Capitolul XXI.

MAREA LIBERĂ.

A doua zi dimineaţa, Johnson şi Bell începură încărcarea efectelor de tabără. La ora opt, pregătirile de plecare erau terminate. În clipa când să părăsească această coastă, doctorul începu să se gândească la călătorii ale căror urme le întâlniseră, întâmplare care nu înceta să-l preocupe.

Oamenii aceştia voiau să ajungă în nord? Aveau oare la dispoziţia lor vreun mijloc de a străbate oceanul polar? Îi vor mai întâlni pe acest drum nou?

De trei zile, nici o urmă nu dezvăluia prezenţa acestor călători şi, cu siguranţă, orice ar fi fost ei, nu putuseră să ajungă în nici un fel la Altamont-Harbour. Era un loc încă necălcat de pasul omului.

Aşadar, doctorul, obsedat de gândurile sale, voi să arunce o privire asupra ţinutului şi se urcă pe o colină înaltă de cel mult o sută de picioare; de acolo putea să urmărească cu privirea toată partea de sud a orizontului.

Ajuns în vârf, îşi puse luneta la ochi. Mare-i fu surpriza, nezărind nimic, nu numai în depărtare, pe câmpii, ci nici măcar la câţiva paşi de el. I se păru foarte ciudat, cercetă din nou şi, în cele din urmă, îşi privi luneta… Obiectivul lipsea.

— Obiectivul! exclamă el.

Ne putem da seama de lumina bruscă ce se făcu în mintea lui; scoase un strigăt destul de puternic pentru ca tovarăşii lui să-l poată auzi şi neliniştea acestora fu mare, văzându-l coborând de pe colină cât îl ţineau picioarele.

— Ei! Ce s-a mai întâmplat? întrebă Johnson.

Doctorul, gâfâind, nu putea să rostească nici o vorbă; în sfârşit lăsă să se audă următoarele cuvinte:

— Urmele… paşii… echipa!…

— Ei, spuneţi, ce e? întrebă Hatteras… sunt străini pe aici?

— Nu!… nu!… continuă doctorul… obiectivul… obiectivul e al meu… al meu…

Şi arătă luneta care era incompletă…

— Ah! exclamă americanul… L-aţi pierdut?

— Da!

— Dar atunci urmele…

— Sunt ale noastre, dragi prieteni, ale noastre! exclamă doctorul. Ne-am rătăcit în ceaţă! Ne-am învârtit în cerc şi ne-am întors pe urmele paşilor noştri.

— Dar urma de gheată? întrebă Hatteras.

— E de la gheata lui Bell, care, după ce şi-a rupt perechea sa de snow-shoes, a umblat o zi întreagă prin zăpadă cu ghetele.

— E perfect adevărat, confirmă Bell.

Greşeala era atât de evidentă, cât fiecare izbucni într-un hohot de râs, afară de Hatteras, care era totuşi cel mai fericit de această descoperire.

— Am fost destul de caraghioşi, reluă vorba doctorul, atunci când se potoliră râsetele. Ce presupuneri straşnice am mai făcut! Străini pe acest ţărm. Haida de! Hotărât lucru, trebuie să gândeşti înainte de a vorbi. În fine, deoarece am scăpat de griji în această privinţă, nu ne mai rămâne decât să plecăm.

— La drum! spuse Hatteras.

După un sfert de oră, fiecare îşi ocupase locul la bordul balenierei care, cu trinca desfăşurată şi cu focul ridicat, ieşi cu toată viteza din Altamont-Harbour.

Traversarea aceasta a mării începea miercuri, 10 iulie; navigatorii se aflau la o distanţă foarte mică de pol, exact la o sută şaptezeci şi cinci de mile; presupunând că în acest punct al globului exista o bucată de pământ, navigaţia pe mare avea să fie foarte scurtă.

Vântul era slab, dar favorabil. Termometrul arăta cincizeci de grade sub zero*; era cald de-a binelea.

Baleniera nu suferise de pe urma călătoriei cu sania; era în perfectă stare şi se manevra cu uşurinţă. Johnson ţinea cârma, doctorul, Bell şi americanul se instalară cât putură mai bine printre lucrurile lor aşezate parte pe punte, parte dedesubt.

Hatteras sta la prova şi fixa cu privirea punctul acela misterios, către care se simţea atras cu o forţă de nebiruit, ca acul magnetizat către polul magnetic. Dacă se apropiau de vreun ţărm, voia să fie primul care să facă recunoaşterea lui. Onoarea aceasta îi aparţinea cu adevărat.

El observă, de altfel, că suprafaţa oceanului polar era formată din valuri mici, cum sunt cele din mările închise. Vedea în aceasta un semn că pământul era aproape, iar doctorul îi împărtăşea părerea.

E uşor de înţeles de ce Hatteras dorea cu atâta ardoare să găsească uscat la Polul Nord. Ce dezamăgire ar fi simţit văzând marea nesigură, pe care nu poţi să pui mâna, întinzându-se acolo unde o bucată de pământ, oricât de mică ar fi fost, era necesară pentru planurile lui! Într-adevăr, cum să însemne cu un anumit nume o întindere de ocean nedeterminat? Cum să înfigă în mijlocul valurilor pavilionul ţării sale? Cum să ia în stăpânire, în numele graţioasei sale maiestăţi, o parte dintr-un element lichid?

De aceea, cu privirea aţintită şi busola în mână, Hatteras privea nordul cu nesaţ.

Nimic, de altfel, nu limita întinderea bazinului polar până la linia orizontului; în depărtare, bazinul se confunda cu cerul limpede al acestor zone. Câţiva munţi de gheaţă, gonind în larg, păreau că lasă trecerea liberă îndrăzneţilor navigatori.

Înfăţişarea regiunii prezenta unele particularităţi straniii. Impresia aceasta se datora oare stării de spirit a călătorilor, foarte emoţionaţi şi peste măsură de nervoşi? E greu de spus. Totuşi doctorul, în însemnările sale zilnice, a descris fizionomia bizară a oceanului; vorbea despre ea aşa cum vorbea şi Penny, potrivit spuselor căruia aceste ţinuturi au o înfăţişare „care oferă aspectul cel mai izbitor al unei mări însufleţite de milioane de fiinţe vii”.

Câmpia lichidă, colorată în cele mai fine nuanţe de ultramarin, se arăta a fi egal de transparentă şi înzestrată cu o putere de împrăştiere a luminii de necrezut, ca şi cum ar fi fost făcută din carbură de sulf. Această limpezime a apei permitea s-o cercetezi cu privirea până la cele mai mari adâncimi; bazinul polar părea luminat pe dedesubt ca un uriaş acvarium; vreun fenomen electric, produs în fundul mărilor, lumina, fără îndoială, straturile cele mai adânci. De aceea baleniera părea suspendată deasupra unui abis fără fund.

La suprafaţa acestor ape uimitoare, păsările zburau în nenumărate stoluri, asemănătoare cu norii groşi şi mari, aducători de furtună. Păsări migratoare, păsări care trăiesc pe ţărm, păsări înotătoare reprezentau în ansamblu toate speciile marii familii acvatice, de la albatrosul atât de comun în ţinuturile australe, până la pinguinul mărilor arctice, dar, cu dimensiuni uriaşe. Ţipetele lor te asurzeau. Privindu-le, doctorul nu se mai descurca, în ciuda cunoştinţelor sale de naturalist; multe din numele acestor specii miraculoase îi scăpau şi se surprindea plecându-şi capul, când aripile lor băteau aerul cu o forţă de nedescris. Aripile unora dintre aceşti monştri aerieni aveau deschiderea până la douăzeci de picioare; acopereau baleniera cu zborul lor şi existau pe acolo legiuni întregi de păsări a căror nomenclatură n-a apărut niciodată în „Index ornitologus” din Londra.

Într-un cuvânt, doctorul era uluit, descoperind că ştiinţa sa avea lipsuri.

Apoi, când privirea lor, părăsind minunăţiile cerului, aluneca la suprafaţa acestui ocean paşnic, întâlnea nişte produse nu mai puţin uluitoare ale regnului animal, printre altele, meduze, a căror mărime ajungea până la aproape treizeci de picioare; ele serveau drept hrană pentru întregul neam păsăresc şi pluteau ca nişte adevărate insuliţe în mijlocul algelor şi a ierburilor de mare uriaşe. Ce prilej de uimire! Ce diferenţă faţă de celelalte meduze microscopice, observate de Scoresby în mările groenlandei şi al căror număr navigatorul l-a evaluat la douăzeci şi trei de triliarde, opt sute optzeci şi opt de biliarde de miliarde, pe un spaţiu de două mile pătrate*.

În sfârşit, atunci când privirea se cufunda în apele transparente, spectacolul acestui element, brăzdat de mii de peşti de tot felul, nu era mai puţin supranatural; vietăţile acestea ba se cufundau cu toată iuţeala în adâncurile masei lichide – şi ochiul le vedea micşorându-se, descrescând, dispărând ca nişte ireale năluciri – ba, părăsind adâncurile oceanului, urcau la suprafaţa valurilor mărindu-se mereu. Monştrii marini nu păreau câtuşi de puţin speriaţi de prezenţa balenierei; o atingeau în trecere cu înotătoarele lor uriaşe; acolo unde vânătorii de balene s-ar fi speriat pe bună dreptate, navigatorii noştri nici nu-şi dădeau măcar seama de pericolul prin care treceau; şi totuşi, câţiva dintre aceşti locuitori ai mărilor atingeau proporţii formidabile.

Viţeii de mare se jucau între ei; narvalul, la fel de fantastic ca şi licornul, înarmat cu colţul lui lung, îngust şi conic, instrument minunat care-i foloseşte să ferestruiască câmpurile de gheaţă, urmărea cetaceele mai fricoase; nenumărate balene, scoţând prin nări coloane de apă şi mucozităţi, umpleau aerul cu un şuierat special; nordcaper-ul, cu coada mlădioasă, cu înotătoarele lui mari de la coadă, tăia valul cu o viteză de nemăsurat, hrănindu-se în goana lui cu animale la fel de iuţi ca şi el, un fel de peşti din neamul gadideelor sau un soi de scrumbii, în timp ce balena albă, mai leneşă, înghiţea în mod paşnic moluşte liniştite şi nepăsătoare ca şi ea.

Mai la fund, cetacee cu botul ascuţit, anarnaks groenlandezi, lunguieţi şi negricioşi, caşaloţi uriaşi, specie răspândită prin toate mările, înotau în mijlocul unor bancuri de chihlimbar cenuşiu, sau porneau bătălii homerice, care înroşeau oceanul pe o suprafaţă de mai multe mile; physalele cilindrice, marele tegusik din labrador, delfini cu aripi dorsale ca o lamă de sabie, tot neamul focilor şi al morselor, câinii, caii, urşii de mare, leii, elefanţii de mare păreau că pasc păşunile umede ale oceanului, iar doctorul admira aceste nenumărate animale cu aerul firesc cu care ar fi admirat crustaceele şi peştii aflaţi în bazinele de cristal din Zoological Garden. Ce frumuseţe, ce varietate, câtă forţă există în natură! Cât de straniu şi de miraculos părea totul în mijlocul acestor regiuni din jurul polului!

Atmosfera dobândea o puritate neverosimilă; s-ar fi spus că e supraîncărcată de oxigen; navigatorii trăgeau în piept cu nesaţ aerul acesta care îi înviora; fără să-şi dea seama de acest efect, erau pradă unei adevărate arderi, despre care nu se poate da nici o idee, oricât de slabă; organismul îşi îndeplinea funcţiile digestive, de respiraţie cu o energie supraomenească; ideile, într-un creier supraexcitat, deveneau grandioase; într-o oră, trăiau viaţa unei zile întregi.

În mijlocul acestor surprize şi minunăţii, baleniera plutea liniştit, mânată de un vânt moderat, pe care nenumăraţii albatroşi îl întreţineau cu aripile lor uriaşe.

Către seară, Hatteras şi tovarăşii lui pierdură din ochi coasta Noii Americi. Orele nopţii băteau în zonele temperate ca şi în zonele de echinox, dar aici soarele, lărgindu-şi spiralele, trasa un cerc riguros paralel cu al oceanului. Baleniera, scăldată în razele sale oblice, nu putea părăsi acest centru luminos care se deplasa odată cu ea.

Fiinţele vii din regiunile hiperboreene simţiră totuşi că vine seara, ca şi cum astrul luminos s-ar fi ascuns îndărătul orizontului. Păsările, peştii, cetaceele dispărură. Unde? În adâncurile mării? Cine ar fi putut să spună? Dar, după strigătele şi şuierul lor, după freamătul valurilor agitate de respiraţia monştrilor marini, urmă în curând nemişcarea tăcută; valurile adormiră într-o abia simţită legănare, iar noaptea îşi recapătă influenţa ei liniştitoare sub privirile strălucitoare ale soarelui.

De la plecarea din Altamont-Harbour, baleniera înaintase cu un grad spre nord; a doua zi nu apăruse încă nimic la orizont; nici vârfurile înalte care semnalează de departe pământul, nici acele semne particulare care-l fac pe marinar să presimtă apropierea insulelor sau a continentelor.

Vântul se menţinea fără să fie puternic; hula nu era prea mare; cortegiul de păsări şi de peşti se întoarse, la fel de numeros ca şi în ajun; doctorul, aplecat deasupra valurilor, putu să vadă cum cetaceele îşi părăseau adăpostul lor situat în adâncime şi cum urcă, la suprafaţa mării; ici şi colo câteva aisberguri, câteva blocuri de gheaţă risipite rupeau uriaşa monotonie a oceanului.

Dar, tot în tot, gheţurile erau rare şi n-ar fi putut să stânjenească mersul unui vas. Trebuie să observăm că baleniera se găsea în momentul acela la zece grade dincolo de polul frigului, iar, din punct de vedere al paralelelor de temperatură, era ca şi cum ar fi fost la zece grade dincoace. Nimic surprinzător, deci, ca marea să fie liberă în epoca aceea, aşa cum trebuia să fie la travers de golful Disko, în marea Baffin. Aşadar, un bastiment ar fi avut libertate de mişcare în lunile de vară.

Observaţia aceasta are o mare importanţă practică; într-adevăr, dacă vreodată vânătorii de balene se pot ridica până la bazinul polar, fie prin mările din nordul Americii, fie prin mările din nordul Asiei, au siguranţa că-şi pot realiza repede încărcătura, căci această parte a oceanului pare să fie un bazin universal, rezervorul general al balenelor, al focilor şi al tuturor animalelor marine.

La prânz, linia apei se mai confundă încă cu linia orizontului; doctorul începea să se îndoiască de prezenţa uscatului la latitudinile acestea atât de ridicate.

Totuşi, reflectând asupra acestui lucru, el era, prin forţa împrejurărilor, înclinat să creadă în existenţa unui continent boreal; într-adevăr, în primele zile ale naşterii lumii, după răcirea scoarţei terestre, apele formate prin condensarea vaporilor în atmosferă au trebuit să se supună forţei centrifuge, să se îndrepte către zonele ecuatoriale şi să părăsească extremităţile nemişcate ale globului. De aici, necesitatea ieşirii la suprafaţă a ţinuturilor din jurul polului. Doctorul găsea raţionamentul foarte just.

Tot aşa i se părea şi lui Hatteras.

De aceea privirile căpitanului încercau să străpungă ceţurile orizontului. Era permanent cu luneta la ochi. În culoarea apelor, în forma valurilor, în bătaia vântului, căuta semnele unui pământ apropiat. Fruntea i se pleca înainte şi chiar cine nu i-ar fi cunoscut gândurile l-ar fi admirat, totuşi, atâtea dorinţe energice şi întrebări pline de nelinişte ghiceai în atitudinea sa.