Capitolul XXIII.

PAVILIONUL ENGLEZ.

Un strigăt, pornit din patru piepturi, urmă după primul moment de uluire.

— Unde-i Hatteras? întrebă doctorul.

— Dispărut! răspunseră Johnson şi Bell.

— Pierdut!

Priviră în jurul lor. Nimic nu apărea pe marea aceasta cuprinsă de hulă. Duk lătra cu disperare; voia să se arunce în mijlocul valurilor şi Bell de-abia reuşi să-l reţină.

— Treci la cârmă, Altamont, spuse doctorul, şi să încercăm tot ce e omeneşte posibil ca să-l regăsim pe nefericitul nostru căpitan!

Johnson şi Bell îşi reluară locurile pe banchete. Altamont apucă echea cârmei, iar baleniera rătăcitoare făcu drumul înapoi. Johnson şi Bell începură să vâslească din toate puterile: timp de o oră nu părăsiră locul catastrofei. Căutară, dar în zadar! Nenorocitul Hatteras, luat de uragan, era pierdut.

Pierdut! atât de aproape de pol! atât de aproape de ţinta pe care n-a apucat decât s-o întrezărească!

Doctorul îl cheamă, strigă, trase focuri de armă; Duk îşi alătură jalnicele lui lătrături; dar nimeni nu răspunse celor doi prieteni ai căpitanului. Atunci Clawbonny fu cuprins de o adâncă durere; îşi lăsă capul în mâini şi tovarăşii lui îl auziră plângând.

Într-adevăr, la această distanţă de pământ, fără nici o vâslă, fără nici o bucată de lemn de care să se prindă, Hatteras nu putea s-ajungă viu pe ţărm, şi dacă ceva din el ar fi atins în sfârşit pământul acesta atât de dorit, nu putea să fie decât cadavrul lui, tumefiat şi stâlcit.

După o oră de căutări, trebuiră să ia din nou drumul spre nord şi să lupte împotriva ultimelor furii ale furtunii.

La ora cinci dimineaţa, în ziua de 11 iulie, vântul se potoli; hula slăbi cu încetul, cerul îşi recapătă limpezimea sa polară şi, la mai puţin de trei mile, pământul apăru în toată splendoarea lui.

Acest pământ nou nu era decât o insulă, sau, mai curând, un vulcan înălţat ca un far la polul boreal al lumii.

Muntele, în plină erupţie, vărsa din adâncurile lui o grămadă de pietre fierbinţi şi de bucăţi de stânci încinse la roşu; părea să se agite pradă unor scuturături repetate, ca respiraţia unui uriaş; pietroaiele erau azvârlite în aer la mare înălţime, în mijlocul jeturilor intense de foc, iar lava topită curgea pe pante în torente năvalnice; aici, şerpi aprinşi se strecurau printre stâncile fumegânde; dincolo, cascade arzătoare se rostogoleau în mijlocul unor aburi purpurii, iar mai jos, un fluviu de foc, format din mii de râuri aprinse, se zvârlea în mare printr-o gură care fierbea.

Vulcanul părea să aibă un crater unic din care ţâşnea coloana de foc, tăiată de-a curmezişul de fulgere transversale; s-ar fi spus că electricitatea juca un rol în acest măreţ fenomen.

Pe deasupra flăcărilor gâfâitoare unduia o uriaşă trâmbă de fum, roşie la bază, neagră în vârf. Se ridica cu o nemaivăzută măreţie şi se desfăşura larg, în rotocoale groase.

Cerul, aflat la o mare înălţime, era de culoare cenuşie; întunericul din timpul furtunii, de care doctorul nu putuse să-şi dea seama, provenea în mod evident de la trâmbele de cenuşă care acopereau soarele ca o perdea de nepătruns. Îşi aminti atunci de un fapt asemănător, petrecut în 1812, pe insula Barbados, care, în mijlocul zilei, fu cufundată în cea mai adâncă beznă de masa de cenuşă zvârlită de craterul vulcanului Saint-Vincent.

Această stâncă uriaşă care scuipa foc, apărută în plin ocean, era înaltă de o mie de prăjini, având aproape altitudinea Heclei.

Linia trasă din vârful ei spre bază forma cu orizontul un unghi de circa unsprezece grade.

Părea să iasă puţin câte puţin dintre valuri, pe măsură ce baleniera se apropia de ea. Nu prezenta nici o urmă de vegetaţie. Îi lipseau şi ţărmurile, iar coastele cădeau perpendicular în mare.

— Vom putea să coboram pe pământ? întrebă doctorul.

— Ne duce vântul, răspunse Altamont.

— Dar nu văd nici un petic de plajă pe care să putem pune piciorul.

— Aşa pare de departe; dar o să găsim loc ca să ne adăpostim ambarcaţiunea; e tot ce ne trebuie.

— Atunci, să mergem! răspunse trist Clawbonny.

Doctorul nu mai avea ochi să vadă acest uscat straniu care se întindea în faţa lui. Pământul polului era cu adevărat acolo, dar nu şi omul care-l descoperise.

La cinci sute de paşi depărtare de stânci, marea fierbea sub acţiunea focurilor subterane. Insula pe care o înconjura să tot fi avut o circumferinţă de opt până la zece mile, nu mai mult şi, după cât se putea aprecia, se găsea aproape de pol, chiar dacă axa lumii nu trecea exact pe acolo.

Apropiindu-se de insulă, navigatorii observară un fiord în miniatură, suficient ca să adăpostească ambarcaţia lor; se îndreptară imediat într-acolo, cu teama de a găsi corpul căpitanului aruncat pe coastă, de furtună!

Totuşi, părea greu ca un cadavru să zacă aici: nu exista nici o plajă şi marea se spărgea de stâncile abrupte; o cenuşă densă şi necălcată de nici un pas omenesc le acoperea suprafaţa, dincolo de bătaia valurilor.

În sfârşit, baleniera se strecură printr-o deschidere strâmtă între două stânci aflate la suprafaţa apei şi acolo se află perfect adăpostită de furia talazurilor.

Atunci urletele jalnice ale lui Duk se înteţiră; bietul animal îşi chema căpitanul în graiul lui emoţionant; îl cerea înapoi acestei mări nemiloase, acestor stânci fără ecou. Lătra în zadar, iar doctorul îl mângâia fără să-i poată linişti, când credinciosul câine, ca şi cum ar fi vrut să-l urmeze pe stăpânul său, făcu un salt uimitor şi se aruncă primul pe stânci, în mijlocul unei pulberi de cenuşă care se ridică în jurul lui ca un nor.

— Duk! Aici, Duk! îl strigă doctorul.

Dar Duk nu-l auzi, şi dispăru. Trecură atunci la operaţiile de debarcare; Clawbonny şi cei trei tovarăşi ai săi puseră piciorul pe pământ, iar baleniera fu solid legată de ţărm cu parâma.

Altamont se pregătea să se urce pe un uriaş morman de pietre, când lătrăturile lui Duk se auziră la o anumită distanţă, cu o energie neobişnuită; ele nu exprimau furie, ci durere.

— Ascultaţi, spuse doctorul.

— Să fi descoperit vreun animal? întrebă şeful de echipaj.

— Nu! nu! răspunse doctorul, tresărind, e un vaiet! sunt plânsete! Corpul lui Hatteras e acolo!

La aceste vorbe, cei patru porniră pe urmele lui Duk, prin cenuşa care-i orbea: ajunseră în fundul unui fiord, la o distanţă de zece picioare, unde valurile mureau pe nesimţite.

Acolo, Duk lătra lângă un cadavru învelit în pavilionul Angliei.

— Hatteras! Hatteras! strigă doctorul, aruncându-se asupra corpului prietenului său.

Dar imediat scoase o exclamaţie, cu neputinţă de redat.

Trupul acesta însângerat, în aparenţă neînsufleţit, mişcă sub mâinile sale.

— E viu! e viu! strigă el.

— Da, răspunse o voce slabă, viu, pe pământul polului, pe care m-a zvârlit furtuna, viu, pe Insula Reginei!

— Ura pentru Anglia! strigară cei cinci, într-un glas.

— Şi pentru America! continuă doctorul, întinzându-i o mână lui Hatteras şi cealaltă americanului.

Duk, strigă şi el „ura”, în felul lui, şi aclamaţia lui fu tot atât de valabilă.

În primele clipe aceşti oameni viteji fură cu gândul numai la fericirea de a-şi revedea căpitanul; îşi simţeau ochii plini de lacrimi.

Doctorul se asigură de starea sănătăţii lui Hatteras. Nu era grav rănit. vântul îl împinsese până la coastă, unde abordajul era foarte periculos; îndrăzneţul marinar, care fusese zvârlit de multe ori în larg, reuşise în cele din urmă, cu un mare efort, să se agate de o bucată de stâncă şi să se ridice deasupra valurilor. Acolo îşi pierduse cunoştinţa, după ce se învelise în steagul lui, şi nu-şi revenise în simţiri decât la mângâierile lui Duk şi la zgomotul lătrăturilor.

După primele îngrijiri, Hatteras putu să se ridice şi să meargă, sprijinit de braţul doctorului, spre baleniera.

— Polul! Polul Nord! repeta el, în timp ce mergea.

— Eşti un om fericit! îi spuse doctorul.

— Da, fericit! Dar dumneata, prietene, nu simţi fericirea aceasta, bucuria de a te afla aici? Pământul acesta pe care călcăm e pământul polului! Marea pe care am străbătut-o e marea polului! Aerul pe care-l respirăm e al polului! O! Polul Nord! Polul Nord!

Şi, vorbind astfel, Hatteras era pradă unei exaltări violente, a unui soi de febră, iar doctorul încerca zadarnic să-l liniştească. Ochii lui aveau o strălucire extraordinară, capul îi fierbea de gânduri. Clawbonny punea această stare de surescitare pe seama îngrozitoarelor pericole prin care tocmai trecuse căpitanul.

Hatteras avea, cu siguranţă, nevoie de odihnă şi tovarăşii lui s-au îngrijit să caute un loc pentru tabără.

Altamont găsi în curând o grotă formată din stânci prăbuşite, Johnson şi Bell aduseră acolo proviziile şi lăsară în libertate câinii groenlandezi.

Către ora unsprezece, totul era pregătit pentru prânz; pânza de cort servea drept faţă de masă; prânzul, alcătuit din pemmican, carne sărată, ceai şi cafea, era întins pe jos şi nu aştepta decât să fie înghiţit.

Dar, mai întâi, Hatteras ceru să se facă releveul insulei; voia să ştie exact poziţia în care se afla.

Doctorul şi Altamont îşi luară atunci instrumentele şi, după măsurători, aflară că poziţia precisă a grotei era la 89°59'15” latitudine. Longitudinea în acest punct nu mai avea nici o importanţă, căci toate meridianele se întâlnesc la câteva sute de picioare mai încolo.

Aşadar, în realitate, insula se afla situată la Polul Nord, iar al nouăzecilea grad de latitudine se afla la nu mai mult de patruzeci şi cinci de secunde de acolo, mai precis, la trei sferturi de milă, adică spre vârful vulcanului.

Când Hatteras cunoscu acest rezultat, ceru ca el să fie consemnat într-un proces-verbal, făcut în dublu exemplar, care trebuia să fie depus într-un cairn, pe coastă.

Deci, pe loc, doctorul luă pana şi redacta următorul document, din care un exemplar se găseşte azi în arhivele Societăţii regale de Geografie din Londra:

În 11 iulie 1861, la 89°59'15” latitudine septentrională, a fost descoperită Insula Reginei, la Polul Nord, de către căpitanul Hatteras, comandantul bricului FORWARD din Liverpool, care a semnat împreună cu tovarăşii lui.

Oricine va găsi acest document e rugat să-l fac să ajungă la Amiralitate. Semnat. John Hatteras, comandantul vasului FORWARD, doctor Clawbonny, Altamont, căpitanul vasului PORPOISE, Johnson, şef de echipaj, Bell, dulgher.

— Şi acum, dragi prieteni, la masă! spuse cu voioşie doctorul.