Capitolul XVI.

ARCADIA* BOREALA.

La 29 mai, pentru prima dată, soarele nu apuse; discul lui atinse în treacăt orizontul şi se ridică imediat; intrau în perioada zilelor de douăzeci şi patru de ore. A doua zi, astrul strălucitor apăru înconjurat de un halo magnific, un arc luminos sclipind în toate culorile curcubeului; apariţia foarte frecventă a acestor fenomene atrăgea întotdeauna atenţia doctorului; nu uita niciodată să noteze data când aveau loc, dimensiunile şi înfăţişarea lor; cel pe care-l observă în ziua aceea prezenta, prin forma lui eliptică, unele aspecte încă puţin cunoscute.

În curând, reapăru tot neamul ţipător al păsărilor: cârduri de dropii, stoluri de gâşte de Canada, venind din ţinuturile îndepărtate ale Floridei sau din Arkansas, zburau spre nord cu o iuţeală uimitoare şi aduceau primăvara pe aripile lor. Doctorul reuşi să doboare câteva din ele precum şi trei, patru cocori timpurii şi chiar o barză singuratică.

În timpul acesta, sub acţiunea soarelui, zăpezile se topeau din toate părţile; apa sărată, răspândită pe ice-field prin crăpături şi prin răsuflătorile focilor, grăbea topirea zăpezii; amestecată cu apa de mare, gheaţa forma un fel de pastă murdară, căreia navigatorii arcticii îi dau numele de slush*. Pe pământ se formau băltoace mari care se învecinau cu golful, iar pământul curăţat părea că răsare ca un produs al primăverii boreale.

Doctorul se apucă din nou de însămânţările lui; seminţele nu-i lipseau; de altfel, fu mirat să vadă răsărind în mod natural un fel de măcriş printre pietrele uscate şi admira forţa creatoare a naturii care cere atât de puţin pentru a se manifesta. Semăna creson, ale cărui tinere vlăstare după numai trei săptămâni aveau o lungime de aproape zece linii.

Buruienile începură şi ele să-şi arate cu timiditate floricelele de un roz nesigur, aproape decolorat, un roz în care o mână neîndemânatică ar fi pus prea multă apă. Într-un cuvânt, flora Noii-Americi lăsa de dorit; totuşi îţi făcea plăcere să vezi vegetaţia aceasta rară şi sfioasă; era tot ceea ce puteau să dea razele slăbite ale soarelui, o ultimă amintire a providenţei, care nu uitase cu totul de aceste ţinuturi îndepărtate.

În sfârşit începu să se încălzească de-a binelea. La 15 iunie, doctorul constată că termometrul marca cincizeci şi şapte de grade peste zero*; nu-i venea să-şi creadă ochilor, dar trebui să se încline în faţa evidenţei. Ţinutul se transforma: nenumărate cascade cădeau din toate vârfurile pe care le mângâia soarele; gheţurile se dislocau, iar marea problemă a mării libere avea, în sfârşit, să se lămurească. Aerul era plin de zgomotul avalanşelor care cădeau din vârful colinelor în fundul albiilor de torente, iar trosniturile ice-field-ului produceau un zgomot asurzitor.

Au făcut o excursie până la insula Johnson: de fapt, nu era decât un ostrov fără importanţă, arid şi pustiu; dar bătrânul şef de echipaj nu era mai puţin încântat că aceste câteva stânci pierdute în mare fuseseră botezate cu numele lui. Voi chiar să-l graveze pe o stâncă înaltă, dar era cât pe ce să-şi rupă gâtul.

Hatteras, în timpul plimbărilor, făcu o recunoaştere atentă a acestor ţinuturi până dincolo de capul Washington; topirea zăpezilor schimba în mod simţitor înfăţişarea regiunii; râpe şi colnice apăreau acolo unde întinsul covor alb al iernii părea să acopere câmpii uniforme.

Casa şi magaziile ameninţau să se topească şi adesea trebuiau reparate; din fericire, temperaturile de cincizeci şi şapte de grade sunt rare la aceste latitudini, iar media lor abia se ridică peste punctul de îngheţ.

Către 15 iunie, construirea balenierei era într-o fază foarte avansată şi ambarcaţia începea să arate încurajator. În timp ce Bell şi Johnson lucrau la ea, se încercară câteva vânători care reuşiră bine. Ajunseră să împuşte reni; de animalele acestea e foarte greu să te apropii; totuşi, Altamont se folosi de metoda indienilor din ţara lui: se târî pe pământ ţinându-şi puşca şi braţele în aşa fel, încât să pară a fi coarnele uneia dintre aceste patrupede timide şi, ajuns astfel la o distanţă potrivită, putu să tragă la sigur.

Dar vânatul, prin excelenţă boul moscat*, din care Parry găsise numeroase cirezi pe insula Melville, nu părea să viziteze prea des ţărmurile golfului Victoria. Hotărâră, deci, să facă o excursie mai îndepărtată, atât ca să vâneze acest preţios animal, cât şi pentru recunoaşterea ţinuturilor răsăritene. Hatteras nu-şi propunea să urce spre pol prin partea aceasta a continentului, dar pe doctor nu-l supăra să-şi facă o idee generală despre regiune. Au decis, aşadar, să facă o incursiune înspre răsărit de Fort-Providence. Altamont se aştepta să vâneze. Duk făcu parte din grup, cum era şi firesc.

Aşadar luni 17 iunie, pe o vreme frumoasă, termometrul arătând patruzeci şi unu de grade*, într-o atmosferă caldă şi pură, cei trei vânători, înarmaţi fiecare cu câte o puşcă cu două focuri, cu o toporişca, cu cuţitul de zăpadă şi urmaţi de Duk, părăsiră Doctor’s House la şase dimineaţa; erau echipaţi pentru o excursie care putea să dureze două sau trei zile; îşi luau cu ei provizii corespunzătoare. La opt dimineaţa Hatteras şi cei doi tovarăşi ai săi apucaseră să străbată o distanţă de vreo şapte mile. Nici o fiinţă vie nu le solicitase încă un foc de armă şi vânătoarea lor ameninţa să se transforme într-o simplă excursie.

Ţinutul acesta nou era format din câmpii întinse care se pierdeau dincolo de zare; erau brăzdate de numeroase râuri, născute cu o zi înainte, şi băltoace mari, nemişcate ca nişte eleştee, străluceau ca oglinda în lumina oblică a soarelui. Straturile de gheaţă topită lăsau să apară sub picioare un sol ce aparţinea marii diviziuni a pământurilor sedimentare datorate acţiunii apelor, şi atât de larg răspândite pe suprafaţa globului.

Se vedeau totuşi câteva blocuri eratice*, de o natură cu totul străină de pământul pe care-l acopereau şi a căror prezenţă se explica cu greu; dar şisturile de ardezie, diversele produse ale terenurilor calcaroase se întâlneau din belşug şi mai ales tot soiul de cristale transparente, incolore şi dotate cu refracţia specifică spatului de Islanda.

Dar, deşi nu vâna, doctorul n-avea timp s-o facă pe geologul; nu putea să fie savant decât în pas alergător, căci tovarăşii săi mergeau repede. Totuşi studia terenul şi vorbea cât mai mult cu putinţă, căci fără el ar fi domnit o tăcere absolută în micul grup.

Altamont n-avea nici un chef să vorbească cu căpitanul, care, la rândul său, nu dorea să-i răspundă.

Către ora zece dimineaţa, vânătorii înaintaseră cu douăsprezece mile spre răsărit; marea se ascundea sub linia orizontului; doctorul propuse un popas pentru masă. De data aceasta mâncară repede; după o jumătate de oră marşul reîncepu.

Pământul cobora în pante uşoare; unele straturi de zăpadă, păstrate fie prin expunerea, fie prin înclinarea stâncilor, dădeau solului o înfăţişare vălurită; ai fi zis că talazuri mari se rostogolesc în larg pe un vânt puternic.

Ţinutul prezenta mereu câmpuri lipsite de vegetaţie pe unde nici o fiinţă vie nu părea să fi trecut vreodată.

— Hotărât lucru, îi spuse Altamont doctorului, n-avem noroc la vânătoare; recunosc că ţinutul le oferă puţine mijloace de trai animalelor, dar vânatul din ţările boreale nu are dreptul să fie mofturos şi ar fi putut să se arate mai amabil.

— Să nu ne pierdem speranţa, răspunse doctorul; vara de-abia începe şi dacă Parry a întâlnit atâtea animale diferite pe insula Melville, nu e nici un motiv să nu găsim şi pe aici din ele.

— Totuşi ne aflăm mai spre nord, răspunse Hatteras.

— Fără îndoială; dar nordul nu e decât o latură a problemei; polul frigului e cel care trebuie luat în consideraţie adică acea imensitate de gheaţă în mijlocul căreia am iernat cu Forward: or, pe măsură ce înaintăm, ne îndepărtăm de zona cea mai friguroasă a globului; trebuie deci să regăsim dincolo ceea ce Parry, Ross şi alţi navigatori au întâlnit dincoace.

— În fine, spuse Altamont oftând cu părere de rău, până acum am fost mai mult drumeţi decât vânători.

— Răbdare, răspunse doctorul, ţinutul are tendinţa de a se schimba treptat şi aş fi foarte mirat dacă vânatul ne-ar lipsi în albiile curenţilor, acolo unde vegetaţia va fi găsit mijlocul de a se strecura.

— Am impresia, replică americanul, că străbatem un ţinut destul de nelocuit şi nelocuibil.

— O, nelocuibil e mult spus! interveni doctorul. Eu nu cred în existenţa unor ţinuturi de nelocuit; omul, cu preţul unor jertfe şi străduindu-se din generaţie în generaţie, folosind toate mijloacele ştiinţei agricole, va sfârşi prin a face să rodească un asemenea ţinut.

— Credeţi? întrebă Altamont.

— Fără îndoială! Dacă v-aţi duce prin ţinuturile vestite de la începuturile lumii, prin locurile pe unde au fost Teba, Ninive, Babilonul, în văile acelea fertile ale strămoşilor noştri, vi s-ar părea cu neputinţă ca omul să fi putut trăi vreodată acolo, şi însăşi atmosfera s-a alterat de la dispariţia fiinţelor omeneşti. E o lege generală a naturii care face insalubre şi sterpe ţinuturile unde n-am trăit, ca şi pe cele unde nu mai trăim. Aflaţi de la mine, omul e cel care-şi face singur locul, prin prezenţa, prin obiceiurile, prin dibăcia sa, ba, aş spune mai mult, chiar prin răsuflarea sa; el modifică treptat emanaţiile pământului şi condiţiile atmosferice, şi le purifică prin însăşi faptul că respiră! Aşadar, sunt de acord că există locuri nelocuite, dar de nelocuit, niciodată!

Discutând astfel, vânătorii, deveniţi naturalişti, mergeau întruna şi ajunseră într-un fel de vâlcea, larg descoperită, pe fundul căreia şerpuia un râu aproape dezgheţat; aşezarea spre sud făcuse ca pe marginile sale şi până la jumătatea pantelor să apară un soi de vegetaţie. Pământul vădea în locurile acelea o adevărată dorinţă de a se fertiliza cu câteva degete de pământ vegetal, n-ar fi cerut altceva mai mult decât să rodească. Doctorul le atrase atenţia asupra acestor tendinţe.

— Vedeţi dumneavoastră, spuse el, la nevoie, nu s-ar putea oare stabili în albia aceasta câţiva colonişti întreprinzători! Cu pricepere şi cu răbdare, ar transforma aceste regiuni, nu chiar în nişte câmpii ca acelea din regiunile temperate, nu spun asta, dar, în sfârşit, ar face din ele un ţinut arătos! Ei! dacă nu mă înşel, iată şi câţiva locuitori cu patru labe. Voinicii ăştia cunosc locurile bune.

— Sunt iepuri polari! exclamă Altamont, încărcându-şi puşca.

— Stai, strigă doctorul, stai, vânător înrăit ce eşti! Bietele animale nici nu se gândesc să fugă! Hai, lasă-le în pace; vin spre noi!

Într-adevăr, trei sau patru iepuri, ţopăind printre buruienile mărunte şi prin muşchii apăruţi de curând, se îndreptau spre cei trei oameni, de a căror prezenţă nu păreau să se teamă; drăgălăşenia lor plină de nevinovăţie nu avea însă darul să-l dezarmeze pe Altamont.

Curând, începură să se foiască printre picioarele doctorului, iar acesta îi mângâia spunând:

— De ce să răspunzi cu gloanţe celui care vine să caute mângâiere? Moartea acestor mici animale ne e cu totul nefolositoare.

— Aveţi dreptate doctore, răspunse Hatteras, să le lăsăm viaţa.

— Şi acestor ptarmigani care zboară spre noi, exclamă Altamont, acestor becaţe care înaintează solemn pe lungile lor picioare?!

Un neam întreg de păsăret venea în întâmpinarea vânătorilor, nebănuind pericolul, pe care numai prezenţa doctorului îl înlătura. Însuşi Duk, stăpânindu-se, rămăsese în admiraţie.

Era un spectacol ciudat şi emoţionant pe care-l ofereau aceste animale drăguţe care ţopăiau şi alergau de colo-colo. Fără nici un pic de neîncredere; se aşezau pe umărul bunului Clawbonny, i se culcau la picioare; se ofereau singure acestor mângâieri neobişnuite, păreau să-şi dea toată osteneala ca să-i primească pe oaspeţii necunoscuţi: păsările numeroase, scoţând ţipete vesele, se chemau una pe alta şi veneau din diferite părţi ale albiei lăsate de torent; doctorul semăna cu un adevărat îmblânzitor. Vânători îşi continuară drumul, urcând în susul malurilor umede ale râului, urmaţi de această ceată familiară şi, la o cotitură a vâlcelei, zăriră o turmă de opt sau zece reni care păşteau câţiva licheni pe jumătate îngropaţi sub zăpadă – animale încântătoare la vedere, graţioase şi liniştite, cu coarnele în formă de ramuri dantelate, pe care femela le purta la fel de mândră ca şi bărbatul; părul lor lânos îşi părăsea albeaţa hibernală, căpătând culoarea brună şi cenuşie din timpul veni; nu păreau nici mai speriaţi, nici mai puţin blânzi ca iepurii sau ca păsările din ţinutul acesta paşnic. Aşa trebuie să li fost relaţiile dintre cel dintâi om şi cele dintâi animale, la vârsta cea mai fragedă a lumii.

Vânătorii sosiră în mijlocul turmei, fără ca aceasta să fi făcut măcar un pas ca să fugă: de astă dată, doctorului îi fu destul de greu să ţină în frâu instinctele lui Altamont. Americanul nu putea să privească liniştit acest măreţ vânat, fără ca beţia sângelui să i se urce la cap. Hatteras privi mişcat blândele animale care veneau să-şi frece botul de hainele doctorului, prietenul tuturor fiinţelor însufleţite.

— Dar bine, spuse Altamont, oare n-am venit să vânăm?

— Să vânăm boul moscat, răspunse Clawbonny, şi nu altceva. Cu acest vânat nici n-am avea ce face; proviziile pe care le avem sunt suficiente; lasă-ne, dar, să ne bucurăm de spectacolul emoţionant al omului care se amestecă cu zbenguielile unor animale paşnice, fără să le inspire nici o frică.

— Asta dovedeşte că n-au mai văzut niciodată oameni, spuse Hatteras.

— De bună seamă, răspunse doctorul, şi din această observaţie se poate trage următoarea concluzie: aceste animale nu sunt de origine americană.

— Şi de ce nu? întrebă Altamont.

— Dacă s-ar li născut în ţinuturile Americii septentrionale, ar şti ce trebuie să creadă despre mamiferul cu două picioare şi două mâini care se numeşte om şi, la vederea noastră, ar fi luat-o la fugă! Nu, probabil că au venit din nord, că sunt din nord, că sunt originare de prin ţinuturile necunoscute ale Asiei, de care semenii noştri nu s-au apropiat niciodată, şi că au străbătut continentele din jurul polului. Astfel că, Altamont, n-ai deloc dreptul să le revendici ca pe nişte compatrioţi.

— O! răspunse Altamont, un vânător nu-şi bate atâta capul, iar vânatul e întotdeauna din ţara celui care-l împuşcă.

— Hai, linişteşte-te, viteazul meu Nemrod*. În ceea ce mă priveşte, aş prefera să nu mai trag un foc de armă toată viaţa, decât să bag spaima în populaţia aceasta fermecătoare. Priviţi! Chiar şi Duk fraternizează cu animalele acesta drăguţe. Ascultaţi-mă: să rămânem buni atunci când e posibil! Bunătatea e o forţă!

— Bine, bine, răspunse Altamont, care nu prea înţelegea această sensibilitate, dar aş vrea să vă văd având bunătatea drept singură armă în mijlocul unei haite de lupi sau urşi!

— O! n-am deloc pretenţia să îmblânzesc fiarele sălbatice, răspunse doctorul, nu cred prea mult în farmecele lui Orfeu*; de altfel, urşii şi lupii n-ar veni către noi ca iepurii, potârnichile sau renii aceştia.

— De ce nu, răspunse Altamont, dacă n-au văzut oameni niciodată?

— Pentru că animalele acestea sunt de felul lor sălbatice şi pentru că ferocitatea, ca şi răutatea, dau naştere bănuielii: e o observaţie care se potriveşte şi omului, şi animalelor. Cine spune „rău” spune „neîncrezător”, iar cei care pot inspira teamă se şi sperie uşor.

Şi cu această mică lecţie de filosofie naturală, convorbirea luă sfârşit.

Toată ziua şi-o petrecură în această albie a torentului, pe care doctorul voi s-o boteze Arcadia boreală, lucru la care tovarăşii lui nu se opuseră deloc şi, odată cu venirea serii, după o masă care nu costase viaţa nici unui locuitor din acest ţinut, cei trei vânători adormiră în scobitura unei stânci, aşezată parcă anume ca să le ofere un adăpost confortabil.