Capitolul XXII.

APROPIEREA DE POL.

Timpul se scurgea în mijlocul acestei nesiguranţe. Nimic nu se arăta în faţa acestui cerc de apă atât de categoric fixat. Nici un punct care să fie altceva decât cer sau mare. Nici măcar un fir din ierburile acelea pământeşti la suprafaţa valurilor, care au făcut să-i tresară inima lui Cristofor Columb, atunci când plecase să descopere America.

Hatteras continuă să privească.

În fine, către ora şase seara, un abur de o formă nehotărâtă, dar destul de înalt, apăru deasupra nivelului mării; s-ar fi spus că e un panaş de fum; cerul era perfect curat deci nu putea fi un nor. Aburul când apărea, când dispărea, de parcă ar fi fost fluturat de vânt.

Hatteras fu primul care observă fenomenul; el încadra acest punct neclar, aburul acesta inexplicabil, în câmpul vizual al lunetei sale şi timp de o oră îl privi fără încetare.

Deodată, un anumit indice sigur, după câte se părea, i se prezentă în faţa ochilor, căci întinse braţele spre orizont şi, cu glas tunător, strigă:

— Pământ! pământ!

La auzul acestor cuvinte, fiecare se ridică, de parcă ar fi fost electrizat. Un fel de fum se înălţa vizibil deasupra mării.

— Văd! văd! exclamă doctorul.

— Da! sigur… da, făcu Johnson.

— E un nor, spuse Altamont.

— Pământ! pământ! răspunse Hatteras, cu o convingere de nezdruncinat. Cei cinci navigatori se uitară din nou cu cea mai mare atenţie.

Dar, aşa cum se întâmplă cu obiectele pe care depărtarea le face nesigure, punctul observat părea să fi dispărut. În sfârşit, privirile îl prinseră din nou, iar doctorul crezu chiar că surprinde o lumină rapidă la douăzeci sau douăzeci şi cinci de mile spre nord.

— E un vulcan! strigă el.

— Un vulcan? întrebă Altamont.

— Fără îndoială!

— La o latitudine atât de înaltă?

— Şi de ce nu? reluă doctorul. Islanda nu e un ţinut vulcanic sau, ca să spun aşa, făcută toată din vulcani?

— Da, Islanda, replică americanul, dar atât de aproape de pol…

— Ei bine, ilustrul nostru compatriot, commodorele* James Ross n-a constatat oare pe continentul austral existenţa lui Erebus şi Terror, la o sută şaptezeci de grade longitudine şi şaptezeci şi opt de grade latitudine? De ce n-ar fi, aşadar, vulcani şi la Polul Nord?

— Într-adevăr, e posibil, răspunse Altamont.

— A! exclamă doctorul, dar îl văd foarte clar: e un vulcan.

— Ei bine, strigă Hatteras, să alergăm spre el!

— Vântul începe să ne vină de hac! spuse Johnson.

— Schimbaţi trinca, şi strângeţi vântul cât mai aproape.

Dar manevra aceasta avu drept rezultat îndepărtarea balenierei de punctul observat şi nici cele mai atente priviri nu-l mai putură prinde din nou.

Totuşi, nu se mai puteau îndoi de apropierea coastei. Acolo era, deci, ţinta călătoriei, întrezărită dacă nu chiar atinsă, şi fără îndoială că nu vor trece nici douăzeci şi patru de ore şi pământul acesta nou va fi călcat de piciorul omului. Providenţa, după ce le îngăduise să se apropie atât de mult, n-avea să-i împiedice acum pe aceşti marinari îndrăzneţi să debarce acolo.

Totuşi, în împrejurările date, nimeni nu manifesta bucuria pe care o asemenea descoperire ar fi fost normal s-o producă; fiecare se închidea în sine, întrebându-se cum ar putea s-arate pământul acela polar. Vietăţile păreau să fugă de el; pe înserat, păsările, în loc să caute acolo un refugiu, zburau cât puteau de repede spre sud. Era, aşadar, atât de neprimitor, încât un ptarmigan sau un pescăruş nu-şi putea găsi acolo adăpost? Înşişi peştii şi marile cetacee fugeau cu iuţeală de coastă prin apele transparente. De unde venea sentimentul de repulsie, dacă nu chiar de teroare, comun tuturor fiinţelor care bântuiau această parte a globului?

Navigatorii fură şi ei cuprinşi de impresia generală şi se lăsau în voia sentimentelor provocate de situaţia în care se găseau; treptat, fiecare dintre ei simţi cum somnul îi îngreunează pleoapele.

Lui Hatteras îi veni rândul să facă de cart. Puse mâna pe echea cârmei; doctorul, Altamont, Johnson şi Bell, întinşi pe bănci, adormiră unul după altul, cufundându-se în lumea viselor.

Hatteras încercă să reziste somnului; nu voia să piardă nici o clipă din timpul acesta preţios; dar mişcarea lentă a balenierei îl legăna uşor şi fără voia lui; căzu într-o irezistibilă somnolenţă.

În timpul acesta, ambarcaţiunea de-abia înainta; vântul nu reuşea să-i umfle pânza întinsă. În depărtare, spre vest, câteva blocuri nemişcate reflectau razele luminoase şi formau plăci incandescente în plin ocean. Hatteras începu să viseze. Gândurile i se întoarseră cu repeziciune în trecut, şi întâmplările vieţii porniră să se depene cu iuţeala deosebită pe care o au visurile şi pe care încă nici un savant n-a reuşit s-o calculeze; reveni cu memoria la zilele scurse; revăzu în minte iernatul, golful Victoria, Fort-Providence, Casa doctorului, găsirea americanului sub gheţuri.

Apoi se adânci mai departe în trecut; îşi văzu în vis vasul Forward, incendiat, tovarăşii lui, trădătorii, care îl părăsiseră. Ce se întâmplase cu ei? Se gândi la Shandon, la Wall, la bruta de Pen. Unde se aflau? Reuşiseră, oare, să ajungă printre gheţuri la marea Baffin?

Apoi imaginaţia lui pluti în vis şi mai departe, înapoi, şi se regăsi la plecarea din Anglia, iar apoi în călătoriile care o precedaseră, la încercările nereuşite, la nenorocirile întâmplate. Atunci uită de situaţia în care se afla în momentul acela, de reuşita lui apropiată, de speranţele pe jumătate împlinite. De la bucurie, visul îl aruncă iar în neliniştile lui.

Rămase în starea aceasta timp de două ore; apoi gândul lui apucă un drum nou: îl duse înapoi la pol; se văzu, în sfârşit punând piciorul pe acest pământ şi desfăşurând pavilionul ţării sale.

În timp ce dormita astfel, un nor uriaş, de culoare măslinie, urca în zare întunecând oceanul.

E de neînchipuit cu ce iuţeală fulgerătoare se abat uraganele asupra mărilor arctice. Vaporii, zămisliţi în ţinuturile ecuatoriale, se condensează deasupra uriaşilor gheţari din nord şi atrag cu o violenţă irezistibilă masele de aer care să-i înlocuiască, în felul acesta se poate explica energia furtunilor boreale.

La prima suflare a vântului, căpitanul şi tovarăşii săi s-au smuls din somnul lor, gata de manevră.

Marea se ridica în valuri înalte, cu bază puţin dezvoltată; baleniera, zvârlită de colo-colo de o hulă violentă, se cufunda în hăuri adânci, sau se clătina pe muchia unui val, înclinându-se sub unghiuri mai mari de patruzeci şi cinci de grade.

Hatteras apucă din nou cu mână sigură echea, care se mişca zgomotos în capul cârmei; uneori, echea, prinsă cu violenţă de vreo deviere bruscă, îl împingea într-o parte sau îl făcea să se îndoaie fără vrerea lui. Johnson şi Bell se ocupau fără răgaz cu golirea apei care umplea baleniera în timpul când valurile treceau peste punte.

— Iată o furtună la care nu ne-am aşteptat deloc, spuse Altamont, ţinându-se cu mâinile de banchetă.

— Pe aici trebuie să te aştepţi la orice, răspunse doctorul.

Aceste vorbe le schimbau printre şuierăturile vântului şi vacarmul valurilor, ale căror creste violenţa uraganului le transforma într-o impalpabilă pulbere lichidă; devenea aproape cu neputinţă să se audă unul pe celălalt.

Era greu să ţii direcţia nordului: ceţurile dese nu permiteau să vezi marea mai departe de câteva prăjini; orice punct de reper dispăruse.

Furtuna aceasta subită, apărută în momentul când ţinta avea să fie atinsă, părea să închidă în ea avertismente severe; pentru nişte minţi înfierbântate, apărea ca o interzicere de a merge mai departe. Voia oare natura să împiedice accesul la pol? Punctul acesta al globului era, oare, înconjurat de un zid de uragane şi furtuni care nu îngăduiau să te apropii de el?

Totuşi, văzând figura energică a acestor oameni, înţelegeai că nu se vor da bătuţi nici în faţa valurilor, nici în faţa vântului şi că vor merge până la capăt.

Luptară în felul acesta cât a durat ziua, înfruntând moartea în fiecare clipă, necâştigând nici un pas spre nord, dar nici pierzând ceva din ceea ce dobândiseră, udaţi de o ploaie căldicică şi de valurile mari cu care îi împroşca marea; şuierăturile vântului se amestecau uneori cu sinistrele ţipete ale păsărilor.

Dar chiar în toiul mâniei înăsprite a valurilor, către ora şase seara, se produse o acalmie bruscă. Vântul se potoli ca prin minune. Marea se înfăţişa liniştită şi netedă, ca şi cum n-ar fi învolburată, timp de douăsprezece ore, de hulă. Uraganul părea să fi cruţat această parte a oceanului polar.

Ce se întâmplă oare? Un fenomen neobişnuit, inexplicabil, la care a fost martor căpitanul Sabine în timpul călătoriilor sale prin mările groenlandeze.

Ceaţa, fără să se ridice, deveni ciudat de luminoasă.

Baleniera naviga într-o zonă de lumină electrică, un imens foc Saint-Elme*, strălucitor, dar lipsit de căldură. Catargul, vela, palancurile, toate se profilau negre pe fondul fosforescent al cerului cu o nemaivăzută precizie. Navigatorii rămâneau cufundaţi într-o baie de raze transparente, iar figurile lor erau colorate de reflexe aprinse.

Acalmia bruscă a acestei porţiuni de ocean provenea, desigur, din mişcarea ascendentă a coloanelor de aer, în timp de furtuna, de tipul cicloanelor, se învârtea cu mare iuţeală în jurul acestui centru liniştit.

Dar atmosfera luminată de flăcări făcu să treacă o idee prin mintea lui Hatteras.

— Vulcanul! exclamă el.

— E cu putinţă? întrebă Bell.

— Nu, nu, răspunse doctorul; am fi fost înăbuşiţi dacă flăcările lui ar fi ajuns până la noi.

— Poate că e reflexul lui în ceaţă, spuse Altamont.

— Nu. Ar trebui să admitem că am trecut aproape de pământ şi, în cazul acesta, am fi auzit vuietele erupţiei.

— Şi atunci?… întrebă căpitanul.

— E un fenomen cosmic, răspunse doctorul, fenomen rar observat până acum!… Dacă ne continuăm drumul, nu va dura mult şi vom ieşi din zona aceasta luminoasă şi vom da din nou de întuneric şi de furtună.

— Orice-ar fi, înainte! răspunse Hatteras.

— Înainte! exclamară tovarăşii lui, care nu se gândiră măcar să-şi mai tragă sufletul în bazinul acesta liniştit.

Vela, cu cutele ei ca de foc, atârna de-a lungul catargului strălucitor; vâslele se cufundară în undele arzătoare şi părură că scot jerbe de scântei, formate din picături de apă viu luminate.

Hatteras, cu busola în mână, reluă drumul spre nord; încetul cu încetul, ceaţa pierdu din luminozitatea ei, apoi din transparenţă; mugetele vântului se făceau auzite la o distanţă de câteva prăjini şi, în curând baleniera, aplecându-se sub lovitura unei rafale violente, intră din nou în zona furtunilor.

Dar uraganul se mutase, din fericire, cu un grad mai spre sud şi, în felul acesta, ambarcaţiunea putu să gonească cu vântul din pupa, drept spre pol, riscând să se scufunde, dar avântându-se cu o viteză nebună; primejdios, o stâncă sau un bloc de gheaţă, putea să apară în orice clipă dintre valuri şi baleniera s-ar fi făcut, fără îndoială, bucăţi.

Totuşi, niciunul dintre aceşti oameni nu ridică vreo obiecţie; niciunul nu făcea să se audă glasul prudenţei. Erau cuprinşi de nebunia pericolului. Îi copleşea setea de necunoscut. Mergeau astfel, nu ca orbii, ci orbiţi, găsind că înfricoşătoarea iuţeală a acestei curse e prea slabă faţă de nerăbdarea lor. Hatteras ţinea bara cârmei în direcţie sa neclintită, în mijlocul valurilor ce spumegau biciuite de furtună.

În timpul acesta se simţea apropierea coastei; în aer pluteau semne ciudate.

Deodată ceaţa se crăpă ca o perdea sfâşiată de vânt şi, timp de câteva clipe, repezi ca fulgerul, se putu zări la orizont un imens panaş de flăcări ridicându-se spre cer.

— Vulcanul! Vulcanul!…

Acesta a fost cuvântul care a izbucnit din gura tuturor; dar fantastica viziune dispăruse; vântul, mutându-se spre nord-est, împinse ambarcaţiunea de la travers şi o obligă să fugă iar de ţinutul acesta de care nu te puteai apropia.

— Nenorocire! făcu Hatteras, schimbând trinca în celălalt bord. Eram la nici trei mile de coastă!

Hatteras nu putea să reziste la violenţa furtunii; dar, fără să-i cedeze, ocolea vântul care se dezlănţuia cu o furie de nedescris. Din când în când, baleniera se înclina într-un bord, făcându-i să se teamă ca nu cumva chila să iasă cu totul din apă; totuşi, până la urmă, se redresa sub acţiunea cârmei, ca un cal de curse căruia îi slăbesc genunchii şi pe care călăreţul îl ridică cu frâul şi cu pintenul.

Hatteras, cu părul vâlvoi, cu mâna lipită de echea cârmei, era sufletul acestei bărci, părând una cu ea, ca omul şi calul pe vremea centaurilor.

Deodată, privirile îi fură atrase de un spectacol înfricoşător.

La mai puţin de zece prăjini depărtare, un bloc de gheaţă se clătina pe creasta agitată a valurilor; urca şi cobora în ritm cu baleniera; o ameninţa cu căderea lui şi ar fi zdrobit-o doar la simpla atingere.

Dar, odată cu pericolul de a fi zvârliţi în abis, mai apăruse unul, nu mai puţin teribil; căci blocul acesta de gheaţă, care gonea la întâmplare, era încărcat de urşi albi, înghesuiţi unii în alţii şi înnebuniţi de groază.

— Urşi! urşi! strigă Bell cu o voce sugrumată. Şi fiecare, îngrozit, văzu ceea ce vedea şi dânsul.

Sloiul de gheaţă făcea mişcări înspăimântătoare, încolo şi încoace; uneori se înclina atât de tare, încât animalele se rostogoleau îngrămădindu-se unul peste altul. Atunci scoteau nişte mormăieli care se luau la întrecere cu vacarmul furtunii, şi un formidabil concert se auzea dinspre această menajerie plutitoare. Dacă pluta aceasta de gheaţă s-ar fi dat peste cap, urşii, repezindu-se spre ambarcaţiune, ar fi încercat să se urce în ea.

Timp de un sfert de oră, lung cât un secol, baleniera şi sloiul de gheaţă plutiră împreună, când la o distanţă de douăzeci de prăjini, când gata să se ciocnească; uneori, unul o domina pe cealaltă, încât monştrii n-aveau decât să facă un salt. Câinii groenlandezi tremurau de spaimă. Duk rămânea nemişcat.

Hatteras şi tovarăşii săi stăteau muţi; nici nu le dădea prin minte să pună cârma sub vânt ca să se îndepărteze de acest vecin de temut, ci-şi vedeau de drumul lor neabătuţi. Un sentiment nedesluşit, mai mult mirare decât spaimă, pusese stăpânire pe mintea lor; erau în admiraţie în faţa spectacolului acesta înfiorător care le dădea o imagine completă a luptei elementelor naturii.

În sfârşit, blocul de gheaţă se îndepărtă treptat, împins de vântul căruia baleniera îi rezista cu trinca întinsă toată, şi dispăru în mijlocul ceţurilor, semnalându-şi din când în când prezenţa prin mormăiturile îndepărtate ale monstruosului său echipaj.

În clipa aceea, furtuna deveni de două ori mai puternică; se petrecu o dezlănţuite de nedescris a undelor atmosferice; ambarcaţiunea, ridicată pe deasupra valurilor, începu să se învârtească în loc, cu o viteză vertiginoasă; trinca, smulsă, zbură în întuneric, ca o pasăre mare, albă; o groapă circulară, un nou maelstrom, se formă în viitoarea valurilor, iar navigatorii, închişi în mijlocul acestui vârtej, fură minaţi cu asemenea iuţeală, încât şuvoaiele de apă li se păreau nemişcate, în ciuda incalculabilei lor viteze. Se înfundau încet în fundul vârtejului se producea o atracţie puternică, o aspiraţie irezistibilă, care-i atrăgea şi-i înghiţea de vii.

Se ridicaseră toţi cinci în picioare. Se uitau cu o privire îngrozitoare. Îi apuca ameţeala. încercau acel sentiment de nedefinit al abisului.

Dar, dintr-o dată, baleniera se ridică perpendicular. Prova ei domină şuvoaiele vârtejului; viteza sa o proiectă în afara centrului de atracţie şi, scăpând prin tangentă acestei circumferinţe care făcea mai mult de o mie de tururi pe secundă, fu azvârlită afară cu iuţeala unei ghiulele de tun.

Altamont, doctorul, Johnson, Bell fură răsturnaţi pe banchetele lor, când se ridicară, Hatteras dispăruse. Era ora două dimineaţa.