Capitolul XXV.

MUNTELE HATTERAS.

După această conversaţie plină de miez, fiecare din ei, instalându-se cât putu mai comod în grotă, adormi imediat.

Fiecare, afară de Hatteras. De ce omul acesta extraordinar nu doarme?

Oare scopul vieţii sale nu fusese atins? Nu-şi realizase îndrăzneţe planuri care-l preocupaseră atât? De ce sufletul acesta pasionat nu se liniştea după frământarea de până atunci? Nu era normal să crezi că, odată cu realizarea planurilor sale, Hatteras ar fi intrat într-o stare de destindere şi că nervii lui, relaxaţi, ar fi dorit să se odihnească? După succes, ar fi putut chiar normal să fie cuprins de acel sentiment de tristeţe care urmează întotdeauna după satisfacerea dorinţelor.

Dar nu. El se arăta a fi şi mai nervos. Şi totuşi, nu ideea întoarcerii era cea care-l frământa aşa de mult. Voia să meargă şi mai departe? Ambiţia lui de călător n-avea, oare, nici o limită, şi găsea că lumea e prea mică pentru că îi dăduse ocol?

Oricum ar fi fost, nu putu să doarmă cu toate că această primă noapte petrecută la polul boreal al lumii a fost limpede şi liniştită. Insula era absolut pustie. Nici o pasăre în atmosfera ei încinsă, nici un animal pe solul ei de cenuşă, nici un peşte în apele care fierbeau. Numai în depărtare se auzeau uruiturile surde ale muntelui, în vârful căruia se despleteau trâmbe de fum aprins.

Când Bell, Johnson, Altamont şi doctorul se treziră, nu-l mai găsiră pe Hatteras lângă ei. Neliniştiţi, părăsiră grota şi-l zăriră pe căpitan în picioare, pe o stâncă. Stătea cu privirea aţintită spre vârful vulcanului. Îşi ţinea în mână instrumentele; făcuse, se vede, releveul exact al muntelui.

Doctorul se îndreptă spre el şi trebuie să-i adreseze de câteva ori cuvântul. Înainte de a-l scoate din starea lui de contemplare.

În cele din urmă, căpitanul păru că-l înţelege.

— La drum! îi spuse doctorul care-l examina cu o privire atentă, la drum! Hai să facem ocolul insulei noastre; iată-ne gata pentru ultima noastră excursie.

— Ultima, răspunse Hatteras cu acea intonaţie în glas a oamenilor care visează cu glas tare; da. Într-adevăr, ultima. Dar, continuă el cu o mare însufleţire, şi cea mai minunată!

Vorbea astfel, frecându-şi fruntea cu amândouă mâinile, ca să-şi calmeze clocotul lăuntric.

În clipa aceea, Altamont. Johnson şi Bell ajunseră lângă el; Hatteras păru să iasă atunci din starea de halucinaţie în care se afla.

— Dragi prieteni, spuse el cu glas emoţionat, vă mulţumesc pentru curajul vostru, vă mulţumesc pentru stăruinţa voastră, vă mulţumesc pentru eforturile supraomeneşti care ne-au îngăduit să punem piciorul pe acest pământ!

— Căpitane, spuse Johnson, n-am făcut decât să-ţi dăm ascultare şi numai dumitale îţi revine cinstea.

— Nu! nu! continuă Hatteras, cu o violentă efuziune, vi se cuvine şi vouă, la fel ca şi mie! Lui Altamont, ca şi nouă tuturor! Ca şi doctorului! O! lăsaţi-mă să-mi descarc inima în faţa voastră! Nu-şi mai poate zăgăzui recunoştinţa!

Hatteras le strângea mâinile vitejilor săi tovarăşi care-l înconjurau. Umbla de colo-colo, nu mai era stăpân pe sine.

— Nu ne-am făcut decât datoria, spuse Bell.

— Datoria noastră de prieteni, răspunse doctorul.

— Da, reluă Hatteras, dar această datorie n-au ştiut toţi să şi-o îndeplinească. Unii au capitulat! Totuşi, trebuie să-i iertăm pe cei care au trădat ca şi pe cei care s-au lăsat antrenaţi pe panta trădării! Bieţii oameni, îi iert. Mă auziţi, doctore?

— Da, răspunse doctorul, pe care exaltarea lui Hatteras îl neliniştea în mod serios.

— Şi acum, continuă căpitanul, nu doresc ca ei să piardă mica avere pe care au venit s-o caute atât de departe. Nu! Nu se va schimba nimic din dispoziţiile date de mine şi vor fi bogaţi… dacă vor mai revedea vreodată Anglia!

Ar fi fost greu să nu fii mişcat de tonul cu care Hatteras rosti aceste vorbe.

— Dar, căpitane, spuse Johnson încercând să glumească, s-ar spune că vă faceţi testamentul.

— Poate, răspunse solemn Hatteras.

— Totuşi, aveţi în faţa dumneavoastră o existenţă glorioasă, lungă şi frumoasă.

— Cine ştie? grăi Hatteras.

Cuvintele acestea fură urmate de o tăcere destul de lungă. Doctorul nu îndrăznea să dea vreo interpretare acestor ultime vorbe.

Dar Hatteras îi lămuri imediat, căci cu un glas înfrigurat, de-abia stăpânit, continuă:

— Dragi, prieteni, ascultaţi-mă. Am făcut mult până aici şi totuşi mai rămâne mult de făcut.

Tovarăşii căpitanului se priviră cu adâncă uimire.

— Da, suntem pe pământul polului, dar nu ne aflăm chiar la pol!

— Cum asta? întrebă Altamont.

— Asta-i bună! exclamă doctorul, care se temea să ghicească sensul vorbelor căpitanului.

— Da! răspunse Hatteras cu putere, am spus că un englez va pune piciorul pe polul boreal al lumii; am spus acest lucru, şi un englez o va face.

— Cum? întrebă doctorul.

— Ne aflăm încă la patruzeci şi cinci de secunde de punctul necunoscut, continuă Hatteras cu o însufleţire din ce în ce mai mare, şi acolo unde se află, acolo mă voi duce!

— Dar e în vârful acestui vulcan! strigă doctorul.

— Mă voi duce!

— E un con inaccesibil.

— Mă voi duce!

— E un crater larg deschis, în flăcări!

— Mă voi duce!

Nu poate fi redată convingerea energică cu care Hatteras rosti aceste ultime cuvinte. Prietenii săi erau uluiţi; priveau cu groază muntele care-şi legăna în aer panaşul său de flăcări.

Doctorul interveni iar, insistă, făcu orice ca să-l convingă pe Hatteras să renunţe la planul lui; îi spuse tot ceea ce era în stare să imagineze: de la rugămintea umilă până la ameninţările amicale; dar toate acestea nu avură nici un efect asupra firii nervoase a căpitanului, cuprins de un fel de nebunie care ar putea fi numită „nebunia polară”.

Nu le mai rămânea decât să folosească mijloace violente pentru a-l opri pe acest smintit, care alerga spre propria lui pieire. Dar prevăzând că acestea ar avea drept efect nişte dereglări grave, doctorul nu voi să le întrebuinţeze decât în caz extrem.

El spera, de altfel, că anumite imposibilităţi fizice, obstacole de netrecut îl vor opri pe Hatteras de la realizarea planului său.

— Dacă aşa stau lucrurile, te vom urma.

— Da, răspunse căpitanul, până la jumătatea muntelui! Nu mai departe! Nu trebuie oare să duceţi în Anglia copia procesului-verbal care atestă descoperirea noastră dacă?…

— Totuşi!…

— Am hotărât, răspunse Hatteras pe un ton de neclintit, şi, deoarece rugăminţile prietenului nu vă ajung, vă ordonă căpitanul.

Doctorul nu voi să mai insiste şi, după câteva clipe, micul grup, echipat pentru o ascensiune grea şi cu Duk în frunte, se porni la drum.

Cerul era strălucitor. Termometrul arăta cincizeci şi două de grade*. Atmosfera se impregna din belşug de lumina proprie acestui grad de latitudine. Era ora opt dimineaţa.

Hatteras o luă înainte, însoţit de curajosul său câine; Bell şi Altamont, doctorul şi Johnson îl urmară îndeaproape.

— Mi-e frică, spuse Johnson.

— Nu, nu, n-ai de ce să te temi, răspunse doctorul, suntem noi aici. Ce insuliţă ciudată şi cum să-i redai înfăţişarea atât de specială, care era însuşi neprevăzutul, noutatea, tinereţea! Vulcanul nu părea bătrân, iar geologii ar fi putut să confirme că naşterea lui e de dată recentă.

Stâncile, agăţate unele de altele, nu se menţineau decât printr-un echilibru miraculos. Muntele nu era, propriu-zis, decât o adunătură de pietre, căzute de sus. Nici un pic de pământ, nici cel mai mic muşchi, nici cel mai jigărit lichen, nici o urmă de vegetaţie. Acidul carbonic, pe care-l vărsa craterul, n-avusese încă vreme să se unească cu hidrogenul din apă, nici cu amoniacul din nori, ca să formeze, sub acţiunea luminii, materie organică.

Insula aceasta, pierdută în mare, nu-şi datora existenţa decât aglomerării succesive a dejecţiilor vulcanice; în felul acesta s-au înălţat mai mulţi munţi pe glob; ceea ce au zvârlit vulcanii din străfundul lor a fost destul ca să-i formeze. Aşa s-a întâmplat cu Etna, care a vărsat până acum un volum de lavă mult mai mare decât însăşi masa sa; tot aşa e şi Monte-Nuovo, lângă Neapole. Născut din zgură într-un scurt răstimp de patruzeci şi opt de ore.

Adunătura aceasta de roci din care se alcătuia Insula Reginei era în mod evident ieşită din măruntaiele pământului; avea în cel mai înalt grad un caracter vulcanic. Pe locul unde se afla, se întindea altădată marea uriaşă, formată din primele zile din condensarea vaporilor de apă pe globul răcit; dar, pe măsură ce vulcanii din lumea veche şi din lumea nouă s-au stins sau, mai bine zis, s-au astupat, trebuiră să fie înlocuiţi de noi cratere care varsă foc.

Într-adevăr, pământul poate fi asimilat cu un uriaş cazan sferoidal. Acolo, sub influenţa focului central, se nasc cantităţi uriaşe de aburi, înmagazinaţi la o presiune de mii de atmosfere, care ar face să sară globul în aer dacă n-ar exista supapele de siguranţă spre exterior.

Aceste supape sunt vulcanii; când unul se închide, altul se deschide şi, în dreptul polilor unde fără îndoială, din cauza turtirii, scoarţa pământului e mai puţin groasă, nu-i de mirare ca un vulcan să se fi format pe neaşteptate prin ridicarea masivului deasupra valurilor.

Doctorul, în timp ce-l urma pe Hatteras, observă următoarele ciudăţenii: piciorul lui călca pe un tuf vulcanic şi pe depuneri ca de piatră ponce, formate din zgură, cenuşă, roci eruptive, asemănătoare sienitului şi granitului de Islanda.

Dar dacă-i atribuia insuliţei o origine apropiată de epoca noastră, era pentru că terenul sedimentar nu avusese încă timp să se formeze.

Lipsea şi apa. Dacă Insula Reginei ar fi numărat mai multe secole de existenţă, din mijlocul ei ar fi ţâşnit izvoare termale, aşa cum se întâmplă în jurul vulcanilor. Or, nu numai că nu se găsea nici o moleculă de lichid, dar vaporii care se ridicau din râurile de lavă păreau să fie absolut lipsiţi de apă.

Aşadar, insula aceasta era de formaţie recentă şi, aşa cum apăruse într-o bună zi, aşa putea să dispară în alta şi să se scufunde din nou în apele oceanului.

Pe măsură ce urcau, ascensiunea devenea din ce în ce mai grea; coastele muntelui se apropiau de perpendiculară şi trebuia să fii cu ochii în patru ca să te fereşti de surpări. Adesea, coloane de cenuşă se răsuceau în jurul călătorilor şi ameninţau să-i asfixieze, sau torente de lavă le barau trecerea. Pe câteva terenuri orizontale, râurile, răcite, şi solidificate în partea superioară, lăsau lava să se scurgă fierbinte sub coaja lor întărită. Fiecare din ei trebuia deci să sondeze terenul ca să nu se trezească scufundat pe neaşteptate în aceste materii în plină topire. Din când în când, craterul vărsa bucăţi de stâncă, înroşite de gazele aprinse: unele dintre aceste mase explodau în aer ca nişte bombe, iar sfărâmăturile lor se împrăştiau la distanţe uriaşe, în toate direcţiile.

E lesne de închipuit de câte nenumărate pericole era ameninţată această ascensiune şi cât de smintit trebuia să fii ca s-o încerci.

În timpul acesta, Hatteras continua să se caţăre cu o agilitate surprinzătoare şi, nesocotind ajutorul bastonului cu vârf de fier, urca fără şovăire pantele cele mai abrupte.

Ajunse în curând la o stâncă circulară, un fel de platou larg, cam de zece metri; un fluviu incandescent o înconjura, după ce se bifurcase întâlnind muchea unei stânci de deasupra, şi nu lăsa decât o trecere strâmtă prin care Hatteras se strecură cu îndrăzneală.

Acolo se opri, iar tovarăşii săi putură să-l ajungă. Apoi păru să măsoare din ochi spaţiul ce-i rămânea de străbătut; în linie dreaptă nu se afla la mai mult de o sută de prăjini de crater, adică de punctul matematic al polului; dar, pe verticală, mai era de urcat mai mult de o mie cinci sute de prăjini.

Ascensiunea dura de trei ore; Hatteras nu părea să fie obosit; tovarăşii lui erau la capătul puterilor.

Vârful vulcanului părea inaccesibil. Doctorul hotărî să-l împiedice cu orice preţ pe Hatteras să urce mai sus. Încercă la început să-l ia cu blândeţe, dar exaltarea căpitanului atinsese delirul, în timpul drumului dăduse toate semnele unei nebunii care creştea, şi cine l-a cunoscut, cine l-a urmărit în diversele faze ale existenţei sale nu putea fi surprins de acest lucru. Pe măsură ce Hatteras se ridica mai sus, deasupra oceanului, starea lui de surescitare se accentua; nu mai trăia în sfera oamenilor; i se părea că se înalţă odată cu muntele însuşi.

— Hatteras, îi spuse doctorul, ajunge! nu mai putem urca.

— Atunci rămâneţi aici, răspunse căpitanul cu un glas ciudat; eu voi merge mai sus!

— Nu! ceea ce faci e inutil! Te afli aici la Polul Nord!

— Nu! nu! Mai sus!

— Prietene! îţi vorbesc eu, doctorul Clawbonny. Nu mă recunoşti?

— Mai sus! Mai sus! repetă smintitul.

— Ei bine, nu, nu vom îngădui…

Doctorul nici nu termină ce avea de spus, că Hatteras, printr-un efort supraomenesc, sări peste fluviul de lavă şi nu mai putu fi ajuns de tovarăşii săi.

Aceştia scoaseră un ţipăt; îl credeau prăbuşit în torentul de foc; dar căpitanul căzu pe malul celălalt, urmat de câinele său, Duk, care nu voia să-l părăsească.

Dispăru după o perdea de fum şi se auzea doar vocea lui care descreştea, îndepărtându-se.

— Spre nord! Spre nord! strigă el. Pe vârful muntelui Hatteras! Amintiţi-vă de muntele Hatteras!

Nu se puteau gândi să-l ajungă pe căpitan; existau pentru ei numeroase şanse de a eşua acolo pe unde el trecuse ajutat de noroc şi cu îndemânarea proprie nebunilor; era cu neputinţă să sari peste acest torent de foc de asemenea era cu neputinţă să-l ocoleşti. Altamont încercă zadarnic să-l treacă; fu cât pe ce să piară pe când voia să ajungă dincolo de fluviul de lavă; tovarăşii lui trebuiră să-l reţină împotriva voinţei sale.

— Hatteras! Hatteras! striga doctorul.

Dar căpitanul nu răspunse şi doar lătrăturile lui Duk, abia desluşite, mai răsunau pe munte.

Totuşi, Hatteras putea fi văzut din când în când printre coloanele de fum şi sub ploaia de cenuşă. Când braţul, când capul îi apăreau din mijlocul vârtejului. Apoi dispărea şi apărea mai sus, agăţat de stânci. Silueta i se făcea din ce în ce mai mică, cu acea iuţeală fantastică a obiectelor care se ridică în văzduh. După jumătate de oră, părea redus la jumătate.

Atmosfera se umplea de zgomotele surde ale vulcanului; muntele răsuna şi duduia ca un cazan în fierbere şi se simţea cum îi tremură coastele… Hatteras urca mereu. Duk îl urma.

Din când în când, în spatele lor se producea o surpare şi câte o stâncă uriaşă, cu o viteză din ce în ce mai mare şi sărind din creastă în creastă, se prăvălea până în fundul bazinului polar.

Hatteras nici măcar nu întorcea capul. Se servise de baston ca de o prăjină de steag, de care legase pavilionul englez. Tovarăşii lui înspăimântaţi nu pierdeau din vedere niciuna din mişcările sale. Dimensiunile lui deveneau, puţin câte puţin, infime, iar Duk părea redus la mărimea unui şobolan.

A fost un moment când vântul lăsă asupra lor o uriaşă perdea de flăcări. Doctorul scoase un strigăt de groază; dar Hatteras reapăru, în picioare, fluturându-şi steagul.

Spectacolul acestei înfricoşătoare ascensiuni dură mai mult de o oră. O oră de luptă cu stâncile care se clătinau, cu hârtoape pline de cenuşă în care acest erou al imposibilului dispărea până la jumătatea corpului. Ba se ridica, sprijinindu-se în genunchi şi în şale de scobiturile muntelui, ba, ţinându-se în mâini de câte un colţ ascuţit, se legăna în vânt ca o buruiană uscată.

În sfârşit, ajunse în vârful vulcanului, chiar la gura craterului. Doctorul speră atunci ca nefericitul, atingându-şi ţinta, va reveni, poate, şi că nu mai avea de suferit decât pericolele întoarcerii. Strigă pentru ultima oară:

— Hatteras! Hatteras!

Chemarea doctorului avu darul să-l mişte pe american până în fundul sufletului.

— Îl voi salva! strigă Altamont.

Apoi, dintr-o săritură, trecând peste torentul de foc, cu riscul de a cădea în el, dispăru printre stânci.

Clawbonny nu avusese timp să-l mai oprească.

În vremea aceasta, Hatteras, ajuns în vârful muntelui, înainta deasupra prăpastiei pe o stâncă povârnită peste ea. În jurul lui ploua cu bolovani. Duk îl urma mereu. Bietul animal părea că începuse să fie cuprins de atracţia ameninţătoare a abisului. Hatteras îşi flutura steagul, luminat de reflexe incandescente, iar pânza roşie flutura în falduri lungi la suflul craterului.

Hatteras îl legăna cu o mână, cu cealaltă arăta spre zenit polul sferei pământeşti. Totuşi, părea că şovăie. Mai căuta încă punctul matematic în care se adună toate meridianele globului şi pe care, în sublima lui îndărătnicie, voia să pună piciorul.

Deodată, stânca se prăbuşi sub el. Hatteras dispăru. Un ţipăt înfiorător, scos de tovarăşii lui, urcă până în vârful muntelui. Trecu o secundă, cât un secol! Clawbonny îşi socotea prietenul pierdut şi îngropat pe vecie în adâncurile vulcanului. Dar Altamont era acolo, Duk de asemenea. Omul şi câinele îl prinseră pe nefericitul căpitan chiar în momentul în care dispărea în abis. Hatteras era salvat, salvat fără voia lui şi, după o jumătate de oră, se odihnea neînsufleţit în braţele tovarăşilor săi cuprinşi de disperare.

Când îşi reveni în simţiri, doctorul i se uită în ochi cu o nelinişte mută. Dar privirea lui inconştientă, ca aceea a unui orb care se uită fără să vadă, nu-i răspundea.

— Dumnezeule mare! spuse Johnson. E orb!

— Nu, răspunse Clawbonny, nu! Bieţii mei prieteni, n-am salvat decât corpul lui Hatteras! Sufletul i-a rămas în vârful acestui vulcan! Mintea lui a murit!

— Nebun! exclamă Johnson şi Altamont, consternaţi.

— Nebun! răspunse doctorul.

Şi plânse cu lacrimi grele.