Capitolul XVIII.

ULTIMELE PREGĂTIRI.

A doua zi, vremea se schimbă; fu din nou frig; zăpada, ploaia şi vârtejurile se ţinură lanţ timp de câteva zile.

Bell terminase baleniera; ea corespundea perfect scopului pe care-l avea de îndeplinit; puntată parţial, cu bordajul înalt, ea putea să navigheze şi pe vreme de furtună, cu o trincă şi un foc; fiind uşoară, putea fi trasă pe sanie, fără să cântărească prea mult pentru câinii înhămaţi.

În sfârşit, o schimbare de mare însemnătate pentru cei care iernau se pregătea în starea bazinului polar. Gheţurile începeau să se pună în mişcare, în interiorul golfului; cele mai înalte, subminate necontenit de ciocniri, nu aşteptau decât o furtună destul de puternică pentru a se desprinde de ţărm şi a forma aisberguri plutitoare. Totuşi, Hatteras nu voi să aştepte dislocarea câmpului de gheaţă ca să înceapă călătoria. De vreme ce trebuia să aibă loc pe uscat, puţin îi păsa dacă marea era, sau nu era liberă; fixă, deci, plecarea pentru ziua de 25 iunie; până atunci, toate pregătirile puteau să fie terminate în întregime. Johnson şi Bell se ocupară cu repunerea săniei în perfectă stare; cadrul fu întărit, iar tălpicile refăcute. Călătorii voiau să profite pentru călătoria lor de aceste câteva săptămâni de vreme bună, pe care natura le acordă ţinuturilor hiperboreene. Suferinţele ar fi fost astfel mai puţin aspre, obstacolele mai uşor de biruit.

Cu câteva zile înainte de plecare, la 20 iunie, gheţurile lăsară între ele câteva şenale libere de care au profitat pentru a pune la încercare baleniera, într-o plimbare până la capul Washington. Marea nu era cu totul eliberată de gheţuri – mai era încă mult până atunci; dar, în sfârşit, nu se mai înfăţişa ca o suprafaţă solidă şi ar fi fost cu neputinţă să încerci o excursie pe jos printre ice-field-urile îmbucătăţite.

Această jumătate zi de navigaţie le permise să aprecieze bunele calităţi nautice ale balenierei.

La întoarcere, navigatorii fură martorii unui spectacol curios, şi anume, vânarea unei foci de către un urs uriaş; acesta era, din fericire, prea ocupat, ca să zărească baleniera, căci n-ar fi scăpat prilejul de a o urmări; stătea la pândă lângă o crăpătură în ice-field, prin care se scufundase foca. Ursul spiona, deci, reapariţia focii, cu răbdarea unui vânător, sau mai curând a unui pescar, căci pescuia cu adevărat. Pândea în tăcere; nu se clintea, nu dădea nici un semn de viaţă. Dar, deodată, apa începu să se agite: în crăpătura dintre gheţuri, foca ieşea la suprafaţă ca să respire; ursul se culcă pe câmpul de gheaţă, cât era de lung, şi-şi arcui labele în jurul spărturii.

După o clipă, foca apăru scoţând capul din apă, dar n-avu timpul necesar să-l mai tragă înapoi; labele ursului, puse parcă în mişcare de un resort, se uniră, strânseră animalul cu o forţă irezistibilă şi-l scoaseră din elementul lui preferat.

A fost o luptă rapidă; foca se zbătu timp de câteva secunde şi fu înăbuşită pe pieptul uriaşului ei duşman; acestea, târând-o fără nici o greutate, deşi era destul de mare, sări uşor de pe un bloc de gheaţă pe altul, până ce ajunse pe pământ, şi dispăru cu prada.

— Drum bun! îi strigă Johnson; ursul acesta are prea multe labe la dispoziţie.

Baleniera se reîntoarse după scurt timp în golfuleţul pe care Bell îl amenajase printre gheţuri.

Patru zile îl mai despărţeau pe Hatteras şi pe tovarăşii săi de momentul stabilit pentru plecare.

Hatteras dădea zor cu ultimele pregătiri; se grăbea să părăsească Noua Americă, pământul acesta care nu era al lui şi pe care nu-l botezase el; nu se simţea acolo la el acasă.

La 22 iunie, începură să încarce pe sanie materialele de tabără, cortul şi proviziile. Călătorii duceau cu ei două sute de livre de carne uscată, trei lăzi de legume, cincizeci de livre saramură şi lime-juce, cinci quarteri* de făină, pachete de creson şi de cochelaria, furnizate de plantaţiile doctorului; adăugind la acestea două sute de livre de praf de puşcă, instrumentele, armele şi lucrurile mărunte; adăugind apoi şi baleniera, halket-boat-ul şi greutatea săniei, era de tras o povară de aproape o mie cinci sute de livre, ceea ce era foarte greu pentru patru câini, cu atât mai mult cu cât, contrar obiceiurilor eschimoşilor care nu-i pun la treabă mai mult de patru zile la rând, aceştia, neavând înlocuitori, trebuiau să tragă în fiecare zi; dar călătorii se angajau să-i ajute la nevoie şi socoteau să meargă cu popasuri dese; distanţa de la golful Victoria la pol era de cei mult trei sute cincizeci şi cinci de mile şi, mergând câte douăsprezece mile pe zi, le trebuia o lună ca s-o străbată; de altfel, când n-ar mai fi avut pământ în faţa lor, baleniera le-ar fi îngăduit să-şi termine călătoria fără osteneală nici pentru câini, nici pentru oameni. Echipajul se simţea bine; sănătatea tuturor era excelentă; iarna, deşi aspră, se termina în condiţiuni destul de bune; fiecare, dând ascultare sfaturilor doctorului, scăpase de bolile inerente acestui climat necruţător. Pe scurt, au cam slăbit – ceea ce-l incinta foarte mult pe vrednicul Clawbonny – dar îşi adaptaseră trupul şi sufletul la această viaţă grea, şi acum, aceşti oameni aclimatizaţi puteau să înfrunte încercările cele mai neîndurătoare la care îi supuneau oboseala şi frigul, fără să se lase doborâţi.

Şi apoi, în sfârşit, aveau să meargă către ţinta călătoriei, către acel pol de neatins, după care n-ar mai fi avut decât grija întoarcerii. Simpatia care îi unea acum pe cei cinci membri ai expediţiei trebuia să-i ajute în drumul lor îndrăzneţ, şi niciunul dintre ei nu se îndoia de succes.

Prevăzând o călătorie îndepărtată, doctorul le ceruse tovarăşilor săi să se pregătească cu multă vreme înainte şi să se „antreneze” cu cea mai mare grijă.

— Prieteni dragi, le spunea el, nu vă cer să faceţi ca alegătorii englezi, care slăbesc cu optsprezece livre după două zile de antrenament şi cu douăzeci şi cinci după cinci zile, dar, în fine, trebuie să facem ceva ca să ne creăm cele mai bune condiţii posibile pentru realizarea unei călătorii lungi. Or, primul principiu al antrenamentului la alergător ca şi la jocheu este suprimarea grăsimii, şi aceasta cu ajutorul purgativelor, al transpiraţiei şi al unor exerciţii care cer efort; aceşti gentlemeni ştiu că vor pierde din greutate cu ajutorul medicinii şi ajung la nişte rezultate de o precizie de necrezut; astfel, unul care înainte de antrenament nu putea să alerge cale de o milă fără ca să-şi piardă răsuflarea, după antrenament face cu uşurinţă cele douăzeci şi cinci de mile! Se citează cazul unui oarecare Townsend care făcea o sută de mile în douăsprezece ore fără să se oprească.

— Bun rezultat, răspunse Johnson; deşi nu suntem prea graşi, dacă mai trebuie să slăbim…

— Nu-i nevoie, Johnson; dar, fără să exagerăm, nu se poate nega că antrenamentul ar avea efecte bune; dă oaselor mai multă rezistenţă, muşchilor mai multă elasticitate, face auzul mai fin şi privirea mai limpede; aşadar, să nu uităm de el.

În sfârşit, antrenaţi sau nu, călătorii fură gata cu pregătirile în ziua de 23 iunie; era într-o duminică şi ziua fu consacrată unei odihne absolute.

Momentul plecării se apropia şi locuitorii Fortului Providence îl vedeau sosind, nu fără oarecare emoţie. Îi cam durea inima să părăsească coliba aceasta de zăpadă care-şi îndeplinise atât de bine rolul ei de locuinţă, golful Victoria, plaja primitoare pe care-şi petrecuseră ultimele luni ale iernatului. Vor mai găsi. oare, la întoarcere clădirile acestea? Razele soarelui nu vor sfârşi prin a topi, oare, zidurile fragile?

La urma urmei, multe ceasuri bune au petrecut acolo. Doctorul le reaminti la cină tovarăşilor săi acele emoţionante clipe şi nu uită să mulţumească Cerului pentru ocrotirea pe care le-o acordase.

În sfârşit. sosi ora somnului. Fiecare se culcă devreme ca să se scoale dis-de-dimineaţă. Astfel se scurse ultima noapte petrecută la Fort-Providence.