Capitolul XVII.

REVANŞA LUI ALTAMONT.

A doua zi, doctorul şi cei doi tovarăşi ai săi se treziră după o noapte foarte liniştită. Frigul, fără să fie usturător, îi cam pişcase către dimineaţă, dar, bine înveliţi, au dormit adânc, vegheaţi de animalele paşnice.

Timpul menţinându-se frumos, hotărâră să-şi consacre şi ziua aceea unei recunoaşteri prin regiune şi căutării boului moscat. Trebuiau, totuşi, să-i dea lui Altamont prilejul să vâneze puţin şi s-a hotărât ca – de-ar fi boii aceştia animalele cele mai naive din lume – să aibă dreptul să-i împuşte. De altfel, carnea lor, deşi puternic impregnată de mosc, e un aliment gustos şi vânătorii se bucurau să aducă la Fort-Providence câteva bucăţi din această carne proaspătă şi înviorătoare.

Călătoria nu fu întreruptă de nici un incident în primele ore ale dimineţii; regiunea, în partea ei nord-estică, începea să-şi schimbe înfăţişarea; salturi bruşte de teren, primele ondulări ale unui ţinut muntos lăsau să se prevadă un sol nou. Ţinutul acesta al Noii Americi, dacă nu cumva forma un continent, trebuia să fie cel puţin o insulă mare; dar nu era vorba acum să fie verificată această problemă geografică.

Duk alerga departe şi, în curând, dădu de urmele unei cirezi de boi moscaţi; o luă apoi înainte cu toată viteza şi, în curând, dispăru din ochii vânătorilor.

Aceştia se conduseră după lătrăturile lui puternice şi desluşite, a căror grabă îi făcu să-şi dea seama că, în sfârşit, credinciosul câine descoperise ceea ce le stârnea atâta poftă.

Se repeziră înainte şi, după o oră şi jumătate de drum, se găsiră în faţa a două animale destul de mari şi cu o înfăţişare cu adevărat înfricoşătoare; aceste patrupede ciudate păreau mirate de atacurile lui Duk fără ca, de altfel, să se sperie; păşteau un fel de muşchi de culoare roz, care catifela solul lipsit de zăpadă. Doctorul îi recunoscu uşor după statura lor mijlocie, după coarnele foarte lărgite şi unite la bază, după curioasa lipsă de bot, după fruntea rotunjită ca la oaie şi după coada foarte scurtă; structura lor în ansamblu le-a adus din partea naturaliştilor numele de „ovibos”, cuvânt compus care aminteşte caracteristicile celor două animale din care se trag. Au perii deşi şi lungi, ca o mătase brună şi fină.

La vederea vânătorilor, cele două animale o luară imediat la fugă, iar aceştia le urmăriră cât îi ţineau picioarele.

Dar era greu pentru nişte oameni, pe care un marş forţat de o oră şi jumătate îi făcuse să-şi piardă respiraţia, să-i ajungă. Hatteras şi tovarăşii săi se opriră.

— Drace! făcu Altamont.

— Ăsta-i cuvântul potrivit răspunse doctorul, de îndată ce izbuti să-şi tragă sufletul. Ţi-i dau pe aceşti rumegători drept americani, deşi nu par să aibă o idee prea bună despre compatrioţii voştri.

— Aceasta dovedeşte că suntem buni vânători, răspunse Altamont.

În timpul acesta, boii moscaţi, nemaivăzându-se urmăriţi, se opriră cu un aer mirat. Devenise limpede că urmăritorii nu vor reuşi să-i biruie alergând după ei; trebuiau, deci, să încerce să-i înconjoare. Platoul pe care se aflau în momentul acela era potrivit pentru o asemenea manevră. Vânătorii, lăsându-l pe Duk să-i hărţuiască, coborâră prin albiile torentelor învecinate în aşa fel, încât să ocolească platoul. Altamont şi doctorul se ascunseră la capătul platoului după nişte colţi de stâncă, în timp ce Hatteras, apărând pe neaşteptate dinspre extremitatea opusă, trebuia să abată boii spre ei.

După jumătate de oră, fiecare ajunsese la postul său.

— De data aceasta nu vă opuneţi să întâmpinăm aceste patrupede cu focuri de armă? întrebă Altamont.

— Nu! de data asta e cinstit, răspunse doctorul care, în ciuda blândeţii sale naturale, avea fire de vânător.

Şi în timp ce discutau aşa, văzură că boii moscaţi se pun în mişcare, cu Duk pe urmele lor; mai departe, Hatteras, scoţând strigăte puternice, îi goni spre doctor şi american, care se aruncară imediat în întâmpinarea acestei grozave prăzi.

Îndată ce boii se opriră şi, fiind mai puţin îngroziţi la vederea unui singur duşman, se întoarseră împotriva lui Hatteras. Acesta îi aştepta hotărât; ochi în cel mai apropiat dintre cele două patrupede, trase, fără ca glonţul său, care îl lovise pe animal drept în frunte, să reuşească a-l opri din mers. Al doilea foc de armă al lui Hatteras nu avu alt efect decât acela de a înfuria animalele; ele se aruncară asupra vânătorului dezarmat şi, într-o clipă îl doborâră.

— E pierdut! strigă doctorul.

În momentul când Clawbonny, disperat, rostea aceste cuvinte, Altamont făcu un pas înainte ca să sară în ajutorul lui Hatteras; dar se opri, luptându-se cu sine.

— Nu! exclamă el, în cele din urmă. Ar fi o laşitate! Şi se repezi spre locul luptei împreună cu Clawbonny. Şovăirea lui nu durase nici o jumătate de secundă.

Dacă doctorul văzuse ce se petrecea în sufletul americanului, o înţelesese şi Hatteras, el, care s-ar fi lăsat mai degrabă omorât, decât să-i ceară rivalului său să-i vină în ajutor. Totuşi, abia avu vreme să-şi dea seama, că Altamont şi apăru lângă el.

Hatteras, căzut la pământ, încerca să se apere de loviturile de coarne şi de copite ale celor două animale, dar nu putea să lungească multă vreme o asemenea luptă. Ar fi fost sfâşiat în mod inevitabil, când, deodată, se auziră răsunând două focuri de armă; Hatteras simţi cum gloanţele îi trec pe deasupra capului.

— Haide! exclamă Altamont, care, aruncând departe de el puşca descărcată, se repezi asupra animalelor furioase.

Unul dintre boi, lovit în inimă, căzu ca trăsnit; celălalt, înfuriat la culme, era tocmai să-l străpungă pe nefericitul căpitan, când Altamont, apărându-i în faţă, îi vârî între fălcile căscate, mâna lui înarmată cu cuţitul de zăpadă, iar cu cealaltă îi crăpă capul cu o groaznică lovitură de topor.

Totul a avut loc cu o miraculoasă iuţeală, cât ar fi durat un fulger care să lumineze scena.

Al doilea bou îşi îndoi genunchii şi căzu mort.

— Ura! ura! strigă Clawbonny.

Hatteras era salvat.

Îi datora deci viaţa omului pe care îl ura cel mai mult pe lumea asta! Ce s-a petrecut în sufletul lui în acea clipă? Ce pornire omenească s-a declanşat în el, şi pe care nu şi-o putu stăpâni? E unul din acele secrete ale inimii, care scapă oricărei analize.

Orice-ar fi fost, Hatteras, fără nici o şovăială, se îndreptă spre rivalul său şi-i spuse pe un ton solemn:

— Mi-ai salvat viaţa, Altamont!

— Şi dumneata mi-ai salvat-o pe-a mea, răspunse americanul. Urmă un moment de tăcere, apoi Altmont adăugă:

— Suntem chit, Hatteras.

— Nu, Altmont, răspunse căpitanul, când doctorul te-a scos din mormântul de gheaţă în care te aflai, nu ştiam cine eşti, dar dumneata m-ai salvat cu preţul vieţii, ştiind cine sunt.

— Ei! eşti semenul meu, răspunse Altamont şi, oricum ar fi, un american nu e niciodată laş!

— Nu, desigur, exclamă doctorul, e un om! Un om ca şi dumneata, Hatteras!

— Şi, ca şi mine, va împărtăşi gloria care ne aşteaptă!

— Gloria de a merge la Polul Nord! rosti Altamont.

— Da! făcu căpitanul, pe un ton plin de mândrie.

— Ghicisem deci! strigă americanul. Aţi îndrăznit, aşadar, să concepeţi un asemenea plan! Aţi îndrăznit să încercaţi să ajungeţi la acest punct de neatins! Ah, ce frumos! V-o spun eu, e sublim!

— Dar dumneata, întrebă Hatteras, repede de tot, nu te-ai avântat, ca şi noi, pe drumul spre pol?

Altmont părea să şovăie în răspunsul lui.

— Ei? întrebă doctorul.

— Ei bine, nu! exclamă americanul! Nu! Adevărul înaintea amorului propriu! Nu, n-am avut acest gând nobil care v-a adus până aici! Încercam să străbat cu vasul meu Trecerea din nord-vest, asta-i tot.

— Altamont, spuse Hatteras întinzându-i americanului mâna, să împărţim împreună gloria. Vino cu noi să descoperim Polul Nord!

Şi cei doi bărbaţi îşi strânseră cu căldură mâinile. Când se întoarseră spre doctor, acesta plângea.

— Ah! dragii mei prieteni, murmură el ştergându-şi ochii, cum de poate să încapă în inima mea o bucurie atât de mare? Ah! dragii mei tovarăşi, ca să vă uniţi în vederea unui succes comun, aţi sacrificat această rivalitate nenorocită! V-aţi spus că diferenţa de naţionalitate n-are nici un amestec aici şi că, în faţa pericolelor pe care le avem de întâmpinat în cursul expediţiei noastre,trebuie să fim legaţi printr-o strânsă prietenie! Dacă Polul Nord va fi atins, ce importanţă are cine-l va fi descoperit! Pentru ce să ne coborâm atât de jos încât să ne duşmănim fălindu-ne că suntem americani sau englezi, când ne putem mândri că suntem oameni!

Bunul doctor îi strângea în braţe pe duşmanii care se împăcaseră; nu putea să-şi stăpânească bucuria: noii prieteni se simţeau şi mai apropiaţi prin dragostea pe care vrednicul om o avea pentru amândoi. Clawbonny vorbea, fără să se poată stăpâni, despre deşertăciunea competiţiilor, despre nebunia rivalităţilor şi despre nevoia atât de mare a unei înţelegeri între oamenii părăsiţi, departe de ţara lor. Vorbele, lacrimile, mângâierile lui, toate veneau din adâncul sufletului.

Se linişti după ce-i îmbrăţişa pentru a douăzecea oară pe Hatteras şi Altamont.

— Şi acum, spuse el, la treabă, la treabă! Şi deoarece n-am fost bun de nimic ca vânător, să folosim celelalte talente ale mele.

Şi se apucă să taie în bucăţi boul, pe care-l numi „boul împăcării”, dar cu atâta meşteşug, încât semăna cu un chirurg care practică o autopsie delicată.

Cei doi tovarăşi îl priveau zâmbind. După câteva minute, îndemânatecul practician a scos din corpul animalului vreo sută de livre de carne îmbietoare; făcu din ea trei părţi, fiecare urmând să care câte o parte, şi se întoarseră spre Fort-Providence.

La zece seara, vânătorii, mergând sub razele oblice ale soarelui, ajunseră la Doctor’s House, unde Johnson şi Bell le pregătiseră o cină bună.

Dar, înainte de a se aşeza la masă, doctorul exclamă triumfător, arătându-i pe cei doi tovarăşi de vânătoare:

— Bătrâne Johnson, luasem cu mine un englez şi un american, nu-i aşa?

— Da, domnule Clawbonny, răspunse şeful de echipaj.

— Ei bine, aduc înapoi doi fraţi.

Marinarii îi întinseră mâna cu bucurie lui Altamont; doctorul le povesti ce făcuse căpitanul american pentru căpitanul englez şi, în noaptea aceea, casa de zăpadă adăposti cinci oameni pe de-a întregul fericiţi.