Capitolul XXIV.

CURS DE COSMOGRAFIE POLARĂ.

E de la sine înţeles, că pentru a sta la masă, se aşezară pe jos.

— Dar, spuse Clawbonny, cine n-ar da toate mesele şi toate sufrageriile din lume ca să ia prânzul la 89°59'15” latitudine boreală?

Gândurile fiecăruia dintre ei se concentrau, într-adevăr, asupra situaţiei prezente; spiritele erau stăpânite de ideea izbândei în atingerea Polului Nord. Pericolele înfruntate ca să ajungă la el, primejdiile ce-i aşteptau la înapoiere, toate erau uitate în faţa acestui succes fără precedent. Ceea ce nici anticii, nici modernii, nici europenii, nici americanii, nici asiaticii nu reuşiseră încă să facă, acum se înfăptuise.

De aceea, doctorul fu ascultat cu atenţie de tovarăşii lui când le povesti tot ceea ce ştiinţa şi nesecata lui memorie îi puneau la dispoziţie în legătură cu situaţia actuală.

A fost un adevărat entuziasm când propuse mai întâi un toast pentru căpitan.

— Pentru John Hatteras! spuse el.

— Pentru John Hatteras! închinară tovarăşii săi, într-un singur glas.

— Pentru Polul Nord! rosti căpitanul, pe un ton care părea ciudat pentru omul acesta atât de rece, atât de reţinut, şi care se alia acum în prada unei mari agitaţii căreia nu-i putea rezista.

Ciocniră cănile şi toasturile fură urmate de călduroase strângeri de mână.

— Iată, aşadar, spuse doctorul, evenimentul geografic cel mai important al epocii noastre! Cine ar fi spus că această descoperire va preceda pe cea a centrului Africii sau Australiei! Hatteras, eşti cu adevărat mai presus de Stuart şi Livingstone, de Burton şi de Barth! Cinste dumitale!

— Aveţi, dreptate, doctore, răspunse Altamont, se pare că, datorită greutăţilor pe care le prezintă o asemenea expediţie, Polul Nord ar fi trebuit să fie ultimul punct de pe pământ care să poată fi descoperit. În ziua în care vreun guvern ar fi vrut neapărat să descopere centrul Africii, ar fi reuşit acest lucru, fără îndoială, punând în mişcare oameni şi bani; pe când aici, nimic nu era mai puţin sigur decât succesul şi puteau să se ivească obstacole absolut de netrecut.

— De netrecut?! exclamă Hatteras cu vehemenţă. Nu există obstacole de netrecut, există voinţă mai mult sau mai puţin puternică, asta-i tot!

— În sfârşit, tăcu Johnson, ne aflăm aici, şi asta-i bine. Dar, în fine, domnule Clawbonny, îmi veţi spune oare odată ce are polul atât de special?

— Ce are? Bravul meu Johnson, are că e singurul punct de pe glob nemişcat, în timp ce toate celelalte puncte se învârtesc cu o iuţeală extremă.

— Dar nu-mi dau seama deloc, răspunse Johnson, că suntem mai nemişcaţi aici decât la Liverpool!

— Ca şi la Liverpool, nu-ţi dai seama de mişcare; asta din cauză că, în ambele cazuri, participi chiar dumneata la această mişcare sau la acest repaus. Dar faptul nu e mai puţin sigur. Pământul e înzestrat cu o mişcare de rotaţie care se realizează în douăzeci şi patru de ore, iar această mişcare e socotită că se produce în jurul unei axe, ale cărei extremităţi trec prin Polul Nord şi prin Polul Sud. Fii bine, noi ne aflăm la una din extremităţile acestei axe, care e neapărat nemişcată.

— Aşadar, spuse Bell, în timp ce compatrioţii noştri se învârtesc repede, noi rămânem în repaus?

— Aproape, căci nu ne aflăm în mod absolut la pol!

— Aveţi dreptate, doctore, spuse Hatteras pe un ton solemn şi clătinând din cap, mai trebuiesc încă patruzeci şi cinci de secunde ca să ajungem la punctul exact!

— E un fleac, răspunse Altamont, şi putem să ne considerăm în stare de imobilitate.

— Da, interveni iar doctorul în discuţie, asta în timp ce locuitorii fiecărui punct de pe Ecuator fac trei sute nouăzeci şi şase de leghe pe oră!

— Şi fără să fie mai obosiţi din această pricină! făcu Bell.

— Întocmai! răspunse doctorul.

— Dar, reluă Johnson, independent de această mişcare de rotaţie, pământul nu e înzestrat şi cu o altă mişcare în jurul soarelui?

— Ba da, cu o mişcare de translaţie, pe care o efectuează în timp de un an.

— E mai rapidă decât cealaltă? întrebă Bell.

— Infinit mai rapidă şi trebuie să vă spun că, deşi ne aflăm la pol, ne antrenează şi pe noi, ca pe toţi locuitorii pământului. Aşa încât, pretinsa noastră nemişcare nu e decât o iluzie: nemişcaţi în raport cu alte puncte ale globului, da: dar în raport cu soarele, nu.

— Bine! spuse Bell cu un accent de regret comic, şi eu care mă credeam aşa liniştit! Trebuie să renunţ la această iluzie! Hotărât lucru, pe lumea asta nu poţi avea nici o clipă de odihnă.

— Chiar aşa, Bell, replica Johnson; şi ne vei spune, domnule Clawbonny, care e viteza acestei mişcări de translaţie?

— E foarte mare, răspunse doctorul; pământul se învârteşte în jurul soarelui de şaptezeci şi şase de ori mai repede decât o ghiulea de calibru douăzeci şi patru, care face totuşi o sută nouăzeci şi cinci de prăjini pe secundă. Viteza sa de translaţie este de şapte leghe şi şase zecimi pe secundă; precum vedeţi, e cu totul altceva decât deplasarea punctelor de pe Ecuator.

— Drace! exclamă Bell, să nu-ţi vină să crezi, domnule Clawbonny! Mai mult de şapte leghe pe secundă, şi asta în timp ce ar fi fost atât de uşor să rămână imobil!

— Ei! tăcu Altamont, cum poţi să spui aşa ceva, Bell! În acest caz, n-ar mai fi zi, n-ar mai fi noapte, n-ar mai fi primăvară, nici toamnă, nici vară, nici iarnă!

— Fără să mai punem la socoteală un rezultat de-a dreptul înfricoşător! interveni doctorul.

— Care anume? întrebă Johnson.

— Că am fi căzut pe soare!

— Să fi căzut pe soare? replică Bell, surprins.

— Fără îndoială. Dacă această mişcare de translaţie s-ar opri, pământul s-ar prăvăli peste soare în şaizeci şi patru de zile şi jumătate.

— O cădere de şaizeci şi patru de zile! se minună Johnson.

— Nici mai mult, nici mai puţin, răspunse doctorul, căci e de parcurs până acolo o distanţă de treizeci şi opt de milioane de leghe.

— Care este, deci, greutatea globului pământesc? întrebă Altamont.

— Ei! făcu Johnson, iată nişte numere care nu spun nimic urechilor! Nici nu le mai poţi înţelege.

— De aceea, stimabilul meu Johnson, o să-ţi dau doi termeni de comparaţie care-ţi vor rămâne în minte; află că e nevoie de o greutate de şaptezeci şi cinci de ori mai mare decât luna ca să atingi greutatea pământului şi o greutate de trei sute cincizeci de mii de ori mai mare ca a pământului ca să atingi greutatea soarelui.

— Toate astea sunt strivitoare! spuse Altamont.

— Strivitor, aceasta-i cuvântul, întări doctorul; dar revin la pol, deoarece niciodată vreo lecţie de cosmografie despre această parte a pământului n-ar fi mai potrivită, dacă totuşi asta nu vă plictiseşte.

— Hai, doctore, continuaţi! făcu Altamont.

— V-am spus, reluă doctorul, căruia-i plăcea tot atât de mult să-i înveţe pe alţii, pe cât de mult le plăcea tovarăşilor săi să se instruiască, v-am spus că polul e un punct nemişcat faţă de alte puncte de pe pământ. Ei bine, nu e chiar exact.

— Cum! spuse Bell. Trebuie s-o lăsăm mai moale?

— Da, Bell, polul nu ocupă mereu acelaşi loc; odinioară, steaua polară era mai îndepărtată de polul ceresc decât este acum. Polul nostru este, deci, dotat cu o anumită mişcare, el descrie un cerc în aproximativ douăzeci şi şase de mii de ani. Asta se datoreşte precesiunii echinocţiilor, despre care o să vă vorbesc imediat.

— Dar, întrebă Altamont, nu s-ar putea întâmplă ca polul să se deplaseze, într-o bună zi, mai mult?

— Ei! dragul meu Altamont, răspunse doctorul, ai atins o mare problemă, pe care savanţii au dezbătut-o multă vreme, în urma unei descoperiri ciudate.

— Care anume?

— Iată: în 1771, a fost descoperit leşul unui rinocer pe malurile Mării Glaciale şi, în 1799, al unui elefant pe coastele Siberiei. Cum de au putut fi găsite aceste patrupede din ţările calde la o asemenea latitudine? De aici – o stranie rumoare printre geologi, care nu erau atât de savanţi cum a fost mai târziu un francez, domnule Elie de Beaumont, ca să poată demonstra, aşa cum a făcut el, că animalele acestea trăiau deja la latitudini ridicate şi că torentele şi fluviile le-au transportat, pur şi simplu, leşurile în locul unde au fost găsite. Dar cum această explicaţie nu fusese încă emisă, ghiciţi ce a inventat imaginaţia savanţilor?

— Savanţii sunt în stare de orice, spuse Altamont râzând.

— Da, de orice, ca să explice un fenomen; ei bine, au presupus că polul pământului fusese odinioară la Ecuator şi Ecuatorul la pol.

— Ei aş!

— Aşa cum vă spun, şi în mod serios; or, dacă ar fi fost aşa, cum pământul e turtit la pol pe o întindere de mai mult de cinci leghe, mările transportate la noul Ecuator de forţa centrifugă ar fi trebuit să acopere munţi de două ori mai înalţi decât Himalaya; toate ţările care se învecinează cu cerul polar, Suedia, Norvegia, Rusia, Siberia, Groenlanda, Noua-Britanie, ar fi fost înecate sub cinci leghe de apă, în timp ce regiunile ecuatoriale, împinse la pol, ar fi format podişuri înalte de cinci leghe.

— Ce schimbare! spuse Johnson.

— O! aceasta nu-i înspăimânta deloc pe savanţi.

— Şi cum explicau ei această perturbaţie? întrebă Altamont.

— Prin ciocnirea cu o cometă. Cometa e Deus ex machina*; ori de câte ori se întâmplă să nu te poţi descurca în cosmografie, e chemată în ajutor o cometă. E astrul cel mai serviabil pe care-l cunosc şi, la cel mai mic semn al vreunui savant, se deranjează ca să aranjeze totul!

— Atunci, întrebă Johnson, după părerea dumneavoastră, domnule Clawbonny, perturbaţia aceasta e imposibilă?

— Imposibilă!

— Şi dacă s-ar produce?

— Dacă s-ar produce, Ecuatorul ar îngheţa în douăzeci şi patru de ore!

— Bine! dacă acest fenomen s-ar întâmplă acum, spuse Bell, lumea ar fi în stare să spună că n-am fost la pol!

— Linişteşte-te, Bell! Ca să revenim la imobilitatea axei pământului, rezultă din toate astea următoarele: dacă am fi fost aici în timpul iernii, am fi văzut stelele descriind un cerc perfect în jurul nostru. Cât priveşte soarele, în ziua echinoxului de primăvară, la 23 martie, ne-ar apare (nu ţin seama de refracţie), ne-ar apare tăiat exact în două de linia orizontului, şi apoi ar urca puţin câte puţin formând nişte curbe foarte alungite; dar aici, e remarcabil faptul că, de îndată ce a răsărit, nu mai apune; rămâne vizibil timp de şase luni; apoi discul lui atinge din nou linia orizontului, la 22 septembrie şi, îndată ce a apus, nu mai e văzut toată iarna.

— Vorbeaţi înainte de turtirea pământului la poli, spuse Johnson; vă rog să-mi explicaţi acest lucru, domnule Clawbonny.

— Iată, Johnson, pământul fiind fluid în primele zile ale naşterii lumii, înţelegi că atunci mişcarea de rotaţie a trebuit să împingă o parte din masa mobilă către Ecuator, unde forţa centrifugă se făcea mai viu simţită. Dacă pământul ar fi fost nemişcat, ar fi rămas o sferă perfectă; dar, ca urmare a fenomenului pe care vi l-am descris, el se înfăţişează în formă de elipsă, iar punctele polului sunt mai apropiate de centru decât punctele de la Ecuator, cu aproape cinci leghe şi o treime.

— Aşadar, spuse Johnson, dacă ar vrea căpitanul nostru să se ducă în centrul pământului, am avea cinci leghe mai puţin de făcut ca să ajungem acolo?

— Aşa cum spui, prietene…

— Ei bine, căpitane, e un drum câştigat! Iată un prilej de care trebuie să ne folosim…

Hatteras nu răspunse. Era vădit că nu asculta, sau că ascultă fără să audă,

— Zău aşa! exclamă doctorul. Dacă ne luăm după spusele unor savanţi, poate că ar fi cazul să încercăm această expediţie.

— Aşa e! făcu Johnson.

— Dar lăsaţi-mă să termin, spuse doctorul; asta am să v-o povestesc mai târziu; vreau să vă explic mai întâi cum se face că turtirea polilor e cauza precesiunii echinocţiilor, adică de ce în fiecare an echinoxul de primăvară vine cu o zi mai devreme decât dacă pământul ar fi perfect rotund. Aceasta se întâmplă, pur şi simplu, pentru că atracţia soarelui se produce într-un fel diferit asupra părţii umflate a globului, situată la Ecuator, care are atunci o mişcare retrogradă. Ulterior, asta e forţa care deplasează puţin polul, aşa cum v-am spus mai înainte. Dar, independent de acest efect, turtirea ar trebui să aibă o influenţă mai curioasă şi mai directă asupra persoanei noastre şi de care ne-am da seama dacă am fi fost înzestraţi cu o sensibilitate matematică.

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Bell.

— Că suntem mai grei aici decât la Liverpool.

— Mai grei?

— Da! Noi, câinii noştri, puştile, instrumentele noastre.

— E cu putinţă?

— Desigur, şi din două motive: primul este că suntem mai apropiaţi de centrul globului care, în consecinţă, ne atrage mai mult; or, forţa aceasta de atracţie nu-i altceva decât gravitaţia. Al doilea motiv e că forţa de rotaţie, care e nulă la pol, fiind marcată la Ecuator, obiectele au acolo tendinţa de a se îndepărta de pământ; ele sunt, deci, acolo mai puţin grele.

— Cum! spuse Johnson, cu un aer serios, n-avem peste tot aceeaşi greutate?

— Nu, Johnson, conform legii lui Newton, corpurile se atrag în raport direct cu masa lor şi în raport invers proporţional cu pătratul distanţelor. Aici cântăresc mai mult, pentru că mă aflu mai aproape de centrul de atracţie, iar pe o altă planetă aş cântări mai mult, sau mai puţin, după masa planetei.

— Cum! întrebă Bell. În lună?…

— În lună, greutatea mea, care e de două sute de livre la Liverpool, n-ar fi mai marc de treizeci şi două.

— Dar în soare?

— O! în soare aş cântări mai mult de cinci mii de livre!

— Dumnezeule mare! făcu Bell, atunci ar trebui un cric cu care să vi se ridice picioarele!

— Probabil! răspunse doctorul, râzând de uluirea lui Bell; dar aici diferenţa nu se simte şi, făcând un efort egal al muşchilor de la genunchi, Bell ar sări tot atât de sus ca pe cheiurile lui Mersey.

— Da, dar în soare? repetă Bell, care nu-şi revenea.

— Prietene, îi răspunse doctorul, concluzia tuturor acestor lucruri este că stăm bine aici unde suntem şi că e inutil să ne grăbim să mergem în alte părţi.

— Spuneaţi înainte, interveni Altamont, că ar fi poate cazul să se încerce o excursie spre centrul pământului! Oare a existat vreodată ideea de a se întreprinde o asemenea călătorie?

— Da. Şi cu aceasta termin cele ce am avut să vă spun cu privire la pol. Nu există nici un punct de pe glob care să fi dat naştere la mai multe ipoteze şi himere. Anticii, foarte neştiutori în ale cosmografiei, situau colo grădina Hesperidelor. În Evul Mediu, s-a presupus că pământul este susţinut de nişte piroane fixate la poli. În jurul cărora se învârteşte, dar când au fost văzute cometele mişcându-se libere prin regiunile circumpolare, s-a renunţat la ideea unui asemenea mod de susţinere. Mai târziu, s-a găsit un astronom francez. Bailly, care susţinu că atlanţii, poporul cu moravuri blânde, astăzi dispărut, de care vorbeşte Platon, ar fi trăit chiar pe aceste meleaguri. În sfârşit, în zilele noastre, s-a pretins că la poli ar exista o uriaşă deschidere prin care ţâşneşte lumina aurorelor boreale şi prin care s-ar putea pătrunde în interiorul globului; apoi, în sfera scobită s-a presupus a fi după planete, Pluton şi Proserpina, şi o atmosferă luminoasă, ca urmare a puternicei presiune pe care o suportă.

— S-au spus toate astea? întrebă Altamont.

— Ba chiar s-au şi scris, şi încă foarte serios. Căpitanul Synness, unul dintre compatrioţii noştri, le-a propus chiar lui Humphrey-Davy, Humboldt şi Arago să încerce călătoria! Dar aceşti savanţi au refuzat.

— Şi bine au făcut.

— Cred şi eu! Oricum ar fi, vedeţi dumneavoastră, dragi prieteni, că imaginaţia şi-a dat frâu liber în legătură cu polul şi că trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se revină la simpla realitate.

— De altfel, vom mai vedea, spuse Johnson, care nu renunţase la ideea lui.

— Atunci lăsăm pe mâine expediţiile, spuse doctorul zâmbind, pentru că-l văzu pe bătrânul marinar prea puţin convins, iar dacă există vreo deschidere specială prin care să se poată merge spre centrul pământului, vom merge împreună!