorii străbătuseră o distanţă de două sute de mile de la golful Victoria până la portul Altamont.